Iris Popescu, arhitectă și președinta AMAIS (Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială), a lansat toamna trecută un ghid de design incluziv în care arată cum ajută abordarea incluzivă în proiectare, oferă exemple de bună practică, alături de o voce celor ce se simt excluși.
În interviul acordat ziarului Libertatea, vei descoperi:
Ce înseamnă designul incluziv pentru diversitatea umană și de ce e importantă accesibilizarea în contextul dizabilităților permanente, temporare și de context
De ce accesibilizarea e un proces de care beneficiem fiecare dintre noi, odată cu modificarea nevoilor noastre, și nu doar persoanele cu dizabilități
Golul de resurse teoretice din domeniul designului incluziv și al accesibilizării, alături de rezistența proiectanților la o problemă falsă
În școala generală, lui Iris Popescu îi plăcea cel mai mult geometria și ce ținea de vederea în spațiu. În liceu, dincolo de ideea că „era cool să dai la Arhitectură”, o încânta și perspectiva de a construi și a lăsa ceva în urmă. Chiar dacă desenele ei nu aveau o latură estetică impresionantă, a învățat să deseneze corect și s-a hotărât să dea la Arhitectură.
După ce a absolvit Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din Capitală, Iris s-a înscris la Școala Doctorală, susținându-și teza în 2020. Tema era designul incluziv, iar noutatea pe care o aducea lucrarea era un nou program de arhitectură, ca instrument complementar Facultăților de Arhitectură, de Sociologie, de Psihologie, de Psihopedagogie specială.
Iris are 30 de ani și e arhitectă specializată în proiectare incluzivă și accesibilizare. În 2015 a fondat AMAIS, un ONG a cărui activitate se învârte în jurul serviciilor de consultanță pentru spații și soluții incluzive, dezvoltarea de proiecte sociale dedicate persoanelor cu dizabilități, precum și organizarea de workshopuri de empatie pentru instituții publice și private.
Unul dintre proiecte este Clubul de Mobilitate Urbană (CMU), în cadrul căruia se desfășoară Școala CMU. Aici, timp de opt luni, 10 persoane cu dizabilități de vedere învață să-și recapete independența. Alături de trainerii asociației și voluntari, persoanele nevăzătoare învață săptămânal de la cum să folosească bastonul alb și să facă treburi casnice precum să aspire, să-și facă patul și să taie legume, la cum să folosească un cititor de ecran și aplicații de ridesharing sau Google Maps.
Conform statisticilor Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD) pe 2023, în România există oficial aproape 894.000 de persoane cu dizabilități, statistica luând în calcul doar persoanele încadrate cu grad de handicap. Dintre acestea, 84.751 au deficiențe de vedere.
Toamna trecută, Iris a publicat cartea Ghid de Design Incluziv; Exerciții de empatie în proiectare. În ciuda numelui, arhitecta explică faptul că ghidul nu vine cu soluții pentru o proiectare incluzivă (multe elemente sunt deja stabilite prin lege prin diferite normative), ci cu „un prim strat de teorie despre design incluziv”, sperând să-i încurajeze și pe alții să umple golul de resurse teoretice.
Dincolo de prezența la conferințe și alte întâlniri, Iris e fericită de o schimbare foarte practică. În urma publicării ghidului, din februarie 2024, lectorul doctor arhitect Oana Mihăiescu a pornit un opțional de arhitectură incluzivă la Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism din București și folosește ca materie de curs cărți și ghiduri publicate de Iris. Mihăiescu a fost una dintre participantele Taberei de Empatie din 2022, un proiect AMAIS care aduce împreună persoane din diverse categorii sociale, profesionale și de vârstă: arhitecți, urbaniști, peisagiști, oameni din administrația publică, activiști și cetățeni experți.
Cartea are un disclaimer la început, că nu este un normativ de accesibilizare cum e NP 051 (n.r. – normativ privind accesibilizarea spațiului urban). Nu conține finisaje, nu conține dimensiuni, nu conține soluții per se pe care le aplici sau conform cărora să accesibilizezi o trecere de pietoni. Pentru că asta există prin NP 051.
Iris Popescu:
Ghidul alternează o bază teoretică cu povești și exemple de bună practică din partea experților, a reprezentanților politici (Ana Ciceală, consilier general al municipiului București), a celor din mediul ONG (Ruxandra Mateescu, președinta Supereroi printre noi) sau a persoanelor cu dizabilități.
