Căminul pentru Persoane Vârstnice Nicolae Cajal din București adăpostește temporar o treime dintre oamenii despre care DIICOT susține că au fost abuzați. Am discutat cu ei și cu cei care îi îngrijesc.
Simona stă singură în salonul cu trei paturi. Celelalte fete sunt afară, la aer. Nimic nu-i place ei mai mult decât să citească. A ales un roman gros, cu coperți colorate: „Secrete și minciuni”, de Nora Roberts. E un thriller care se învârte în jurul unor escroci, la fel ca povestea ei de viață.
„În mine nu dădeau. În schimb, țipau”
Simona are 37 de ani, suferă de retard mintal și a trăit până acum în unul din căminele de îngrijire din Ilfov, închis în urma anchetei DIICOT. Nu știe cât timp a petrecut acolo, probabil peste un an. „Mai multă vreme”, e tot ce poate să spună.
Simona, 37 de ani
Nu e vrăjită de televizor, dar știe că zilele acestea se discută despre posibilele rele tratamente la care erau supuși beneficiarii azilelor din Voluntari și Afumați. Așa că la simpla întrebare „Cum era acolo?”, Simona descrie rapid punctele sensibile.
„În mine nu dădeau. În schimb, țipau la mine când întrebam ceva”, povestește femeia. Nu poate să elaboreze prea mult. Zice doar că „mai rar” o ajutau atunci când avea nevoie de câte ceva și că „cei de acolo le spuneau la ăștia care făceau urât că sunt «oameni cu retard»”.
„N-am avut curaj să refuz”
Simona povestește că și ea, și o altă colegă au fost puse să muncească. „Ne ziceau să dăm cu mătura prin curte”, își amintește. „N-am avut curaj să refuz vreodată”. „Ce se întâmpla dacă nu voiați să măturați?”. A izbucnit într-un plâns cu hohote. Și-a acoperit fața cu mâinile și trupul ei zvelt se cutremura. O asistentă sare imediat pe pat lângă ea, o îmbrățișează și încearcă să o liniștească.
Simona povestește că și ea, și o altă colegă au fost puse să muncească
Se calmează treptat, lent, ca pe baza unei substanțe care alină strop cu strop, dar „substanța” e atenția. Vorba, una după alta, apoi promisiunea unui mic dar, un șirag cu mărgele albe, care să se asorteze cu brățara de la mână. E importantă pentru ea brățara asta, primită, la rându-i, de la una dintre asistente. O astfel de brățară are și sora ei mai mare, Gabriela. Sunt internate împreună, iar Gabi are deficiențe de vorbire mai pronunțate, un retard mintal mai accentuat și grave probleme cu coloana vertebrală.
După câteva minute de alinare, Simona începe din nou să plângă. „Mi-e frică să mai mănânc”, spune printre sughițuri. Explică rar că îi vine să vomite de câte ori se așază la masă. „Mâncarea e diferită de cea de dincolo!”. Ieri a mâncat cartofi cu cârnați, pentru că medicul a decis că are nevoie de aport caloric. „Dincolo ne dădeau doar sendvișuri”, adaugă și nu se înțelege dacă ea găsea asta bine sau rău. Mâncare caldă după luni de mâncare rece e un lucru dificil. Doar atenția nu strică.
Simona se liniștește din nou abia după ce primește o țigară și permisiunea să dilueze cu multă apă o cafea 3 în 1. Asistenta o ia de braț și o conduce agale spre curtea interioară.
Relocați temporar în centrul Bucureștiului
Simona și alți 27 de beneficiari ai azilelor din Ilfov unde a descins săptămâna trecută DIICOT au ajuns la Căminul pentru Persoane Vârstnice Nicolae Cajal. Unul dintre oameni s-a decompensat psihic și a fost transferat în noaptea de luni spre marți la Spitalul Obregia. Încă 47 de persoane vulnerabile se află la alte 3 cămine ale Primăriei București.
Situat în Cartierul Evreiesc din centrul Bucureștiului, Căminul „Cajal” se află în subordinea DGASMB.
Căminul are patru etaje și o capacitate de 80 de locuri. Coridoarele, curate, sunt impregnate cu un miros înțepător de clor, iar pe alocuri sunt amplasate panouri cu fragmente de ziar. Au făcut parte dintr-o expoziție despre cum era organizată asistența socială la începutul secolului XX. „Nu a evoluat nicio secundă”, comentează în trecere o angajată. Și-atunci, ca și-acum, autoritățile le ofereau persoanelor vulnerabile lemne pentru foc.
