Într-un dialog cu scriitorul Vasile Ernu, artistul Dan Perjovschi, implicat în mai multe proiecte în Timișoara, face o evaluare a infrastructurii culturale dezvoltate în orașul de pe Bega și în ce măsură crede că ea va dăinui sau se va dezvolta și după ce orașul nu va mai fi „capitală culturală europeană”.
Anul acesta am fost implicat în mai multe proiecte la Timișoara. Am lucrat în iunie cu ROD – festivalul care duce arta în sate, piețe, cartiere mărginașe, la invitația regizorului Florin Iepan. Am cercetat acolo piețele de vechituri – în special piața Mehala. Am avut o Rezidența literară oferită de Taifas – Festivalul de film și cultură balcanică.
Iar ultima activitate a fost legată de o cercetare: Infrastructura şi cultura alternativă a orașului Timișoara: despre cum infrastructura poate deveni culturală şi felul în care ea poate ajuta dezvoltarea orașului – oferită de Energie! Bursă de creație. Am avut o amplă dezbatere publică pe temă cu 12 invitați: specialiști din domeniul sociologiei, arhitecturii, antropologiei și artiști importanți din diverse domenii.
Am discutat despre subiect și cu un cunoscut artist vizual, o voce publică distinctă și specială, un om care cunoaște bine orașul Timișoara și a activat aici: Dan Perjovschi.
Dan Perjovschi, într-o discuție cu Vasile Ernu
Vasile Ernu: Una din cercetările mele este legată de infrastructura orașului care a avut o anumită destinație – foste garnizoane, depouri, fabrici sau spații abandonate care au fost reintegrate în circuitul social și cultural al Timișoarei. Ce ți-a atras atenția la acest capitol?– Da. Multe spații de expoziții și de proiecte sunt în buricul târgului. Dar nici unul nou. Cam toate descoperite cu mulți ani înainte și mai toate de către festivalul Simultan, care e avangarda real estate-ului artistic: fac ei un festival-două la Tramvaie, la Sinagogă, la Garnizoană, la Cantina liceului și pe urmă vine Art Encounters… pam pam! Las că și Art Encounters a folosit deștept și mereu parterul dezvoltării imobiliare Isho.
Ce vreau eu să zic este că spațiile aveau deja vad. Lumea știa despre ele. De exemplu Palatul Ștefania sau Casa cu maimuțe care a intrat anul trecut în circuit a fost prima dată folosit de Bienala de arhitectura Beta, cea mai tare, conceptuală și socială bienală din țară. Poate doar Halele Azur din fundul curții la Faber să fie ceva nou, nou… sau eu nu le-am mai văzut până acum. Superbe.
Dacă o parte din aceste spații rămân în circuit și anii viitori, Timișoara s-a scos.
Cazarma U e cea mai mare și mai centrală clădire, dar aia deja se știe că va fi hotel… Alte proprietăți private precum Kuntshale Bega vor rămâne probabil în zona de creativitate industrială sau creativitate pur și simplu, dacă nu vine vreo criză economică catastrofală…
Faber, la fel, pentru că e o comunitate și designerii și arhitecții ăia deștepți au cumpărat terenul…
Pe lângă astea s-a mai reinventat un pic și Bastionul, un spațiu cred al primăriei, dar greu de folosit și prost folosit. Cu un buget decent, un pic de entuziasm, el poate deveni ceva viu și nu doar terasa, sau și terasa. Eu sunt interesat direct pentru că Indecis, unul din spațiile Artist run celebre din Timișoara, și-a pierdut locul (proprietar privat), și a rămas pe drumuri… În târg se zice că va avea loc la Bastion. Asta ar fi grozav…
Să nu uit, și Centrul de proiecte are spații de expo și curte interioară de discuții drept în centrul centrului…
Curte interioară are și Muzeul de artă, dar de când făceam noi perfomance în ea în anii ‘90, nu știu ce s-a mai întâmplat. Ce păcat. Curtea aia poate fi redesignată ca mare spațiu pentru arta contemporană – acoperit, ca piramida de la Luvru. Acum Palatul Baroc, săracu’, e doar pentru arta modernă, tablou și sculptură pe postament, trebuie să-i pui perdea peste ferestre ca să mărești simeza…
Dan Perjovschi, în timpul unui workshop despre arhitectura din Timișoara
„Expozițiile, teatrele, concertele, festivalurile de poezie se produc. Rezidențele se plătesc”
– Tu spuneai cred că la Timișoara ai avut cea mai bună infrastructură sau cea mai ofertantă. La ce te referi când zici asta? – Metri pătrați pentru arta contemporană în centru, pereți în care bați cuie, faci găuri… Oameni care se știu între ei. Bufnițe, Florinakkis, n-ai cablu, găsești cablu, n-ai loc, găsești loc, n-ai proiectoare, găsești proiectoare. Oameni care au instalat împreună, au colaborat, s-au certat și s-au împăcat, ăla e bun la aia, ălălalt la aialaltă.
