În timp ce oamenii de știință caută să afle de ce, începând cu anul trecut, zilele au început să crească imperceptibil, noi avem propriile noastre răfuieli cu timpul care pare să nu ne mai ajungă. Iulia Blaga ne propune două filme care să ne dea o altă dimensiune a trecerii vieții.
În trei ani, de când m-am relocat la Sibiu, substantivul „relocare” a fost acceptat de DOOM 3 (în 2021), dar au mai apărut verbele „a înșireta” și „a bonusa”, care deocamdată circulă liber. Ambele sună aiurea, deși e mai simplu să spui „mă înșiretez” în loc de „îmi leg șireturile”. Probabil cei care le-au inventat au vrut să câștige timp, iar asta e îngrijorător. Suntem atât de grăbiți, încât nici de vorbit nu mai apucăm. Ne trebuie expresii concentrate, cuvinte scurte. Te resun ca să nu te mai sun o dată.
O prietenă care are o viață împlinită, dar cu alergătură și obligații, îmi spune că a ajuns să nu se mai poată bucura de nimic pentru că e mereu în urmă cu treaba. Eu n-am înțeles nimic din vara asta. Întreg anul a trecut mult prea repede. La prânz mi se pare că deja s-a dus ziua și n-am apucat să fac prea multe.
Până anul trecut se știa că timpul s-a tot micșorat pentru că Pământul s-a rotit mai repede în jurul axei (în 2020 avea de fapt, am citit undeva, 16 ore). Însă, deși 29 iunie 2022 a fost cea mai scurtă zi din ultimii 50 de ani, din 2020 zilele au început dintr-o dată să crească imperceptibil, fără ca știința să poată explica de ce. În mod interesant, pandemia a venit tot în 2020, iar pentru oamenii blocați în case viața a încetinit volens nolens. Toată planeta a fost pusă pe modul așteptare.
Vestea că din 2020 timpul a început în mod obiectiv să încetinească, venită de la oamenii de știință anul trecut (când pandemia era deja gata), ne-ar fi de folos pentru a contrabalansa o altă teorie, aceea că timpul se scurtează pe măsură ce îmbătrânim.
Întrebarea de ce oamenii simt că timpul trece mai repede când îmbătrânesc a primit o posibilă explicație din partea fizicianului româno-american Adrian Bejan, care în 2019 a publicat articolul „De ce zilele par mai scurte când îmbătrânim” („Why the Days Seem to Get Shorter as We Get Older”) în „European Revue”, la Cambridge University Press. Savantul român, laureat al Medaliei Benjamin Franklin, presupune pe baza fizicii și a biologiei că, odată cu vârsta, viteza cu care procesăm informația vizuală încetinește, de aici senzația că timpul trece tot mai repede.
În copilărie ni se părea că ziua era atât de lungă, încât inevitabil ajungeam să ne plictisim. Dar copiii, spune Bejan, procesează imaginile mai rapid ca adulții, pentru că le și colectează mai repede.
Îmbătrânind invers
Un exemplu despre cum procesează copiii timpul îmi vine la îndemână. La unul din atelierele de educație cinematografică și dezvoltare personală pe care le țin toamna asta la Sibiu împreună cu psihologul Florentina Beznea (MOViEs ON @ ESTE Filmul de Miercuri), o fetiță din clasa I m-a întrebat: „Tu pe ce clasă ești?”
Nu doar că e cel mai imposibil compliment pe care l-ar putea primi o femeie de o anumită vârstă (firește că nu arăt ca într-a XII-a), dar sună ca din filmul cu Benjamin Button, omul care îmbătrânea invers. „Strania poveste a lui Benjamin Button” / „The Curious Case of Benjamin Button” (2008, regia David Fincher) punea timpul individual să curgă spre izvor. Personajul interpretat de Brad Pitt se năștea bătrân în 1918 și murea bebeluș în 2005.
Faptul că pe Google au fost oameni care au întrebat dacă filmul e inspirat dintr-un caz real (nu știu dacă erau copii) dă speranțe că viața pe Pământ n-a ajuns atât de plicticoasă.