Fiecare etaj este dedicat unui anumit grup de beneficiari. Cei de la Ilfov au fost cazați, în special, la etajul 3, unde au stat o vreme refugiați ucraineni. În câteva saloane dorm vreo cinci bătrâne care și-au pierdut mobilitatea. Sunt foarte slabe, piele și os. Multe suferă de demență.
Într-o cameră cu draperiile trase, într-un semiobscur străpuns doar de ticăitul ceasului de pe perete, stau trei femei. Toate au ajuns la vârsta bătrâneții adânci, profunde și au nevoie de asistență și pentru a bea un pahar cu apă. Pe care nu-l mai pot cere. Una dintre ele are gambele acoperite de vânătăi. „Aceasta e bătrânețea: o sensibilitate acută a trupului, care se irită și se învinețește din orice”, explică o femeie din personalul căminului.
Una dintre femeile în vârstă are gambele acoperite cu vânătăi
Lăutarul care nu mai cântă
Majoritatea celor internați la „Cajal” sunt însă activi, mobili. Unii suferă de afecțiuni psihice, alții au rămas fără adăpost și au ajuns în sistemul de asistență socială.
Dintr-un salon cu pereții albaștri iese un bărbat slab și mărunțel. „Gheorghe”, se prezintă el și face o reverență. „Nu mai știu de când trăiesc la cămin”, mărturisește el, „am fost la mai multe”. Vine de la azilul din Afumați, unde a ajuns anul acesta. A trecut prin acest zigzag: a fugit din Afumați, a ajuns la spitalul de la Bălăceanca, și apoi a revenit la azil. În vârstă de 60 de ani, spune că a fost diagnosticat cu retard mintal și tulburare psihotică.
Gheorghe ne spune că nu mai știe de când trăiește la cămin
S-a născut într-o familie de romi din Glina. „Dar eu îs și român”, ține să sublinieze, „mama era țigancă, tata era român”. În tinerețe a fost lăutar în taraf. Cânta la contrabas. Se mândrește că a acompaniat-o pe însăși Maria Dragomiroiu, într-un local din zona Leontin Sălăjan, unde îi vedea pe miniștri dansând. Acum nu mai cântă. „S-a terminat. De peste 20 de ani”. Și-a câștigat apoi pâinea ca muncitor necalificat la un abator. Descărca și încărca marfă.
Gheorghe nu se plânge de condițiile din azil. Spune că nu-l deranja decât un singur lucru: „Doamna Claudia îmi dădea o țigară la două zile. Îmi era greu”. În căminul din București, asta-i sporește calitatea vieții: are voie la mai multe țigări pe zi.
Gheorghe se întreabă ce abuzuri au fost
Spune că la Afumați își câștiga dreptul la țigări prin muncă. Dacă muncea, primea mai multe. „Puneam flori, turnam beton în curte, făceam bănci să stăm jos pe ele. Făceam, că mă pricep, că-s de la țară!”, povestește bătrânul.
Nu înțelege de ce aceste corvezi nu-i aparțineau. Le lua ca pe ceva firesc, de om supus mereu vremurilor.
Nu înțelege nici de ce se vorbește despre nereguli la azil. „Știți ce s-a întâmplat, de fapt, să mă informați și pe mine?”, întrerupe la un moment dat discuția. „Eu nu știu ce s-a întâmplat de a venit atâta poliție și atâtea salvări”.
„Am căzut fără vină în această nebunie”
În salonul alăturat îl găsim singur pe Ioan. Arhitect de profesie. Televizorul din cameră e deschis pe unul din canalele de știri. El stă pe marginea patului.
Ioan, arhitect de profesie
„Am căzut fără vină în această nebunie”, spune el arătând spre televizor. „Știu că domnul Ștefan avea două azile. La noi era bine. Probabil, dincolo erau probleme”, își explică el.
Până anul trecut, povestește Ioan, mâncarea era foarte proastă. „Din 2022 s-a schimbat situația cu 180 de grade. Au început să o aducă de la catering”.
Nu confirmă acuzațiile de sclavie. Și nici pe cele de agresiune fizică asupra lor. „Recunosc, se țipa la cei cu retard. Din cauză că împărțeam cu ei, 8 la număr, sufrageria și sala de mese, i-am văzut cum țipă. Urlă animalic. Cu ei se lucrează greu. Ajungi să ți se umple paharul. Te exasperează. Și eu am avut probleme cu ei, dar nu erau altoiți cu bâta sau cu altele. Cu palma”, descrie el viața de la azilul din Ilfov.