– Ce înseamnă designul incluziv și de ce e important?– Designul inclusiv e, de fapt, un proces prin care îți schimbi modul în care abordezi proiectele, fie că vorbim de spații pe care le dezvolți, le construiești, de servicii, de cursuri. E un proces care se poate aplica în orice domeniu și ține de înțelegerea nevoilor oamenilor care vor folosi acele spații, servicii. Înțelegi că există nevoi diferite, că diversitatea umană este extrem de vastă și este într-o continuă schimbare. Pe lângă înțelegerea acestor nevoi, există și partea de a implica oamenii direct în dezvoltarea proiectelor, în testare și în aplicarea soluțiilor.
– De ce crezi că oamenii nu înțeleg deseori importanța designului incluziv sau nevoia unei societăți incluzive?– Sunt mai multe cauze. În primul rând am observat că începe să se vorbească din ce în ce mai mult despre asta, e un trend și la nivel global. Acronimul de acum este IDEA – Inclusion, Diversity, Equity, Accessibility (Incluziune, Diversitate, Echitate, Accesibilitate). Se vorbește din ce în ce mai mult inclusiv în România, l-am auzit și pe fostul premier Ciucă vorbind de orașe incluzive și de societate incluzivă.
Dar dacă ne uităm în spate și la ce vor să transmită, e clar că încă nu avem o strategie foarte clară. Și o problemă foarte mare e că nu ne concentrăm pe crearea unei baze teoretice despre design incluziv, incluzivitate, accesibilizare. Și pentru că tot continuăm să sărim acest pas în strategiile naționale, nici nu avem profesioniști care să aibă o experiență de lucru. Și asta se vede în rezultate, în acțiunile din strategii și în modul în care sunt aplicate.
– De ce ar fi nevoie ca să construim baza asta teoretică și cine ar trebui să pună umărul la ea?– Ar fi nevoie de cărți, asta e foarte ușor. Mi se pare că în ultimii ani încercăm pe cât posibil să completăm golul ăsta foarte mare de resurse teoretice despre design incluziv, incluzivitate și accesibilizare. Ar fi nevoie de implicarea mediului academic. Adică universitățile de profil, de construcții, de arhitectură să se analizeze mai întâi pe ele însele și să vadă cam cum sunt echipele lor și cum sunt spațiile, și de aici să înceapă să aibă un curs dedicat.
În timp, ar trebui ca aceste noțiuni să facă parte din materiile de bază. În speță, la Arhitectură e atelierul de proiectare. Nu există intenții momentan de a integra asta, pentru că există foarte multe prejudecăți despre subiect.
– Cum ar fi?– Cum ar fi că accesibilitatea este strict legată de persoanele cu dizabilități permanente, de cineva care are certificat de încadrare în grad de handicap, și atunci există această prejudecată că soluțiile de accesibilizare sunt făcute de persoane fără dizabilități pentru o categorie pentru care nici nu o simt prezentă în societate. Atunci se pare că nu ai de ce să faci asta și devine întotdeauna un caz special.
– Deci ghidul înțeleg că a venit dintr-o nevoie de a acoperi golul acestei baze teoretice. Ce înseamnă pentru tine ideea de „exerciții de empatie în proiectare” folosită în titlul ghidului?– Cred că ghidul în sine e un exercițiu de empatie. Cu toții suntem captivi în foarte multe bule, suntem stresați de foarte multe probleme pe care știm că le avem în țară și în fiecare lună par să apară altele noi. Și atunci nu mai avem timp să ne uităm și la vecinii noștri, poate la persoanele în vârstă din familie și să analizăm cu ce obstacole se confruntă, asta cel puțin pentru persoanele considerate fără dizabilități.
Dar exercițiile astea de empatie sunt foarte bune și între persoane din diverse grupuri vulnerabile. Pentru că, din nou, problemele sunt atât de mari, încât fiecare vrea să-și prioritizeze problema în fața altei categorii.
Una dintre poveștile din ghidul publicat de Iris
– Până la structura ghidului, explică puțin diferența dintre accesibilizare și proiectare incluzivă.– Accesibilitatea este un atribut, o calitate a unui produs, a unui spațiu, a unui serviciu de a fi ușor de folosit de cât mai multe persoane. Asta este perspectiva mea – Legea 448 (n.r. – Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap) spune că e procesul de a accesibiliza, dar nu e OK; e un atribut.
