EXCLUSIV. Fuga bunicii basarabence din calea rușilor. Fragment din noua carte biografică a regizorului Cristian Mungiu

Regizorul Cristian Mungiu își lansează în curând primul volum de memorii, „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Libertatea vă prezintă astăzi un fragment din volumul apărut la Editura Humanitas.

Cartea surprinde viața bunicii materne, alături de care Cristian Mungiu a copilărit la Iași. „Bunica locuia deja încă de prin anii ’40 în casa în care am crescut și eu – însă întotdeauna când spunea «acasă» se referea la casa ei din Basarabia, pe care trebuiseră s-o lase de astăzi pe mâine când intraseră rușii”, povestește regizorul. 

„Pe măsură ce creșteam, în anii ’70 și ’80, ascultam poveștile bunicilor despre timpurile dinainte, din Basarabia, despre război, refugiu, destine frânte, tinereţi pierdute și greutăţi prin care trecuseră. Poveștile lor se concentrau cu precădere pe circumstanţe în care oamenii muriseră – în accidente, de boli sau uciși – și pe lucrurile care se prăpădiseră și trebuiseră puse la loc, într-un efort sisific, fără capăt”, scrie Cristian Mungiu într-o prezentare a cărții.

Viețile basarabenilor dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au fost povestite de bunică și consemnate minuțios de nepotul ei: „Bunica – mi-o amintesc – stătea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roșie, iar eu stăteam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, consemnând fiecare amănunt pe cât puteam cu vocea ei, încercând să-i păstrez cât mai mult vorbele”, își amintește Cristian Mungiu. 

„Am hotărât să-i consemnez viaţa, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieţii ei – și a vieţii în general“, mai spune regizorul.

Volumul „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” va intra în librării în curând și poate fi deja comandată online, pe site-ul humanitas.ro. Lansarea va avea lor la Bookfest Chișinău, sâmbătă, 2 septembrie, la ora 14.45.

A scris scenariile tuturor filmelor sale

În vârstă de 55 de ani, Cristian Mungiu s-a născut la Iași, într-o familie de intelectuali. Mama sa, Maria, a fost profesoară de română la liceu, iar tatăl, Ostin-Costel, a fost profesor de farmacologie la Facultatea de Medicină. 

Cristian Mungiu a făcut prima facultate la Litere, în Iași, perioadă când a lucrat în presă, la radio și TV. În 1998 a absolvit Academia de Teatru și Film din București și și-a dedicat cariera cinematografiei. 

A debutat în lungmetraj cu filmul „Occident” (2002), care a avut premiera la Cannes. În anii următori, Mungiu a primit mai multe premii la Festivalul de Film de la Cannes: pentru cel mai bun scenariu („După dealuri”, 2012), cea mai bună regie („Bacalaureat”, 2016) și Palme d’Or („4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, 2007).

Cristian Mungiu a scris scenariile tuturor filmelor pe care le-a regizat. Iar în 2003 a publicat, la Editura Liternet, volumul de scenarii literare „7 povestiri”.

Fragment exclusiv: „Intraseră bolșevicii. Nu le zisese nimeni nimic”

„Bunica Elisabeta și Bunicul Stavro au avut unsprezece copii. Dintre toţi, eu știu însă numai de șase dintre ei, căci ceilalţi au murit aproape odată, în timpul unei epidemii. Babușca povestea că la înmormântări mergeau numai ei, părinţii, ca să nu ia ceilalţi copii boala unii de la alţii. Le mureau copiii unul după celălalt, și ei nu știau ce să le facă. Într-o sâmbătă, după ce îngropaseră o fată, când s-au întors acasă, au găsit un frate de-al ei care murise cât fuseseră ei la cimitir.

Când mor cinci copii odată, nici nu le mai știi numele.

Din cei șase fraţi care au trăit, Mama, Elena, era a doua. Cel mai mare era Andrei. Babușca îl iubea pe el cel mai mult. Și Mama îl iubea. Andrei a murit înainte să împlinească patruzeci de ani. Mi-o amintesc pe Mama venind acasă în ziua aceea. Nu știu din ce pricină, ușa noastră din faţă era închisă, și ea a intrat în casă pe geam.

– A murit Andrei, ne-a zis, și a izbucnit în plâns.