Stenogramele DIICOT descriu o realitate diferită de cea narată de Ioan, unul dintre cei mai în putere oameni pe care i-am întâlnit dintre cei refugiați la „Cajal”.
Și el confirmă obiceiul luării pensiei
Ioan acuză doar lipsa de personal, erau doar 3 asistente la 27 de locuitori ai căminului, și faptul că au vrut să-i ia pensia și ajutorul social. „Au venit să le semnez că le cedez banii. Mai mult, că le sunt dator cu 88 de milioane de lei (vechi, n.r.). Dar nu au reușit să-mi ia decât cardul social… cu cei 250 de lei. Ceilalți colegi au rămas fără pensie. Cu mine nu le-a mers. Le-am spus că-i reclam”.
Pe noptiera lui se află un laptop și, deasupra, tocul ochelarilor. „Lucrez acum la proiectul unei vile, parter cu etaj”, susține el. În urma unei operații de neoplasm la plămâni a dobândit de la citostatice un handicap ușor.
„Acum 11 ani mi-a ars casa, iar după ce în 2017 a murit soția, care suferea de cancer, am rămas fără domiciliu și am ajuns în grija Primăriei Sectorului 3”, a explicat el statutul de asistat social. Are o fată de 35 de ani. „Are autism. E la Domnești. A trebuit să am grijă și de ea, și de soția bolnavă. Așa am ajuns în situația aceasta”, mărturisește bărbatul.
Mai multe lumi, mai multe perspective
În curtea interioară sunt răsfirați mai mulți beneficiari, majoritatea tineri. Simona și sora ei stau pe o bancă lăturalnică. Alți trei bărbați sunt singuri, stingheri și privesc în jur sau în jos.
În curtea interioară
Roxana, o tânără vivace, cu părul brunet strâns în coadă la spate, sare imediat când vede vizitatori din afară. Vrea neapărat câțiva lei ca să-și ia ciocolată și înghețată. Femeia de la pază încearcă zadarnic s-o liniștească, să-i explice că nu se poate, să-i promită că va primi mai târziu dulciuri. Fata se calmează temporar doar când e mângâiată pe umăr. Apoi se agită iar și chiar începe să-și facă rău singură. E de neconsolat. „Ea era cea mai agitată”, spune șoptit Ioan.
La o masă din curtea interioară stau cinci persoane. Sunt de la centrul din Afumați. Un cuplu de tineri se sărută și râd. El are probleme severe de vorbire, ea are epilepsie. Are un ochi vânăt, negru, și un picior în ghips. Zice că s-a lovit la cap când a căzut din pat într-una din crize; piciorul a fost luxat după ce s-a împiedicat când alerga.
Tânăra care suferă de epilepsie spune că și-a lovit ochiul vânăt atunci când a căzut din pat
Cel mai vorbăreț de la masă este un bărbat de 62 de ani. El a fost unul dintre primii beneficiari, din ianuarie 2021 a fost la centrul din Ilfov. A ajuns asistat social după ce și-a pierdut casa și a rămas pe drumuri.
Zice că a lucrat 15 ani ca analist programator la fostele Credit Bank (falimentară în 1996, n.r.) și Banca Albina (falimentară în 1999, n.r.) și apoi la o firmă de construcții. S-a pensionat pe caz de boală, fiind diabetic dependent de insulină și suferind o operație la picior. De atunci a făcut periplul căminelor de îngrijiri – patru ani la Periș, câțiva ani la Domnești și, de acum doi ani, la Afumați.
Cu tricou albastru, bărbatul de 62 de ani ne spune că a lucrat la fostele Credit Bank și Banca Albina
Pensia de handicap gradul I îi asigură un venit lunar de 1.240 de lei. Din care majoritatea ajungeau la azil: „Primeam pensia pe 15 ale lunii, venea domnul administrator și oprea 65%, iar restul erau banii mei”.
El nu se plânge de condițiile de trai din cămin. Dimpotrivă, vorbește laudativ despre personal și modul în care era tratat: „Ne-a dus la sfânta Mănăstire Pasărea, la Grădina Zoologică, la McDonald’s, la Palatul Brâncovenesc. Urma acum, pe 20 iulie, să mergem două zile la mare. S-a anulat excursia după dezvăluirile astea din presă”.
A trecut de prânz și, în ciuda curții, zăduful Capitalei nu iartă. Continuăm să vorbim cu cei care au devenit martorii unui proces care nu încape în nicio instanță.