Filmul lui David Fincher pleca de la povestirea publicată în 1922 de F. Scott Fitzgerald, un reprezentat al Generației Pierdute, cum i s-a spus, pentru că a fost generația marcată de Primul Război Mondial. Războiul nu a făcut doar nouă milioane de victime, dar multora dintre cei care i-au supraviețuit (Fitzgerald a fost înrolat, dar n-a apucat să lupte) le-a dat sentimentul pierderii tinereții, idealurilor și a tot ce credeau că dă sens vieții.
În contrapartidă cu fetița de clasa I, un taximetrist, când a auzit că m-am mutat la Sibiu, m-a întrebat de unde am ieșit la pensie. Normal că am fost vexată, dar el vorbea din propria perspectivă de om trecut de 65 de ani.
Un film care ne pune în papucii celuilalt
Mi-am amintit de aceste puncte de vedere după ce am văzut „Totem”, de Lila Avilés, un film mexican care rulează în cinematografe din 13 octombrie (distribuit de noua casă de distribuție August Film) și mă întrebam cum v-aș putea propune un film despre o fetiță care asistă la aniversarea muribundului ei tată. (Autoarea filmului a venit de curând în România, la Festivalul Internațional de Film București.)
Cine ar vrea să vadă un film atât de trist? „Totem” a fost prezentat în competiție la Berlin, unde a fost premiat de Juriul Ecumenic. Nu e un film spectaculos, dar e interesant pentru cum mută centrul de interes de pe fetița care se plictisește așteptând să-și vadă tatăl, pe tatăl care luptă în camera lui cu dureri crunte, apoi pe ceilalți maturi preocupați de curățenie, de făcut tortul, de vopsit părul etc, apoi înapoi pe fetiță, pe tată, pe musafiri șamd.
Pentru adulți timpul trece repede. Nu apucă și nu vor să se gândească că va fi probabil ultima aniversare a tatălui. Acesta se simte atât de rău, încât abia se ține pe picioare. Fetița navighează ca un colac dus de curenți contrari în ceea ce pentru ea e așteptarea unui moment îngrozitor despre care nimeni nu vrea să vorbească. Fiecare își are propria lui poveste și propriul lui adevăr.
Lucrând cu copiii la atelierele amintite mai sus, am mizat tocmai pe acest lucru: cum ne punem în papucii celuilalt? Mulți copii știu ce înseamnă asta chiar dacă sunt în clase mici. Într-o clasă I de la Școala „Ioan Slavici” învățătoarea ne-a spus la începutul orei că e și o fetiță din Ucraina. Era prima ei zi de școală. Mi-am adus aminte de „bubichka malinka” / „pisicuță” – aici puteți citi despre experiența mea cu o familie de ucraineni – și, când m-a auzit, s-a întors și a mieunat. Abia pe urmă am văzut că avea un tricou cu pisici.
Nu înțelegea nici română, nici engleză, dar știa să miaune și asta ne-a fost de ajutor pentru că am pus-o să „dialogheze” cu două colege. Le e greu și maturilor să își imagineze ce e în sufletul unui copil care aterizează dintr-o țară în război într-un oraș străin. În orice țară din lume copiii sunt timorați în prima zi de școală, deși se „relochează” doar de la grădiniță într-o clasă cu copii noi. La îndemnul psihologului, colegii i-au făcut câte un cadou și au scris pe un bilețel ceva pentru Katia.
Invariabil, aproape toate mesajele au constat într-un cap de pisică și o inimă.
Am citit undeva că cel mai important lucru pe care îl învățăm pe pământ e să avem răbdare, dar la fel de important – și de greu- cred că e și să încercăm să ne punem în pielea celuilalt. Aceste două lucruri se pot ajuta reciproc, totul e să începem de undeva. Poate am putea începe așa: cu cât suntem mai presați de timp, cu atât mai încet să ne mișcăm.
Și să ascultăm mai des melodia aceasta:
