Ne amintim că dictatorul Nicolae Ceaușescu a stabilit o relație privilegiată cu China lui Mao. El a cultivat această direcție din două motive: pe de o parte, era fascinat de varianta asiatică a cultului personalității. Religia politică a liderului absolut depășea, în China, până și stalinismul atât de drag autocratului de pe Dâmbovița.
Pe de altă parte, Ceaușescu a observat atent deschiderea spre China, promovată de Nixon și Kissinger, și s-a erijat în promotor al „nealinierii” față de centralismul hegemonic al Moscovei. El pleda pentru libertatea fiecărui stat socialist de a-și alege propria cale de dezvoltare: chiar dacă România rămânea membră CAER, Bucureștiul spera să joace și cu americanii, ajutând totodată China să iasă din izolarea internațională în care se afundase după sângerosul ei deceniu de „revoluție culturală”.
După 1989, mulți lideri români de stânga – proveniți direct din PCR – au fost fascinați de capitalismul de stat chinezesc și au făcut insistente pelerinaje la Beijing, bazându-se pe acumulările de simpatie bilaterală din „Epoca de Aur”.
Ei n-au reușit, firește, să echilibreze balanța comercială, mereu favorabilă Chinei, dar au continuat să idealizeze regimul ei politic „reformat”, care aducea la aceeași masă corupția, protecționismul economic și o formă de naționalism menită să mascheze încălcarea drepturilor omului.
Din fericire, idila acestor lideri cu marea putere asiatică nu a deturnat destinul nostru euro-atlantic și nici nu s-a concretizat în mari proiecte (energetice sau de infrastructură) care să ne facă dependenți de ea. Cu atâtea muște pe căciula democrației noastre „originale”, până și stânga neocomunistă a jucat prioritar cu Washington și Bruxelles.
Ne aflăm acum într-o nouă etapă istorică. Statele Uniunii Europene – care și-au delocalizat masiv industriile și s-au dedulcit la contracte miliardare destinate pieței interne a gigantului galben – redescoperă o perspectivă ceva mai realistă.
Trezirea implică reindustrializarea UE și controlul influenței tot mai mari a Chinei în economia continentului nostru, inclusiv prin negocierea unui Acord global privitor la investițiile reciproce, aproape definitivat, dar încă neratificat în Parlamentul European.
Este influența chineză în UE doar o sperietoare ideologică într-un război intercivilizațional sau o realitate măsurabilă? Câte ceva din amândouă.
China proiectează, bunăoară, o strategie clară de cucerire a porturilor europene, prin intermediul a trei entități puternice și agresive: COSCO, China Merchants Port Holidings Company (CMP) și Hutchison Port Holdings, bazată la Hong Kong.
Noul Drum al Mătăsii, prin care Xi Jinping se ambiționează să conecteze China la restul lumii, are o dimensiune terestră și una maritimă. Întreprinderile chineze dețin deja 10% din transportul maritim european. În 2016, COSCO a cumpărat integral portul Pireu, profitând de faptul că nicio companie occidentală nu se grăbea să investească în infrastructura unei țări supraîndatorate.
Întreprinderile chineze vizează controlul asupra tuturor marilor terminale portuare de containere (mai ales că 95% din aceste unități de stocare sunt produse în China). Portul Anvers (Belgia) e controlat în proporție de 20% de COSCO și 5% de CMP. Tot grupul COSCO deține 51% din portul spaniol Valencia, iar CMP controlează 44,6% la Dunkerque și 24,5 % din portul francez Le Havre.
Găsim „implanturi” similare la Marsilia, în Malta, la Bilbao, la Hamburg, Rotterdam sau în Liguria… China are pe propriul teritoriu 30 de porturi majore și 2.000 de porturi secundare, iar în 2020, 9 dintre cele 20 de terminale globale de maximă capacitate erau chinezești (Shanghai fiind cel mai mare asemenea terminal pe plan mondial). Tot China este deja cel mai puternic constructor naval de pe planetă – ocupând 45% din piața globală, înaintea Japoniei și a Coreei de Sud.
Portul Anvers din Belgia. Foto: Profimedia
Din cele 10,6 miliarde de euro pe care China le-a investit în UE numai în 2021, cele mai multe s-au alocat unor fuziuni și achiziții la nivelul unor grupuri locale, într-o deplină opacitate. UE a constatat că în culisele acestor operațiuni funcționează o întreagă rețea de posturi oficioase de poliție chineze, precum și rețele de spionaj industrial care subminează interesele sale strategice, inclusiv prin încălcarea legislației europene.
Cu „discreția” sa caracteristică, principalul competitor geopolitic al Occidentului „tace și face”. E important și pentru noi, ca stat-membru UE-NATO (cu tot cu portul Constanța), să ieșim din reveriile lui Ceaușescu și să ne apărăm interesele pe termen lung, consolidând în propria economie și infrastructură capitalurile și tehnologiile euro-americane. Paza bună trece primejdia rea și, fie că ne place sau nu, trăim vremuri primejdioase.
