„When you eat together, you stick together”, scrie pe peretele pub-ului The Old Oak, inima celui mai recent film al lui Ken Loach. Filmul se numește chiar The Old Oak și intră în cinematografele din România în 5 ianuarie cu titlul „La Stejarul Bătrân”. Dacă acesta e, într-adevăr, ultimul film al lui Loach, atunci testamentul acestuia ar suna așa: „Fiți buni cu ceilalți! Numai așa nu vă veți pierde speranța”.
Ken Loach e printre cei mai în vârstă cineaști activi (87 de ani) și regizorul cu cele mai multe prezențe (15) în Selecția Oficială de la Cannes, unde a luat trofeul pentru „The Wind That Shakes the Barley”/„Mângâierea vântului” (2006) și „I, Daniel Blake”/„Eu, Daniel Blake” (2016).
Anul trecut, l-am reîntâlnit a treia sau a patra oară pe Ken Loach la Cannes. Și în dățile trecute dădea de înțeles că s-ar retrage, dar tot a găsit puterea de a rămâne pe platouri (sau n-a avut puterea de a le părăsi). Pentru un cineast angajat, subiectele realității sunt inepuizabile, iar împreună cu scenaristul său, Paul Laverty, Loach a fost mereu sensibil la problemele societății britanice – sărăcie, șomaj, nesiguranță etc., cărora le-a găsit mereu o cauză politică.
De astă-dată, Loach și Laverty îmbină problematica socială uzuală cu situația imigranților și imaginează o poveste dintr-un fost orășel minier din nord-estul Marii Britanii, unde patronul unui pub, TJ (Dave Turner), reușește să îi coopteze pe localnicii reticenți (unii, rasiști) în organizarea unei cantine pentru imigranții sirieni.
Niște străini fugiți din fața unei dictaturi caută sprijin într-o localitate sărăcită de neoliberalismul lui Margaret Thatcher, care a închis minele în anii ’80 și i-a aruncat pe locuitori în șomaj și nesiguranță.
În alte interviuri, Loach și Laverty s-au referit la faptul că refugiații sirieni au fost intenționat plasați de autorități în zone în care nu pot fi văzuți (cum e cea din film, neglijată de 40 de ani), dar în interviul la care am participat alături de alți patru jurnaliști, Loach s-a referit mai ales la nesiguranța care-i împinge pe oameni spre extrema dreaptă și la speranța pe care o vede ca pe o soluție politică.
De fapt, totul e politică pentru cineastul fost membru al Partidului Laburist și susținător al lui Jeremy Corbyn, care a fost exclus din partid în 2021. Despre laburiștii de azi Loach spune că sunt tot de dreapta, ceea ce a creat un vacuum politic în Marea Britanie.
<strong>Interviul de mai sus a fost realizat anul trecut la Cannes, cu sprijinul distribuitorului Independența Film, înainte ca Iulia Blaga <a href=”https://www.libertatea.ro/opinii/iulia-blaga-si-eu-plec-de-la-libertatea-4741227″>să renunțe la colaborarea cu Libertatea</a> din solidaritate cu jurnaliștii demiși în decembrie 2023.</strong>
Ca un englez sadea, după o așteptare neprevăzută în care i-am discutat filmul între noi, Loach apare și, înainte de toate, spune: „Mulțumesc că ați venit. Cel puțin, azi nu mai plouă”. Nu e o formulă de politețe spusă mecanic. Și în celelalte interviuri cu el am găsit un om atent la ceilalți.
<iframe width=”700″ height=”400″ src=”https://www.youtube.com/embed/Fwb0c5zqsyM?si=o9doZxCywqLB_eVF” title=”YouTube video player” frameborder=”0″ allow=”accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share” allowfullscreen></iframe>
Libertatea: Am discutat mult despre film înainte să veniți. Până la urmă, sunteți un optimist sau un pesimist?Ken Loach: E greu să fii optimist pe termen scurt, în țara noastră, datorită Partidului Conservator, de dreapta, și Partidului Social Democrat, care e tot de dreapta. Cred că filmul e despre faptul că oamenii sunt instinctiv generoși când se simt puternici și despre faptul că generozitatea înseamnă solidaritate. Sunt atâtea campanii și mișcări azi – chiar și sindicate care devin militante, pentru că dezamăgirea față de cele două partide e imensă. Dorința de a schimba lucrurile a crescut foarte mult, dat fiind că nu există reprezentare politică de la coup-ul împotriva lui Jeremy Corbyn.