Aveam șase sau șapte ani. Plângea și plângea, și nu știam cum s-o împac. Era prima dată când murea cineva mai apropiat și nu reușeam să mă gândesc la nimic de spus. Mi-aduc aminte că ferestrele rămăseseră deschise și se izbeau de perete, căci începuse vântul, iar eu m-am ridicat să le închid și din mers am atins-o pe Mama pe mână, ca din întâmplare, însă n-am îmbunat-o. Nu era ușor să fiu apropiată cu Mama, și am rămas de atunci convinsă că mai bine ţii pentru tine ce simţi decât să fii luat în râs sau pur și simplu să nu fii băgat în seamă.

***

Într-o sâmbătă, în vreme ce făceam curat în casă, cineva a venit și ne-a anunţat că a început războiul. Eu am continuat să mătur, nu mi se părea că aveam de ce să mă îngrijorez. Veneau polonezi peste graniţă, stăteau ascunși la o vie lângă Cahul și povesteau despre nemţii care le invadaseră ţara. Papa, îngrijorat, m-a luat în parc să ascultăm știrile de la radioul unui avocat surd care lăsa mereu aparatul tare, de se auzea până în stradă. Am petrecut anul acela cu multă grijă.

În primăvara care a urmat, ne-am văzut doar de câteva ori eu și Petre. Era 1940. El fusese mutat la Tighina, la un batalion de fortificaţii. Actele mergeau greu și în iunie și-a luat o permisie de 48 de ore și a venit ca să rezolve cu viza de pe actul meu dotal. În continuare, ministerul nu se îndura să-l lase să se mărite cu o fată care nu avea zestre pe măsură.

Am mers împreună la poștă, ca să sune la regiment, să mai capete o zi de permisie, căci mai erau formalităţi de rezolvat. Dar Terzi, telefonista, o rudă de-a mamei, ne-a zis că nu se mai poate lua legătura cu Tighina, că erau întrerupte liniile. Petre s-a enervat. N-aveau cum să fie întrerupte. El venea de acolo și vorbise la telefon cu o zi în urmă. Dar nu știa că de ieri până azi intraseră bolșevicii. Nu le zisese nimeni nimic.

Era 28 iunie, și Basarabia fusese cedată rușilor.

Pe stradă, vestea circula din gură în gură. Oamenii alergau, dar fără ţintă, nu se dezmeticiseră încă. Am mers la han la fraţii mamei și Petre a tocmit o mașină, să-l ducă iute înapoi la regiment. Înainte să plece, a venit până la noi și s-a înţeles cu Papa să ne întâlnim cu toţii în ţară la Bacău, când se va putea. M-a sărutat și a plecat.

Unii s-au dezmeticit mai repede. Avocatul Butuc a venit la Papa și i-a zis:

– Kolea, tu trebuie să pleci.

Deși avansat din contabil, Papa ajunsese totuși șeful închisorii și era de așteptat să fie unul din primii vizaţi, căci închisoarea mustea de comuniști. Papa a dat din cap și a îngăimat ceva, dar părea cu mintea în altă parte.

Eu am mers să vorbesc cu Lucica, să văd ele ce fac. Katiușa, mătușa ei, care acum venise profesoară de geografie în Cahul și care aducea banii în casă, ezita. Se gândea să rămână. Mama Lucicăi, Teotea Maria, înclina spre plecare. Nimeni nu știa cum va fi și dacă cedarea Basarabiei era o măsură temporară sau definitivă. Dar unii nici n-așteptau să vadă. Până seara, farmacistul Strâmba își încărcase câteva geamantane într-o mașină pe care o tocmise la Galaţi și trecuse Prutul. Pentru el era mai simplu, căci avea casă în București, pe Atena, la nr. 4. Alţii însă nu aveau unde să se ducă, deși mulţi se apucaseră să-și strângă deja lucrurile. Se știa că se va putea trece Prutul spre ţară doar trei zile. Apoi noua graniţă urma să se închidă. Noaptea aceea mai mult n-am dormit. (…)

Dimineaţa, Papa a tocmit cu greu două care. Mulţi plecau și cu greu mai găseai un car sau o căruţă libere. Despre mașini nici nu mai era vorbă. Ne-am apucat și am încărcat carele cu lăzi și niște mobile. Ca să încapă mai multe lucruri, puseserăm niște scânduri înalte pe laturi, să înălţăm pereţii. Dar ce încărcam faţă de ce rămânea era nimic. Mama se așezase jos pe un scaun, cu privirea pierdută. De la o zi la alta, viaţa noastră era dată peste cap și noi parcă orbecăiam prin beznă, nu înţelegeam ce se petrece cu noi…”.