Nu știu cum e să fii artist în Timișoara, de la distanță se vede ca o comunitate. Nu omogenă și nu cor de biserică, dar care poate colabora.
Și bani! Arta se face cu bani. Expozițiile, teatrele, concertele, festivalurile de poezie se produc. Rezidențele se plătesc. Artiștii primesc onorarii. Instalațiile trebuie finanțate. Și filmele, și poemele.
Despre un happening, „pe strada pietonală în plină guvernare a lui Nicu Ceaușescu”
Invitații de la dezbaterea publică despre infrastructură
– Eu am o teorie – despre asta a vorbit și invitatul nostru la dezbatere, antropologul Adrian Deoancă – că infrastructura este și culturală, adică este și formativă, chiar dacă nu e suficientă? La tine ea cum se manifestă în experiența ta de artist public?– Așa cred și eu. Dacă ai locul și finanțarea, te dezvolți, pui cărămidă peste cărămidă. Nomad și efemer, te împrăștii. Bine, nici să fii sclavul chiriei nu e o fericire. Dar nici azi aici, mâine dincolo. Merge o vreme dar… dar-ul ăsta e cel mai greu.
Noi trăim într-o țară fără memorie. Cine mai ține minte performanțele stradale din 1991 ale Liei Perjovschi sau lui Rudolf Bone în Timișoara? Dar a lui Doru Graur închis în cușca din Piața Mare?
Memoria are nevoie de un loc să se adune și să se construiască. Dacă ar fi existat un institut de studiu al avangardei sau al performance-ului – și după festivalul Zona din anii ’90 ar fi trebuit să existe unul – nu te mai întrebam la fel. Infrastructura aia a lipsit.
Cine mai știe că la Sibiu în 1989 Rudi Bone făcea un happening pe strada pietonală, în plină guvernare a lui Nicu Ceaușescu… Dar ce?, eu știu ce se întâmpla în anii ’60 sau ’70 la Constanța? Sau la Suceava? Sau la Galați? Nici la București și nici la Cluj n-ai unde să vezi asta cu toate muzeele de artă și directorii lor doctori. Băi, dar nici anii 2000 nu-i vezi…
Eu personal mi-am făcut „locurile”. Revista 22 mă duce în spațiul public săptămânal din 1991, la Sibiu am un zid-ziar din 2010. Ziarul orizontal. Țara mea închide ziare, eu le fondez.
Lia a făcut la Biblioteca Astra din Sibiu singura sală de lectură ca instalație de artă contemporană din lume. Nu ne-a dat nimeni infrastructura. Ne-am inventat-o singuri.
Apropo cine mai știe de Tam-tam sau Spațiul Harta în Timișoara?