Accesibilizarea și proiectarea incluzivă sunt procese prin care ajungem la anumite rezultate prin care sperăm să creștem atributul acela de accesibilitate. Accesibilizarea e procesul prin care poți adapta un spațiu sau serviciu la nevoile persoanelor cu dizabilități. Ea este reglementată, există normativ care ne spune cum ar trebui făcut acest proces de accesibilizare, care sunt soluțiile. De asemenea, are soluții foarte clare, cum sunt marcajele tactile, semnalul sonor de la trecerea de pietoni. Soluții clare pentru anumite categorii.
În timp ce proiectarea incluzivă nu este reglementată, nici la nivelul Uniunii Europene, nici la nivel național. Și nu există cerințe foarte clare, nu există o rețetă. Ea nu presupune o adaptare specială, spre deosebire de accesibilizare, ci presupune ca de la începutul proiectului să iei în considerare nevoile cât mai diverse ale persoanelor, tot pentru a face obiecte cât mai ușor de folosit, care nu necesită o adaptare ulterioară.
Proiectarea incluzivă are soluții mult mai subtile; mi se pare foarte ușor de înțeles exemplul de acces cu rampe și trepte, un spațiu folosit la comun. Nu există o pictogramă care-ți spune că pe aici trebuie să meargă exclusiv persoanele cu scaun rulant, ci e un spațiu folosit și de bicicliști, și de părinți cu copii în cărucior, de copii pe trotinete.
Ghidul, rezultatul unor experimente din viața de zi cu zi
– Revenind la ghid, ce structură urmărește cartea? – După ce am luat finanțarea în 2021 de la Ordinul Arhitecților din România (OAR), pornisem de la ideea de a face o formă mai simplă a lucrării mele de doctorat despre design incluziv. Noutatea pe care o aducea lucrarea era un nou program de arhitectură, bazat pe experiența Clubului de Mobilitate Urbană, ca instrument complementar Facultăților de Arhitectură, de Sociologie, de Psihologie, de Psihopedagogie specială.
Nu mi se părea firesc ca, dacă vreau să public un ghid despre design incluziv, să fie strict din perspectiva mea. Și atunci, aplicația pe care am făcut-o la OAR a avut din start componenta de lucrare colectivă.
Am făcut o tabără de empatie în Sibiu, s-a numit „Empathy Retreat” (n.r. – Tabăra de empatie), unde am adus împreună 32 de persoane din diverse categorii sociale și profesionale: arhitecți, urbaniști, peisagiști, oameni din administrația publică, activiști și cetățeni experți. Toți acești oameni erau de diverse vârste, până la 70 de ani, cu dizabilități locomotorii, de vedere, de auz, persoane din spectrul queer sau neurodivergent. Modul în care am făcut invitațiile a fost clar legat de impactul pe care l-ar putea avea persoana respectivă în mediul în care își dezvoltă activitățile, tocmai ca să ducă mai departe cunoștințele.
În timpul taberei „Empathy Retreat” din Sibiu
I-am adus împreună pentru că am observat că de fiecare dată când vorbim de design incluziv, de multe ori, oamenii nu ascultă neapărat ce spunem, pentru că se blochează în prejudecățile pe care le au deja.
În a doua zi, în echipe mai mici au putut să experimenteze direct în oraș obstacolele despre care vorbiseră cu o zi înainte; de la atitudinile oamenilor până la spațiu. Și abia în a treia zi am vorbit despre ce înseamnă design incluziv, ce înseamnă accesibilitate. Pentru că erau pregătiți să asculte despre experiențele astea.
Ideea era să-i scoatem din mindsetul ăsta de dizabilități permanente și că, de fapt, spațiul poate să amplifice sau să limiteze abilitățile noastre, în funcție de cum e proiectat. Că poate să genereze o dizabilitate unde nu există un certificat de încadrare în grad de handicap.
După tabără, o parte dintre participanți au trimis eseuri despre experiență. Le-am editat și am selectat o parte dintre ele pentru ghidul fizic, pentru că m-au ajutat să fac trecerea de la teorie la exemple din viața reală, tocmai pentru a păstra un echilibru și a face, sper, cartea mai ușor de citit.
Noi am venit cu bazele, primul strat de teorie despre design incluziv și de aici sperăm să mai vină și alte resurse teoretice. Pentru că ghidul se concentrează pe proces și pe cum ajungi să îți facilitezi tu anumite momente în care să înțelegi de ce ai nevoie de o altă abordare în proiectare.
