Chiar dacă știința nu a reușit încă să demonstreze că ne îndrăgostim mai ușor vara, căldura topește din inhibiții. Dacă nu sunteți nici în vacanță, nici în căutarea iubirii, măcar disponibilitate de a vedea filme despre iubire trebuie să aveți.
Două astfel de filme vă și recomandăm, două producții valoroase și accesibile de văzut la cinema ori pe platforma HBO Max. Un film nou – „În bătaia focului” / „Rotter Himmel”, semnat de germanul Christian Petzold și căruia juriul din care a făcut parte și Radu Jude i-a dat în februarie Ursul de Argint – Marele Premiu al Juriului la Berlin (distribuit de Independența Film începând din 7 iulie), și capodopera francezului Robert Bresson „Pickpocket” (1959), disponibilă pe HBO Max.
Iubirea care mistuie
„Dacă asemănarea mea cu câmpia uscată de iarnă înseamnă că în dragoste am ars, atunci e aproape primăvară”, sună un haiku pe care îl știu din copilărie și pe care memoria probabil l-a mai modificat. Filmul lui Christian Petzold (unul dintre cei mai respectați cineaști germani) a reactivat această amintire. În film, vacanța estivală a patru tineri (trei bărbați și o femeie) e amenințată de incendii de vegetație care oglindesc sentimente la fel de intense.
Petzold a scris scenariul cu gândul la filmele lui Eric Rohmer despre oameni care petrec zile nesfârșite de vară în case la țară, unde povestesc nonstop, fac plajă și se îndrăgostesc pe negândite. Petzold s-a întrebat de ce n-au și nemții astfel de filme, dar temperamentul german (aici e poate răspunsul) l-a împiedicat să depene o poveste lipsită de acțiune. Eroii lui nu pot sta toată ziua în șezlong, au nevoie de provocări – o gaură în acoperiș, un incendiu de pădure care se apropie.
Petzold, care amintea în notele de producție și de o scriere a lui Cehov despre doi bărbați care descoperă tardiv că au ratat mari amoruri cu femei de care n-au avut curaj să se apropie (poate umbra lui Cehov i-a și plăcut lui Jude), se apropie tiptil de personaje, deși sugerează din start un pericol ascuns din drumul prin pădure ale bărbaților cărora li s-a stricat mașina.
Ca un intelectual care nu poate face plajă fără o carte serioasă, Petzold a simțit și nevoia să pună în legătură educația sentimentală a unuia dintre personaje, care e scriitor, și scrierea unui roman care nu poate ieși autentic dacă nu e ecorșeul propriilor emoții.
Chiar dacă nu l-a citit pe Cehov, nu citește cărți în general și n-a văzut filme de Rohmer, spectatorul poate remarca regia fluentă a lui Petzold care evită să combine personajele în unghiuri drepte (urmând și o anume fluiditate gender a eroilor) și care se străduiește ca incendiile să nu aducă o încărcătură prea tragică, ci să se mențină într-un substrat simbolic.
Probabil că nici Rohmer, nici Cehov n-ar fi încheiat filmul cum l-a încheiat Petzold, dar poate că asta vine tot din plăcerea neamțului pentru lucrul bine făcut, finisat, cu muchii clare.
„În bătaia focului” tratează în esență despre abordări diferite ale iubirii: te arunci în ea cu riscul de a te face scrum sau o încerci cu degetul, pregătit s-o iei la fugă. Asta se poate aplica și la a face artă. Filmul lui Petzold e undeva între cele două borne, dar inspiră încredere și prin efectul lui retard. E un film care încă se developează în spectator la câteva zile după vizionare.
Iubirea care mântuiește
HBO Max oferă de ceva vreme și capodopere clasice, printre care cinci filme de Robert Bresson (1901-1999), inclusiv „Pickpocket” (1959), una dintre cele mai frumoase pelicule de(spre) dragoste realizate vreodată. E o poveste concentrată într-o singură oră, spusă cu simplitatea specifică lui Bresson și pe muzica barocă a lui Jean-Baptiste Lulli, despre un bărbat sărac devenit hoț de buzunare și care e salvat de iubirea unei femei integre.
Bresson, care în volumul „Notes sur le cinématographe” scria despre regia de film: „Nu alergați după poezie, intră ea singură pe la cusături”, urmărește traseul lui Michel care prinde gustul hoției după ce buzunărește o femeie la cursele de cai și devine prin antrenament tot mai versat.
Austeritatea poveștii și eleganța ei vizuală (baletul mânilor care se strecoară în buzunare, însoțit de zgomotul pașilor pe peronul gării, încă fascinează) lasă loc unei interogații profunde asupra păcatului, vinii și ispășirii, dar și asupra izolării individului într-o societate dominată de lăcomie.
Criticul britanic Peter Bradshaw scria anul trecut în „The Guardian” (când filmul a fost relansat de BFI) că eroul împrumută mult dintr-un preot novice, bântuit de problematica păcatului și a vinii în timp ce are acces la intimitatea oamenilor (nu la sufletul lor, ci la buzunare).
Bresson a distribuit lângă actrița Marika Green un neprofesionist de o expresivitate intensă (Martin LaSalle) pe care l-a pus să se antreneze cu un hoț de buzunare real (Henri Kassagi) pe care l-a și luat în film. (Evident că ulterior acesta a trebuit să-și schimbe meseria.).
Dacă unii critici au apropiat filmul de universul lui Dostoievski, alții – și mai interesant – au găsit în plăcerea singuraticului eroul de a fura o componentă psihosexuală, un afrodisiac menit să-l conecteze la fluxul vieții.
Dependența despre care filmul vorbește vine în majoritatea cazurilor peste o carență afectivă. Înlocuiți furtul de buzunare cu alcoolul, drogurile, jocurile de noroc etc și ajungeți la alte câteva zeci de filme realizate din 1960 încoace. De pildă, la „Amețit de dragoste“ / „Punch-Drunk Love” (2002, de Paul Thomas Anderson), unde Adam Sandler era un nevrotic pe care apariția unei femei interesante (Emily Watson) îl scoate din nebunia de a cumpăra compulsive cutii de budincă pentru a obține mile gratuite pe avioane de pasageri, dar îi dă și curaj să-și recupereze banii furați de un hotline.
Și în „Pickpocket” iubirea e o recompensă la capătul arderii. Miezul lui stă în ultimele două minute, când eroul e la închisoare și îndrăgostirea cade ca revelație peste o elipsă temporală. Eroina din „Punch-Drunk Love” spunea la final: „Here we go!” („să-i dăm drumul!), ca și cum adevăratul film de-abia acum ar începe, dar ultima replică a eroului din „Pickpocket” retranscrie și justifică „drumul ciudat” pe care acesta l-a avut de parcurs până să ajungă la dragoste.
E posibil ca „Pickpocket” să devină și mai fascinant în următorii 60 de ani pentru că emoția și bogăția lui vin din simplificare, nu din acumulare de mijloace (cum face cinemaul de azi). Celebra frază a lui Albert Einstein „Totul ar trebui să fie făcut cât mai simplu posibil, dar nu mai simplu” („Everything should be made as simple as possible, but not simpler”) se aplică foarte bine aici. Și, cum spunea cineva, cei care nu pot explica ce a vrut să spună Einstein înseamnă că n-au înțeles. Vedeți „Pickpocket” și veți înțelege.
Foto: Profimedia