Cred că lucrurile sunt mai echilibrate față de acum câțiva ani, iar asta e ceva pozitiv, dar aceste lucruri nu sunt oglindite de presa mainstream. Sunt atâția oameni buni care fac lucruri bune – campanii împotriva sărăciei, lipsei de locuințe, foametei, salariilor mici și muncii nesigure, împotriva sănătății precare și, mai ales, împotriva schimbărilor climatice. Iar partea bună este că tinerii vor să facă ceva.
Așa că mobilizarea și găsirea unei organizații care să strângă oamenii a devenit mai fluidă, astfel încât cei care militează pentru mediu se alătură celor care cer condiții echitabile de muncă și salarii decente. Există o mare colaborare între oamenii acestei planete și trebuie să folosim acest atu pentru că cei care coboară salariile sunt aceiași care spun în ziare: „Problema principală sunt imigranții”. Ei slujesc aceleași interese și doresc păstrarea statu-quo-ului. Dar cred că lumea a înțeles deja acest lucru.
– Deci, până la urmă, sunteți un optimist.– Trebuie să fii.
– Se vorbește mult despre speranță în film, inclusiv în acea frumoasă replică: „Îți trebuie putere pentru a spera”. Cât de importantă e speranța pentru dumneavoastră nu doar în general, dar și în contextul filmelor pe care le faceți?– A fost un film greu de făcut din punct de vedere emoțional, dar speranța este până la urmă o problemă politică, altfel oamenii nu ar avea puterea să schimbe lucrurile. Doar așa putem avansa. Dacă, din contră, cădem în disperare, ne ducem spre extrema dreaptă.
– Dar în film există și ideea că speranța ar putea fi ceva obscen, precum și aceea că atât timp cât speri, nu poți schimba nimic.– Cred că speranța îți dă putere și cred că generozitatea e puterea de a da celorlalți. Oamenii puternici au încredere în capacitățile lor. Lipsa de speranță hrănește dreapta, iar speranța – stânga politică, iar în stânga îi includ pe toți cei care cred că e posibilă o altfel de lume.
Speranța este esențială și posibilă
Ideea că speranța e obscenă se leagă de situații în care ți-ai văzut familia distrusă, copiii uciși. Nu-i poți acuza pe cei care și-au pierdut astfel speranța. Vorbind cu sirienii, am auzit povești îngrozitoare despre oameni torturați cu cea mai mare cruzime. Printre ele era povestea unei femei, care era atât de teribilă încât nici nu am putut s-o includem în film.
– Celelalte filme recente ale dumneavoastră păreau mai lipsite de speranță. Ați simțit nevoia să exprimați acum un punct de vedere mai tranșant?-Poate. Am încercat să împărtășim căldura sentimentelor umane. Ce distruge speranța e să vezi oameni în care nu găsești umanitate, ci doar cruzime. În momentul în care vezi pe ecran căldură umană și contact, aceste lucruri rămân cu tine. Am auzit atâtea povești, cel puțin în Marea Britanie, despre Holocaust și despre cele șase milioane de oameni uciși, dar ideea cu care rămân copiii este că oamenii sunt cruzi fără motiv.
Dacă te uiți în urmă însă, vei vedea că oamenii care au ajutat fascismul să se dezvolte au fost Wall Street-ul, aristocrații vechi, corporațiile. Lumea nu face legătura, dar acești oameni se temeau mai puțin de fascism decât de comunism, deoarece comunismul le-ar fi luat averile. Britanicii preferau fascismul în 1936, în Spania, când Foreign Office l-a dus pe Franco în Spania.
Pe scurt, e important să știm de ce a reușit fascismul, pentru că, dacă nu știi asta, poți ajunge la disperare crezând că oamenii le fac rău altora fără motiv. În 1920, fascismul s-a născut din sărăcie și nesiguranță.
– Când, în film, băiatul sirian e atacat de o bandă, credeți că există puțină speranță și pentru acei tineri?– Da, speranța ar fi să intre într-o lume unde să aibă o slujbă sigură și suficient de bine plătită încât să le ofere o viață decentă pentru ei și copiii lor, și că se vor putea bucura de lucruri bune.
