Lavinia Braniște este scriitoare și traducătoare, creatoarea personajelor Rostogol, Anatol și Gregor, Toco și Colăcel din cărțile dedicate copiilor pe care le-a scris. Într-un interviu pentru publicația de educație Școala 9, autoarea a povestit despre atelierele de creativitate pe care le ține cu elevii în școli. „Am o mare admirație pentru educatori și educatoare, nu știu cum rezistă”, spune aceasta.
– Spune-mi în ce constau activitățile pentru copii pe care le facilitezi.– De obicei țin ateliere de lectură și acestea presupun o lectură din cartea care este dezbătută atunci și mai mult un dialog și o interacțiune cu copiii. Eventual îi pun pe ei să continue povestea în alt fel, dintr-un punct anume, sau să mai vină cu personaje ori cu o continuare, dar tot pornind de la o carte care deja există.
Eu nu îi pun să scrie; ei se feresc de chestia asta și mai ales la vârste mici e așa un chin și de obicei un atelier de scriere are ca finalitate un mic text sau o mică poveste. E ceva ce eu nu fac, prefer mai degrabă să vorbim, să râdem. – În cadrul atelierelor pe care le susții tu cu copiii, ce îți aduce ție bucurie? Ce ai observat la ei și îți aduce bucurie?– Când vin cu idei noi și proaspete și total neașteptate pentru mine; și sinceritatea aia a lor, că atunci când lucrezi cu vârste mai mici, până la 7-8 ani, cred că încă au așa o puritate. N-au filtrele de adulți, sunt foarte, foarte sinceri și asta mi se pare foarte fain. Și au o deschidere pentru lume și o dorință de a descoperi lucruri pe care noi, ca adulți, începem să ni le blocăm din gimnaziu.
Noi, adulții, mă gândesc acum că și-n relațiile dintre noi câteodată suntem atât de criptici și nu știm să vorbim unii cu alții și avem aceste limite imposibile și aceste temeri, pe care copiii nu le au. Și de asta e fain să fii în preajma lor din când în când. Nu tot timpul, că e prea intens să fii tot timpul. Nu știu, am o mare admirație pentru educatori și educatoare, nu știu cum rezistă. E așa o energie pură care te încarcă și te inspiră. Și de-asta e fain așa să revizitezi vârstele astea; ajută să mai stai de vorbă cu copiii și să îți aduci aminte că erai și tu așa cândva.
Mă încarcă foarte mult și pe mine și sinceritatea asta cu care îți spun absolut orice, adică inclusiv dacă le place cartea sau nu le place și de nu știu ce personaj. Și o spun fără nicio reținere și fără nicio jenă și inclusiv asta îți aduce o energie pozitivă ție, scriitorului, faptul că ei sunt așa sinceri și vor să comunice cu tine.
Și momentele astea când au așa sclipiri și apar la chestii noi și faine și îți pare rău după aia, „Dar eu de ce nu m-am gândit la asta?”
– Sclipirile astea când apar?– Când îi provoci să vină cu idei, să continue o poveste, să își imagineze un alt personaj în locul unui personaj care există în carte sau îi pui să tragă din căciulă un bilețel cu cine știe ce mesaj, cum ar fi: „Cu ce se hrănesc pinguinii?/ Cu portocale!”; știi?
– Cum crezi că îi ajută pe copii poveștile în lumea reală?– Cred că îi ajută să fie mai empatici, să înțeleagă că există mai multe perspective și că un lucru anume poate fi privit din mai multe perspective și prin ochii mai multor personaje, cred că îi ajută să dezbată sau să învețe să dezbată niște lucruri, dacă discută pe marginea lor cu părinții sau cu alți colegi ori cu educatorii și încearcă să înțeleagă de ce un personaj a acționat într-un fel și nu în altul și li se creează reflexul acesta de a nu trage concluzii imediat, doar prin prisma propriei experiențe. Și după aceea, tu ai zis povești, dar și textul scris în general îi ajută să-și îmbogățească vocabularul; să pună cratimele unde trebuie și așa mai departe.
„Îți dădeai seama imediat cum era învățătoarea după cum erau copiii”
– Cum crezi că ar trebui să arate orele de limba română astfel încât copiii să simtă că pot fi liberi în a-și folosi creativitatea?– Cred că trebuie să li se dea cuvântul mai des și cred că ar trebui să fie mai puține judecăți de tipul „corect – greșit /adevărat – fals”, adică să aibă voie să aibă propriile păreri despre niște lucruri și să nu fie puși la colț așa imediat.
Nu am mai asistat la o oră de română de foarte mult timp, deci nu știu cum s-au mai schimbat lucrurile, dar am văzut, mergând prin școli cu cărțile mele, tot felul de clase de copii și a fost așa o observație interesantă că unele clase chiar erau oglinda învățătoarei. Îți dădeai seama imediat cum era învățătoarea după cum erau copiii; unii erau super- speriați și stăteau cu mâinile la spate și alții erau relaxați.
În același timp, cred că ar trebui să fie mai puțini în clase. Asta este o problemă a sistemului că n-ai cum să gestionezi 30 de copii și să-i lași pe toți să se exprime liber. Adică înnebunești. Ar trebui să fie mai puțini în clasă și să aibă parte de mai mult din partea educatorilor, învățătorilor.
„Poveștile sunt mai coerente decât viața”
– Cum crezi tu că ne dau poveștile idei?– Cred că poveștile sunt mai coerente decât viața; viața e destul de haotică și de multe ori nu prea are sens și cred că și de-asta ne place să citim povești, că cineva acolo s-a chinuit să construiască un pic de sens în ele și cred că în felul ăsta ne ajută așa, poate să înțelegem niște lucruri din viață sau măcar să înțelegem cum sunt ele filtrate prin mintea cuiva, adică prin mintea celui care le-a scris. Și cred că în felul ăsta poate ne inspiră și pe noi să căutăm sens în lucruri până la urmă.
– Spune-mi, te rog, copiii din ziua de azi, cum sunt ei? Și folosesc intenționat „din ziua de azi”, așa, bătrânesc. – (râde) Cred că sunt copii; că tocmai am recitit un text de-al meu, „Jungla lui Toco”, despre o fetiță care se uită pe atlasul geografic despre Brazilia și o întreabă pe maică-sa dacă în Brazilia sunt copii și câte feluri de copii sunt în Brazilia. Și mama zice că „copiii sunt copii peste tot” și cred că sunt cum eram și noi, nu cred că sunt așa diferiți. Și toate întrebările astea, „copiii din ziua de azi, și unde-o să ajungă lectura, că nu mai citesc, că vai, Doamne, se prăbușește cultura peste noi”, nu cred în panica asta.
Cred că sunt cum eram și noi, cred că obiceiurile de lectură se dezvoltă în același fel în care ni s-au dezvoltat și nouă, văzând acasă, având inspirație în sensul ăsta la școală, având o înclinație naturală spre aptitudinile astea mai așezate și care necesită răbdare, că unii au răbdare, alții n-au. Și mi se pare că nu sunt atât de diferiți, deși lumea avansează tehnologic în ritmul ăsta amețitor.
Articolul complet pe Școala 9.
