Interviu cu călugărul care a fost director de bancă: „Suntem într-o recesiune. Toate politicile monetare, financiare, economice sunt doar nişte aparate care ţin în viaţă un muribund”

Timp de 17 ani, a fost angajat în domeniul financiar, a condus trei bănci şi a lucrat cu banii oamenilor. Astăzi, părintele Ilarion Dan e duhovnic şi lucrează cu sufletele lor. „E mai greu, pentru că poţi să produci pagube ce nu mai pot fi îndreptate”, spune părintele, care, în cea de-a doua parte a interviului acordat Libertatea, vorbeşte şi despre cum şi-a schimbat viaţa, şi despre recesiune sau legalizarea parteneriatului civil.

Mănăstirea de maici Izvorul Tămăduirii e ridicată la poalele „Dealului lui Allah”, lângă localitatea Crucea, din Constanţa. Ca să ajungi acolo, ieşi de pe asfalt şi mergi trei kilometri pe un drum de ţară ce şerpuieşte printr-o livadă de cireşi, piersici, caişi şi gutui. Şi-apoi, printr-o vie rămasă acum cu rodul necules.

Părintele Ilarion Dan, preotul mănăstirii, slujeşte aici de 14 ani. Înainte de asta, a avut o viaţă ca a orişicui. A terminat o facultate, s-a căsătorit şi a avut doi copii. După ce soţia lui a murit, în 1999, şi-a crescut singur copiii. 

A lucrat ca economist şi a fost director, pe rând, la sucursalele din Constanţa ale Bancorex, Banca Turco-Română şi OTP Bank. Asta până în 2007, când şi-a dat demisia. Anul următor s-a călugărit, iar de atunci trăieşte la mănăstire, departe de lume şi aproape de Dumnezeu. 

[libvideo id=”4756615″]

Despre „concediul” de câteva zile, de pe Muntele Athos

Reporter: Părinte, noi, oamenii, suntem robii rutinei zilnice, ai obişnuinţei, şi e aproape un sfârşit de lume când ceva se schimbă în viaţa noastră: când divorţăm, când ne schimbăm serviciul, chiar şi când nu mai găsim marca preferată de cafea la raft. Dumneavoastră, acum 14 ani, v-aţi schimbat cu totul viaţa şi v-aţi călugărit. V-a fost greu să faceţi acest pas?Părintele Ilarion Dan: Nu, nu mi-a fost greu, pentru că m-am pregătit pentru momentul acela ani de zile. Eu aş fi vrut să fac pasul mai devreme, dar aveam obligaţii faţă de copiii mei. Ştiam că asta îmi doresc, ştiam că nu pot să fac altceva în continuare. Şi cu toate acestea, desprinderea, să zic eu, fizică n-a fost foarte simplă. Adică, există o inerţie în noi şi, dacă nu eşti, cumva, ajutat, e greu să faci pasul. Tot Dumnezeu te ajută. În cazul meu, Dumnezeu a lucrat prin părintele Arsenie Papacioc, care m-a ajutat.

– V-a fost greu să renunţaţi la ceva din viaţa trecută?– Nu, nu mi-a fost greu deloc, pentru că aveam deja un fel de preaplin din ceea ce trăisem, nu mai aveam lucruri pe care să mi le fi dorit să le fac în viaţa de mirean.

– Acum vă e dor de ceva din viaţa de dinainte?– Absolut de nimic nu mi-e dor.

– Nici măcar să plecaţi într-un concediu?– (râde) Mai am, câteodată… Nu să plec într-un concediu, dar am nevoie, câteodată… pentru că e o anumită presiune, nu în calitate de călugăr, ci în calitate de duhovnic. Este o încărcătură care vine. În mod normal, n-ar trebui să vină, dacă eu aş trăi într-o rânduială aşa cum trebuie, dar pentru că am şi eu limitele mele, iar ele vin, poate, dintr-o lipsă de rugăciune, o neatenţie, o…, multe de genul ăsta, o neîmplinire în totalitate a ceea ce înseamnă viaţă duhovnicească, am vulnerabilităţi. Şi atunci, mai slăbesc. Ani de zile, nu am avut această nevoie, dar în ultima perioadă, am simţit nevoia să ies un pic, să mă desprind şi să intru un pic într-un alt spaţiu, ca să mă dezmeticesc. Şi am fost, luna trecută, câteva zile în Athos şi mi-a prins foarte bine. Mi-a folosit.