– Mi-a atras atenția noțiunea de dizabilități de context, în care vorbeai într-un alt interviu. Exemplul pe care îl dădeai era legat de faptul că tu, fiind mai scundă, uneori nu poți ajunge la un raft mai înalt și asta îți creează o dizabilitate de context.– Asta ține de partea de teorie în design incluziv. Treaba asta cu capacitatea fiecăruia diferită de a se adapta la obstacole ne face de multe ori pe unii dintre noi să trecem asta cu vederea, pentru că ne este foarte ușor să ne adaptăm, nu mai simțim asta. Deși pe termen lung ne afectează și pe noi la fel de mult. Devine obositor, devii stresat și frustrat și nici nu-ți mai dai seama de ce. Poate pentru că n-ai niciun spațiu public în București de care să te bucuri. Singurul care funcționează e mallul.
Dar sunt lucruri care ne afectează pe termen lung și atunci nu le prioritizăm și nici partea asta, că o să îmbătrânim și că abilitățile noastre vor fi limitate clar, pur și simplu din faptul că înaintăm în vârstă. Mulți ne gândim că nu o să ne afecteze, că e departe, că nu trebuie să acționăm acum.
Și cred că e și percepția asta că, după 65 de ani, e ok să nu mai fii un membru activ al societății; sentimentul e de resemnare. E OK, nu am resursele financiare să mă bucur de facilitățile din oraș – deși ai putea să te bucuri de un parc, care e gratuit -, dar sunt OK că n-au cum să iasă din casă. Și mulți dintre ei nici nu sunt luați în statisticele ANPDPZ (Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități) pentru că n-au certificat de încadrare în grad de handicap. Nu toată lumea își ia certificatul ăsta.
Bucureștiul: șapte primari, șapte viziuni egal haos
– Cum s-a schimbat modul în care ne uităm la accesibilizare în ultimii 10 ani? În București și în țară.– S-au schimbat clar foarte multe lucruri de când am început cu asociația în 2015. Au început să fie vizibile din ce în ce mai multe activități și persoane din diverse grupuri considerate în societate vulnerabile. Cu cât sunt mai vizibile, cu atât persoanele tipice devin mai conștiente de problemele de accesibilitate.
Și societatea civilă s-a dezvoltat și pune mult mai mult accentul pe partea de accesibilitate și incluziune. La nivel de rezultate efective pe spațiu, aici, din păcate, nu văd prea multe schimbări și asta mi se pare că vine și dintr-o rezistență a proiectanților la acest subiect.
Asta e o problemă cu care se confruntă foarte multe țări, care au o experiență mult mai vastă în partea de accesibilitate, cum sunt SUA, Marea Britanie, Norvegia, Spania. Cel puțin în State și în Marea Britanie, în anii ’50 -’60 au început cu partea de accesibilitate, de la „design for all” (design pentru toți) au evoluat la design universal, „Accessibility Act” în anii ’90 (n.r. – act prin care se asigură că toate persoanele au acces la o varietate de produse și servicii).
În prezent încă există această distanță foarte mare între activiști și proiectanți, pentru că există în continuare percepția că partea de accesibilitate un caz special și nu e privită ca o parte firească a procesului de proiectare.
În timp ce societatea civilă s-a dezvoltat, proiectanții par în continuare să opună rezistență la acest subiect, nu îl consideră esențial, din păcate. Și au și o lege.
Problema pe care o văd, cel puțin în noua strategie națională publicată în 2023 (n.r. – Strategia națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități „O Românie echitabilă”), e că, deși spațiul e un subiect superimportant care afectează majoritatea capitolelor, de la participare publică la educație, la acces la serviciile de sănătate, arhitecții nu apar ca actori importanți în subiectul ăsta. Nu există niște acțiuni care să aibă legătură cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism sau cu Universitatea de Construcții.
Și mi se pare o problemă că nu vrem să construim baza asta teoretică, deși avem atâtea exemple, precum SUA și Marea Britanie, care au 60 de ani de experiență și am avea de unde să învățăm. Cu toate astea, ignorăm etapa asta și ne ducem direct la soluții, că ne dorim să avem orașe incluzive și ne așteptăm ca situația să se schimbe într-un an, doi, dar nu implici și nu pregătești oameni.
