Peste câteva zile se împlinesc 25 de ani de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999). Între timp, primul est-european ajuns pe tronul apostolic al Sfântului Petru a fost trecut în rândul sfinților. Odată ales ca Suveran Pontif, cardinalul Karol Wojtyla s-a transferat de la Cracovia la Roma în 1978: de acolo, noul Papă a însuflețit rezistența anticomunistă din toată Europa de Est. S-a spus, pe bună dreptate, că el a fost sufletul mișcării poloneze „Solidaritatea”, veritabil model al celorlalte manifestări civice care aveau să determine, în 1989, dărâmarea Zidului de la Berlin.
După 1990, România și-a restabilit relațiile diplomatice cu Sfântul Scaun, stabilite în 1920 și întrerupte brutal în 1950. La București câștigaseră alegerile foștii comuniști conduși de Ion Iliescu. Primii ani după 1989 au fost marcați traumatic prin declin economic, mineriade, conflicte interetnice (precum cel de la Târgu -Mureș), dar și prin tensiunea interconfesională dintre BOR și Biserica Greco-Catolică, revenită în legalitate: creștinii „uniți cu Roma” își revendicau lăcașurile de cult confiscate de regimul comunist. În acest context, Papa Ioan Paul al II-lea, cunoscut și respectat în toată lumea, nu avea de ce să vină la noi, oricât și-ar fi dorit Ion Iliescu.
Orizontul intern s-a limpezit abia în 1996, când Convenția Democratică a câștigat alegerile și Emil Constantinescu a ajuns președintele României. Noua orientare pro-occidentală a țării și-a găsit în pregătirea vizitei pontificale un simbol de prim-plan. N-a fost un proces liniar, ci un parcurs accidentat. O parte a Sf. Sinod al BOR se opunea vizitei. Episcopii greco-catolici se temeau că prezența lui Ioan Paul al II-lea ar legitima o stare de fapt nesatisfăcătoare pentru credincioșii lor. Patriarhul Teoctist – revenit în scaun după scurta retragere din 1990 – era de asemenea ezitant, cu gândul că o asemenea premieră istorică ar putea provoca prea multe „valuri”. În 1964, după Conciliul II Vatican, avusese loc, la Ierusalim, o admirabilă întâlnire între Papa Paul al VI-lea și Patriarhul ecumenic Athenagoras. Niciodată însă un Papă nu vizitase o țară majoritar ortodoxă. Nu numai memoria totalitarismului marxist-leninist, prin definiție anticreștin, ci și cea a Marii Schisme de la 1054 dintre Constantinopol și Roma păreau încă să descurajeze orice proiect de normalizare a relațiilor dintre ortodocși și catolici.
Papa Ioan Paul al II-lea (în centru), Emil Constantinescu și Patriarhul Teoctist. Foto: Profimedia
Dacă „miracolul” s-a produs, el s-a datorat faptului că aveam în fine un șef de stat democrat, că Patriarhul Teoctist a înțeles noul destin al României și că greco-catolicii au intrat într-un dialog oficial cu partea ortodoxă, înlocuind tensiunile, inclusiv prin ciocniri stradale, cu un spirit conciliator (la urma urmelor firesc în orice mediu creștin demn de acest nume). Iar vizita – cel mai mediatizat eveniment găzduit de România în anii ’90 – a produs un ecou internațional favorabil țării noastre, dovedind că teza lui S. Huntington – pentru care „Occidentul” se încheie acolo unde începe „lumea pravoslavnică” – nu putea și nu trebuia să împiedice procesul politic de reunificare a continentului european.
Îmbrățișarea dintre Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea a devenit emblematică, funcționând ca dovadă vie a unei moșteniri spirituale comune și putem fi mândri că BOR (azi, cea mai mare Biserică Ortodoxă din UE) a făcut din singulara sa matrice lingvistică latină o conexiune vitală între „cei doi plămâni ai Europei”. Toate discursurile pontificale din mai 1999 – rostite cel mai adesea chiar în limba română – ar merita republicate, pentru ca și noile generații să le guste nobila generozitate și claritatea morală.
Papa Ioan Paul al II-lea (stânga) îl îmbrățișează pe Patriarhul ortodox Teoctist. Foto: Profimedia
În anii următori prezenței sale la București, Papa Ioan Paul al II-lea a reușit să viziteze și alte capitale „ortodoxe”. Doar Moscova i-a rămas, deloc întâmplător, o destinație interzisă. În vreme ce, după 20 de ani, Papa Francisc a făcut la rândul său o frumoasă vizită în România, BO Rusă s-a adâncit într-o izolare arogantă, urmându-l supusă pe Putin în aventurile sale revizioniste, din ce în ce mai agresive și sângeroase.
Românii așteaptă sosirea Papei Ioan Paul al II-lea la Catedrala Sfântul Iosif din București 8 mai 1999. Foto: Profimedia
Prezența lui Ioan Paul al II-lea la noi a produs roade de lungă durată, ajutându-ne pe calea integrării în UE, sub apărarea NATO. În sfertul de veac scurs de atunci trebuie totuși să notăm că replierea filetistă și retorica antioccidentală au reapărut în spațiul românesc, dinspre cercuri intelectuale și medii politice care și-ar dori, pesemne, să ne întoarcem de unde am plecat și nu să prosperăm în pace democratică, alături de aliații noștri euro-americani. Acestor surse ipocrite și toxice de regres comunitar ar fi cazul să le amintim că augusta columnă a lui Traian – „certificatul de naștere” al națiunii noastre – continuă să străjuiască anticul Forum roman și nu Piața Roșie de la Kremlin.
Foto: Profimedia