– Pe vremuri, dumneavoastră aţi lucrat cu banii oamenilor. Acum, lucraţi cu sufletele lor. Când au fost socotelile mai grele şi unde e responsabilitatea mai mare?- La sufletul omului. Nici nu se poate compara, pentru că acolo, la bancă, puteai provoca o pagubă materială, care-ţi putea fi imputată sau nu. Or, aici, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, „fiecare suflet ţi se va cere din mâna ta de duhovnic”, pentru că omul acela, pe care Dumnezeu ţi-l trimite, vine la tine, iar tu poţi să-l ridici sau nu. Sau poţi să-i faci chiar mai rău, pentru că prin atitudinea, prin cuvântul pe care i-l spui, prin poziţia, prin sentimentul pe care i-l insufli, poţi să-l ajuţi sau să-l dezechilibrezi şi mai mult. Să faci un malpraxis, precum un medic. Este aceeaşi postură, numai că noi lucrăm cu sufletul, şi-aici lucrurile sunt mult mai delicate. Când taie doctorul greşit, mai repară, mai pune, mai coase, şi aşa mai departe. Aici, dacă ai tăiat greşit, poţi să produci pagube ce nu mai pot fi îndreptate.

Mănăstirea de maici Izvorul Tămăduirii

„Nu va fi o cădere bruscă, va fi un proces de colapsare”

– Mai sunteţi la curent cu ce se întâmplă în lumea de dincolo de zidurile mănăstirii?– Da, din păcate, sunt foarte la curent, pentru că, ştiţi, eu am avut dintotdeauna o curiozitate. Curiozitatea e bună şi nu e bună întotdeauna. Dar eu din adolescenţă am avut o preocupare pentru lucrurile acestea ale lumii, în ansamblul ei: politic, economic. De aceea am şi făcut studiile la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, pentru că m-a atras acest domeniu, mi-a şi plăcut foarte mult, şi-am rămas cu această preocupare până acum. Şi mărturisesc că citesc şi acum foarte multe articole.

– Atunci, o să vă întreb ceva din acest domeniu. Dumneavoastră credeţi că este iminentă recesiunea?– Da. Noi suntem într-o recesiune pe care o ţinem artificial… Ştiţi cum este? Întregul ansamblu economic şi financiar al lumii de astăzi este ca un organism, ca un trup, care acum este conectat la aparate. Şi este menţinut artificial în viaţă. Acesta este stadiul, şi tot ce se întâmplă acum, toate politicile monetare, financiare, economice sunt doar nişte paliative, sunt doar aceste aparate care ţin în viaţă un muribund. Sistemul şi-a atins de mult limitele, iar totul se ţine aşa, de un fir de aţă, şi nu mai poate fi dus în continuare foarte mult. El va mai funcţiona o anumită perioadă, dar, la un moment dat, dezechilibrele de care suferă fac inevitabil colapsul întregului organism economic şi financiar al lumii.

– Precum se întâmplă cu un pacient în moarte clinică?– Exact. Vedeţi ce se întâmplă în lume, că există un plan la scară geopolitică, o zbatere, o confruntare. Pentru că fiecare simte că lucrurile au ajuns la un anumit stadiu, încearcă fiecare stat sau grupuri de state, de puteri mai mici sau mai mari, să-și dobândească o poziţie care să le ferească, într-o măsură mai mică sau mai mare, de urmările acestui colaps. Sunt reconfigurări de poziţii în toată lumea.

– Iar România face şi ea ceva în acest sens, în opinia dumneavoastră?– România nu este o ţară suverană. Noi deja am transferat atributele suveranităţii către un organism suprastatal şi din momentul acesta… Eu nu cred că România mai are ceva, vreun palier de politică sectorială autonomă. Poate la nivel foarte, foarte mic, comunitar. Auziţi ceva de România în plan internaţional? Suntem prezenţi cu vreo iniţiativă, cu ceva? Sau cu vreo poziţie? Nu există nicăieri! Lucrurile sunt în stadiul ăsta, şi colapsul este inevitabil.