Că n-ai în administrația publică oameni care să știe ce să pună în caietele de sarcini, nu știu ce să verifice, proiectanții nu sunt nici ei pregătiți în direcția asta, că facultățile nu au încă dezvoltată partea asta de accesibilitate. Și cu toate astea, ne așteptăm să avem rezultate. E o enigmă ce se întâmplă, e un gol clar și nu avem cum să avem soluții aplicate concret fără oameni care să știe să le facă sau să le verifice.
– Cât de realist este un astfel de concept într-un oraș în care primarii schimbă borduri de la mandat la mandat, pun pavele și ridică trotuarele în loc să uniformizeze străzile?– La nivelul Bucureștiului mi se pare că sunt șanse foarte slabe să vedem în următorii 30 de ani niște schimbări foarte bune. Cred că atât timp cât o să avem structura asta în care sunt șase primării care pot fi din partide diferite, o primărie generală și fiecare își face strategia lui. Și când mergi prin București, poți să-ți dai seama când ești în sectorul 3 și când ești în sectorul 4. Au deja stiluri de a-și amenaja spațiile publice și nu există o strategie comună. Și e clar că nu există nici o dorință de a lucra împreună. Cred că atât timp cât vom avea această separare foarte clară a sectoarelor, nu o să reușim să vedem rezultate în bine la nivel de Capitală. În Cluj, Timișoara mi se pare că le e mai ușor să lucreze pentru că au o strategie, există o viziune. În București nu există o viziune, există mai multe viziuni, ale fiecărui primar. Așa n-ai cum să ajungi la un rezultat comun.
– Din răspunsul tău, înțeleg că nu mai are sens să întreb cât de plauzibil este să aplicăm un astfel de ghid pe un oraș ca București.– Dacă vor aloca timp primarii să citească ghidul, poate o să înceapă, măcar pe viziunile lor de sector, să mai schimbe din lucruri.
– De unde s-ar putea începe concret? Care sunt cele mai mici, dar cu impact schimbări pe care le putem face în scopul accesibilizării și incluziunii?– Aș merge mic, chiar la nivel personal. Și ghidul încurajează asta, de a-ți crea tu contextele care te fac să devii mai empatic și să înțelegi mai bine nevoile diverse ale oamenilor pornind de la familia ta.
Te uiți la oamenii mai în vârstă din familie, ai o discuție despre care e interacțiunea lor cu spațiul public, cu orașul, cu mediul din jurul casei, cu obstacolele. Apoi, mers puțin mai departe, la nivel de comunitate; în scara de bloc, cum sunt vecinii? Toată lumea poate să iasă din casă? Toată lumea e mulțumită de facilitățile din oraș? Apoi la echipa de lucru de la birou sau de unde lucrezi. Practic, care sunt situațiile de excludere cu care se confruntă oamenii și obstacolele peste care trec și peste care nu.
– Ce putem face noi, cetățenii, să împingem subiectele astea pe agendele publice astfel încât discuțiile să fie din ce în ce mai prezente?– Cu siguranță sunt lucruri pe care le putem face. Asta poate să pornească de la a trimite solicitări și plângeri către primărie cu privire la calitatea spațiului public. De la mașinile parcate pe trotuar la rampe construite prost. Și aici poate mulți oameni n-o să-și dea seama exact care sunt conforme cu normativul, dar dacă nu puteți să urcați un căruț sau să trageți un troler pe rampa respectivă, e clar că nu e proiectată cum trebuie.
La șantiere care nu au niciun fel de protecție sau avertizare în jur, la iluminat public stradal prost. Cine are timp se poate implica în ONG-uri care susțin cauzele astea și cine nu are timp, o investiție o reprezintă și formularul 230 prin care se pot direcționa 3,5% din impozitul pe venit către ONG-uri.
De asemenea, mi-ar plăcea ca aceia care intră pe site-ul include.amais.ro și se uită pe poveștile de acolo, dacă vor, să ne împărtășească experiențele lor legate de situația de excludere, de obstacole și discriminare cu care s-au confruntat bazate pe mediul construit, pe spațiu. Pentru că, cu cât avem mai multe povești și oamenii află de obstacolele cu care se confruntă ceilalți, dar și de părțile comune, încep să devină din ce în ce mai conștienți de diversitatea nevoilor, dar și de problemele de accesibilitate actuale, care ne afectează pe toți, indiferent din ce categorie considerăm că facem parte.
Poți cumpăra ghidul de design incluziv și citi toate poveștile pe include.amais.ro.
