De ce Mitropolia Basarabiei este pe deplin legitimă. Creștinismul este religia iubirii, nu a dragostei cu sila

Teodor Baconschi a fost nu doar ministru de externe, ci și ambasador al României la Vatican, fiind unul dintre intelectualii cu profunde legături în Biserica Ortodoxă Română și autor de lucrări din sfera largă a istoriei ecleziastice. Din această calitate, el discută astăzi despre una dintre marile provocări canonice ale momentului: ce vor face credincioșii, ce vor alege ei între Mitropolia Basarabiei sau biserica de la Kiev și cele ale Moscovei.

Nimic surprinzător în faptul că, după invadarea Ucrainei de către armata rusă, însuși idealul unei „russki mir”, având drept capitală politică și spirituală Moscova – „a treia Roma” – a început să se desfacă la cusături. 

Adevărul gol-goluț e că imperialismul rusesc – ca oricare altul – traduce niște simple (și trecătoare) raporturi de forță între o entitate puternică și victimele sale, aduse în țarcul geopolitic al unor „binefaceri” forțate. 

Estul Europei reprezintă povestea eliberării popoarelor

Că au existat imperii milenare, precum cel roman, urmat de cel bizantin și de atâtea altele, îngrămădite pe mica hartă a Europei, iată un fapt cu care, după câteva secole de dominație, orice populație „încorporată” ajunge să se resemneze. Acest fatalism transformat în „tradiție sacră” nu înseamnă însă că cei cândva aglutinați, manu militari, în compoziția unui imperiu n-au dreptul să profite de prăbușirea lui. 

În fond, mai toate statele Europei moderne – mai cu seamă în partea ei central-răsăriteană – au apărut tocmai pentru că s-au eliberat din chingile unor asemenea alcătuiri represive. 

Naționalismul, ca antiimperialism

E limpede că rivalitățile care opuneau imperiile otoman, habsburgic și țarist au cauzat Primul Război Mondial, așa cum dezmembrarea acestor structuri autoritare a reprezentat răsplata morală a multor popoare, care au dobândit – prin imense sacrificii de sânge – un destin mai bun. România, printre atâtea alte creații statele moderne, există doar pe această bază – garantată de SUA (prin „punctele” apărate de președintele Woodrow Wilson) și recunoscută ca atare în codificarea ulterioară a dreptului internațional public. 

Nici imperiile occidentale – de la cel britanic, spaniol și portughez, până la cel francez, olandez, belgian sau german – n-au rezistat decât până după cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind ulterior obligate să admită inevitabila independență a fostelor posesiuni coloniale. 

Ceva tot am învățat, de vreme ce trăim azi împreună, în UE, dar la adăpostul democrației, nu al despotismului arbitrar. Naționalismul e justificat doar ca antiimperialism. 

Când excepționalismul etnic și pretențiile mesianice se combină cu „raiul pe pământ” al unui imperiu, rezultatul e dezastruos. 

Rușii postsovietici au fost mânați de Putin în această direcție înfundată. Și dacă li se înfundă, ei tind să caute cauzele tot în exterior, pentru că orice imperiu – iar Federația Rusă, cu al ei CSI, e chiar ultimul –  trăiește orice restriște sub complexul imaginar al „cetății” asediate. 

Dacă ei nu pot pricepe că ucrainenii vor altceva, atunci ucrainenii sunt de vină. Inclusiv când se rup din punct de vedere canonic de Sfânta Rusie. 

ÎPS Vladimir, omul Moscovei la Chișinău

Așa cum procedează mai nou și moldovenii de peste Prut, dintre care o parte – cu cler și enoriași – au trecut de sub jurisdicția Moscovei în cea a Mitropoliei Basarabiei (reactivată de Patriarhia Română după căderea URSS din 1991). Acest firesc proces de emancipare ecleziastică de sub talpa rusească e prezentat de Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove drept samavolnice necanonică. Numai că până și titulatura acestei Mitropolii e imperialist ambiguă: istoric vorbind, „întreaga Moldovă” o cuprinde și pe cea de dincoace de Prut, care e parte dintr-un stat membru UE și NATO… 

Dacă respectăm cronologia, ne amintim că Mitropolia Moldovei a fost înființată în secolul al XIV-lea, cu binecuvântarea Patriarhiei de Constantinopol, care – după formarea României ca stat modern – avea să recunoască autocefalia BOR (1885) și să înalțe Biserica românească la rang de Patriarhie (în 1925). 

La 1812, nu i-a întrebat nimeni pe basarabeni dacă vor să devină supușii spirituali ai Patriarhiei Moscovei, așa cum „implementarea” Pactului Ribbentrop-Molotov nu s-a făcut prin vreo transparentă consultare populară, ci pe temeiul unui ultimatum abject, dictat de Stalin. 

ÎPS Vladimir, omul Moscovei la Chișinău, poate cita oricâte canoane din epoca patristică. Ele nu vor împiedica Republica Moldova să se trezească la libertate și să-și urmeze, alături de Ucraina, drumul european: un drum către libertate și demnitate, înainte de a fi unul către prosperitatea materială. 

Așa cum patriarhul Kirill își va pierde credincioșii din Ucraina (pe care rușii îi „denazifică” prin bombardamente și crime împotriva umanității), el nu va putea să-i „păstreze” nici pe moldoveni într-o ecuație canonică obiectiv depășită după 24 februarie 2022. 

Oricât ar fi de respectabil în timp de pace, dreptul canonic nu poate aboli dreptul popoarelor la autodeterminare, mai ales atunci când acesta e călcat cu șenila tancului. Creștinismul este religia iubirii, nu a dragostei cu sila, sub o ploaie de obuze și la „adăpostul” gropilor comune.