– Şi în ţara noastră când credeţi că se va produce?– Acum, contează foarte mult cum se va produce acest colaps. Nu va fi o cădere bruscă, va fi un proces de colapsare. Şi el poate dura mai mult sau mai puţin. Vor fi mai multe stadii, unele mai dureroase, altele mai puţin dureroase. Iar asta se va întâmpla în următorii ani. Mi-e greu să spun exact, însă condiţiile sunt întrunite ca să se întâmple oricând. Asta nu înseamnă că va fi mâine sau poimâine, la anul sau peste doi ani. Efectele acestui proces au început deja să apară, de anul acesta. La anul, probabil că ele se vor accentua, în 2025 poate şi mai mult. După cum vedeţi, decidenţii acestei lumi pregătesc deja trecerea la un alt tip de organizare şi de instituţionalizare financiară a lumii, cu alte organisme. Dar, după părerea mea, asta nu va elimina cauzele profunde care au dus la procesul de colapsare, iar el se va menţine, sub o altă formă. Va fi aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.

Se prefigurează un nou tip de economie, se prefigurează o scădere masivă a nivelului de trai în întreaga lume, mergând pe aceste încercări de reconfigurare a industriilor cu energia regenerabilă care, practic, nu poate înlocui în totalitate sursele clasice de energie. 

Cum totul este energie, chiar şi într-o roşie pe care o cumperi de la piaţă, iar energia nu va mai fi aşa de accesibilă, totul se va scumpi, iar nivelul de trai se va prăbuşi, inevitabil. Se vorbeşte deschis despre aceste lucruri, dar nu ştim exact ce va fi, pentru că acest proces nu poate fi controlat în totalitate.

„Biserica nu va fi niciodată de acord, pentru că asta este deja un semn”

– Dacă aveţi ştiri despre lume, cunoaşteţi probabil şi că CEDO a obligat România să legalizeze parteneriatul civil între persoane de acelaşi sex. În ce condiţii ar putea accepta Biserica Ortodoxă Română aceste parteneriate?– În niciun fel de condiţii!

– De ce, dacă sunt doar drepturi civile, care nu implică cu nimic Biserica?– Sigur că da, lucrul acesta implică doar planul juridic, dar Biserica nu va fi niciodată de acord cu aşa ceva, pentru că asta este deja un semn… Nu poţi să taci la aşa ceva! Sigur că noi nu putem să oprim lucrul ăsta, Biserica nu legiferează în plan civil. Până la Cuza, când a apărut registrul de stare civilă, în Biserică se ţinea evidenţa naşterilor, a căsătoriilor şi a deceselor. În Grecia, astăzi, Biserica încă are acest atribut, dar în România nu mai e de mult, de la Cuza. Dacă ar fi fost atributul Bisericii, sigur că noi n-am fi acceptat niciodată. Dar, pentru că nu mai este atributul nostru, nu putem decât să ne exprimăm dezacordul cu aşa ceva.

Biserica nu va fi niciodată de acord şi nu va putea accepta ca fiind firesc un astfel de parteneriat. Mai departe de asta, noi nu putem face, pentru că noi nu ne putem substitui statului sau Parlamentului, sau opiniei publice care este dominantă, la un moment dat. 

Şi asta în condiţiile în care, după părerea mea, noi nu mai trăim, v-am mai spus, într-o spiritualitate majoritar creştină. Sunt curente care vin din Occident, iar această reconfigurare spirituală a lumii are loc fără acordul nostru. Nu ni l-a cerut nimeni. Noi nu putem decât să ne exprimăm punctul de vedere. Iar în această situaţie, normal că vom intra nu într-un conflict, că e mult spus, ci într-un dezacord. Pentru că asta deja exprimă, după părerea noastră, o ieşire totală din firescul omului, este o pecetluire a unei stări de lucruri, a unei căderi. Şi când legiferează aşa ceva şi devine licit, nu mai este ilicit, atunci înseamnă că instaurezi un nefiresc, cu ajutorul legii.

– Dar aceste cupluri există şi acum, chiar şi „ilicit”, cum spuneţi dumneavoastră. Iar parteneriatul civil presupune doar că ele semnează un soi de contract ce prevede, de pildă, că „dacă eu mă îmbolnăvesc, el poate să semneze pentru mine, ca să mă opereze medicul”. – Şi care e problema? Se poate face asta şi cu legislaţia actuală. Cine te opreşte să laşi casa moştenire oricui? Legea nu te împiedică. Ăsta este un prim pas, de fapt, către reconsiderarea termenului de familie. Noi, practic, am recunoaşte un alt tip de familie, în plan juridic. Or, când spui familie, nu poţi să zici decât „bărbat şi femeie”. Când vorbesc de familie în alţi termeni, deja nu mai e familie. Am citit acum un titlu, că „am ajuns într-o epocă în care femeile nu mai vor să nască, şi bărbaţii vor să nască”. E deja de domeniul absurdului, iraţionalului.