– Așa e. Bun, practic noi avem câteva categorii de infrastructură intrate în circuitul cultural: cea din mediul privat – cazul FABER sau Kunsthalle Bega; cea ce aparține statului: Garnizoana sau depourile de tramvai; și ar mai fi diverse spații greu de definit ca apartenență, independente cumva: Teatrul Basca sau galeria-atelier Baraka. Asta ca să dau câteva exemple. Tu cum le vezi evoluția lor?– Alea private, după cum am spus, dacă nu vine vreo criză economică majoră sau nu divorțează miliardarii, vor rămâne platforme bune și pe viitor. Cele hibride, greu de definit, cum spui tu, nu știu. Să fii independent e și o bucurie, și un blestem. Din experiența mea astea sunt cele mai fragile construcții… Pe de altă parte poate că fragilitatea le face mai acute, mai prezente, mai clonțoase… cine știe.
Hai să repetăm acest dialog în noiembrie 2024…
„Campusurile românești construiesc de obicei biserici, nu galerii de artă contemporană”
– Aparent, Timișoara se îndreaptă spre o „specializare” pe zonă artelor vizuale ca tendință dominantă. Ea are o tradiție pe acest domeniu – nu ar fi nou. Crezi că e reală această direcție?– Da. Pentru că Sigma, Festivalul Zona și Sorin Vreme, dar și pentru că Balamuc, Contrasens, Indecis, Lateral, Sit&Read, La două bufnițe, CivicCultura, Monotremu, Bienala de arhitectură Beta. Art encounters, Kunsthale Bega, Galeria Jecza, MV sci art.
MV sci art e o galerie de proiecte contemporane deschisă în Politehnica. Atenție!, campusurile românești construiesc de obicei biserici, nu galerii de artă contemporană. Campus creativ e o platformă pentru proiecte, e cultură contemporană înființată de Politehnică și care rămâne ca entitate și după 2023.
Universitatea de artă, Faber și tot ce am mai vorbit noi până acum (Muzeul tramvaielor, Comenduirea Garnizoanei, Cazarma U, Palatul Ștefania, Bastion) sunt folosite (și) pentru artă contemporană. Mai dă-mi tu un exemplu în care infrastructura militară a ajuns spațiu de artă și nu flats&penthouse….
Și în plus George Roșu s-a mutat la Timișoara. E un semn bun când artiștii vin, nu pleacă.
– Întrebarea care ne frământă este cum producem acest câmp cultural care să producă aici, cu oamenii locului, cu temele lor?– Corect. Dar instalațiile de artă se produc la Timișoara, adică cam jumate din ce se expune la Art encounters, Bega, Garnizoană, nu e adus, ci se face aici. Eu nu am adus tramvaiul desenat la Iași, ci am desenat altul aici… am desenat aici la arhitecți la ARChA… Balamuc Indecis, Baraka și restul își produc proiectele în Timișoara.
Expoziția pe două roți, Timișoara
Artiștii timișoreni sunt implicați. Voluntarii sunt timișoreni, echipele de mediere sunt din Timișoara. Poate doar studenții să aibă altă treabă ca de obicei… Glumesc. Am văzut întâlnirea școlilor de arhitectură. Impresionant.
Dar ce zice Florin Iepan (regizor, n.r.) e real: „spectacolul” trebuie produs. Trebuie investit în producție. Și în cercetare. Din fericire, văd că există rezidențe, că există bugete… că proiectele și spațiile se finanțează. E iar un semn bun.
Sigur mai lipsesc niște verigi: achiziția lucrărilor de artă, exportul de expoziții că dacă tot s-au investit atâta muncă și bani, de ce să se vadă doar la Timișoara de ce nu și la Londra? Bine da, da, înțeleg e the next level… dar cât să mai așteptăm. Apropo, că tot aniversează MNAC 20 de ani: care e expoziția de artă contemporană exportată în lume la un muzeu cât de cât decent?
Am început să mișcăm local și național. Să ieșim internațional. Să exportăm, nu să importăm. Avem și ce, și cu cine.