Părintele Ilarion Dan

Este înfricoşător cum se agresează copiii unii pe alţii

– Părinte, în ultima vreme, aflăm despre tot mai multe cazuri de violenţă care se întâmplă în familie sau în afara ei, despre copii care agresează alţi copii. De unde credeţi că vine acest val de violenţe?

– Este înfricoşător cum se agresează copiii unii pe alţii. Când eram eu la şcoală, acum 60 de ani, nu exista aşa ceva. Sau erau chestii foarte, foarte izolate. Acum vin copiii la mine şi-mi spun. Şi părinţii îmi spun şi mă întreabă de ce se întâmplă asta. Copiii sunt, de fapt, produsul familiei.

Dacă părinţii se ceartă aproape permanent şi există reproşuri, şi chiar dacă nu se ceartă foarte rău, dar există o stare de tensiune, şi copilul creşte în starea aia, el se hrăneşte cu ea. Iar părinţii nu-şi dau seama că acei copii sunt traumatizaţi, în loc să primească dragoste. 

Pentru că familia, adică dragostea dintre  bărbat şi femeie, este fundamentul civilizaţiei umane, iar dacă nu mai există, pe ce să stea această civilizaţie? Pe constrângere, pe lege, pe normă, dar nici norma nu face faţă. Ce dacă este lege care interzice agresiunea? Noi ne agresăm! Permanent ne agresăm unii pe alţii. Spun Sfinţii Părinţi: să nu tulburi niciodată niciun suflet. Vă daţi seama, să nu tulburi niciodată pe nimeni, ce înseamnă? Cât de delicat, cât de gingaş trebuie să fii cu cel de lângă tine? Noi suntem, dacă nu violenţi sau agresivi, măcar bădărani.

Vorbim urât, ne reproşăm permanent. Sunt hipersensibilăţi, pentru că omul, trăind în egoismul lui, este plin de el, nu mai suportă să-i spui nimic altceva, că dă pe dinafară instantaneu, e ca un vulcan care explodează. Nu poţi să-i spui nimic, nici măcar cu cea mai bună intenţie „A, îmi spui tu mie?”, o reacţie de-asta de respingere. Asta suntem fiecare dintre noi, este prea plin de sinele ăsta. Ce spune Hristos? „Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, să-mi urmeze mie”. Asta produce un disconfort, pentru că trebuie să te lupţi cu tine însuţi, trebuie să renunţi la ale tale. Este o prăpastie între firesc, între ceea ce am fost făcuţi să fim şi ceea ce suntem noi acum, ce am devenit, cu aportul nostru.

– În opinia dumneavoastră, faţă de acum 2023 de ani, de când s-a născut Hristos, suntem noi, oamenii, mai înţelepţi, mai buni, aşa cum ne place să credem?– Noi avem această convingere, care ne este indusă de educaţia noastră, că modernitatea este superioară antichităţii sau epocilor anterioare. Şi că fiecare zi este, din punct de vedere cultural, tehnic şi economic, superioară zilei anterioare. Este această idee pozitivistă, care vine din perioada iluminismului, că pe scara timpului, noi mergem spre un progres permanent. Din punctul de vedere al civilizaţiei strict materiale, putem să vorbim despre un progres, pentru că este o acumulare de cunoştinţe şi de tehnologii. Nu putem nega că în acest proces tehnologic, mai ales în zona aceasta, a digitalizării, se întâmplă lucruri pe care poate nici nu le puteam anticipa acum 10 ani. Există această concepţie, că prezentul este mai valoros. Numai că este clar că nu e aşa: noi, oamenii obişnuiţi, nu suntem nici mai buni, nici mai deştepţi. Există şi o lege a lui Murphy, care spune că „în timp ce populaţia planetei creşte într-o progresie geometrică, cantitatea de inteligenţă rămâne constantă”. Omul are acum acces la informaţiile care vin peste el ca un tsunami. Dar, dacă nu ai criterii de selecţie a informaţiei, să ştii ce este sau nu valid, ce-ţi este sau nu de folos, te îneci într-un ocean de informaţii în care nu te mai descurci.