– Mă refeream la cei din bandă.– A, da? Ce i-ar putea schimba ar fi să intre într-o lume în care să nu aibă nimic și să vadă la televizor oameni bogați. Asta le-ar putea da capacitatea de a fi generoși cu ceilalți și de a nu se lăsa exploatați. Nu e ca și cum ei s-ar fi născut să bată un imigrant. Trebuie schimbat mediul și lumea din jurul lor pentru ca ei să înțeleagă.
– Dacă e așa de simplu, de ce nu s-a făcut asta până acum?– Păi, nu e așa simplu, asta ar presupune schimbarea politicii în detrimentul marilor corporații. Puterea corporațiilor stă într-un sistem care generează sărăcie. Interesul e numai realizarea profitului, competiția e pentru cote de piață și extinderea afacerilor, altfel cei care investesc în corporații se vor îndrepta spre cei care se dezvoltă mai repede.
Deci trebuie să existe competiție, iar competiția se referă și la costul muncii. Dacă aceste corporații găsesc mijloace mai bune de a exploata forța de muncă, adică de a o face mai ieftină, o vor face. Când competitorii văd asta, fac și ei la fel, iar asta duce la foamete, la oameni care își pierd locuințele și la tot ce știm despre sărăcie.
Toți cineaștii, nu doar Mungiu, vor ca filmele lor să fie considerate povești universale
– Filmul dumneavoastră mi-a amintit puțin de „RMN”, filmul cu care Cristian Mungiu a venit la Cannes în 2022. Mungiu a fost puțin supărat atunci pentru că lumea spunea despre film că e o poveste locală, nu o poveste universală despre intoleranță. Îi înțelegeți amărăciunea?– Da, absolut. Mungiu e un cineast foarte bun. Toți cineaștii, de fapt, își doresc ca filmele lor să fie văzute ca niște povești universale, în ciuda paradoxului care spune că, pentru a fi universal, trebuie să abordezi un subiect specific.
– Ați vorbit adineauri despre partide politice, dar eu am citit filmul dumneavoastră ca pe o poveste universală.– Da, dar implicațiile ei sunt politice. Totul se reduce la politică, până la urmă, iar în Marea Britanie e un vacuum politic ce împiedică luarea unor decizii care ar încuraja oamenii să nu mai fie rasiști și să fie mai generoși unii cu alții.
– Poate că sunt importante și lucrurile mărunte pe care le putem face unii pentru alții. De pildă, cum e cazul în filmul dumneavoastră, să oferim o masă caldă unor imigranți.– Dar atunci întrebarea ar fi: „Ce îi poate determina pe mai mulți oameni să se poarte mai bine?”.
– Să primească iubire, pentru a simți nevoia să dăruiască, la rândul lor, iubire. – Asta presupune să aibă o anumită siguranță pentru a se simți generoși, iar această siguranță tot prin politică vine. Dacă ești dat afară din casă, lucru care se întâmplă azi atât de des în Marea Britanie, și începi să te întrebi de unde faci rost de mâncare, și apoi vezi o familie de refugiați care are unde sta, nu ți se pare corect. Dacă se rezolvă problema locuitului, astfel încât toată lumea să aibă un acoperiș deasupra capului, va fi mai simplu.
– Dar nu vă temeți că atunci oamenii vor spune ca prietenii eroului dumneavoastră: „Am problemele mele, nu pot ajuta și pe alții”?– Da, au probleme. Mulți nu au de lucru.
– Dar și TJ are probleme…- Sigur, însă ceea ce spun eu este că societatea nu e neutră. O societate bazată pe valori umane, pe generozitate și grijă față de toți oamenii (și pe care am creat-o după Al Doilea Război Mondial, îi spune „stat al bunăstării”/„welfare state”), poate conduce la o atmosferă de generozitate. O societate unde vecinul ți-e competitor și unde trebuie să obții cel mai bun preț pe o casă nu are cum crea generozitate.
Oamenii sunt capabili de multe – de cruzime, de prietenie, de altruism, de egoism. Creează o societate unde generozitatea, siguranța și grija pentru celălalt sunt un dat și o consecință a politicii, și atunci lucrurile vor începe să funcționeze. Poate mă veți contrazice, dar eu cred că asta îi va încuraja pe oameni să fie mai buni și să împartă din ceea ce au. Să lucreze ca o echipă.
E puțin pretențios să spun că văd cinemaul ca pe o misiune
– Cum vă păstrați reputația de cineast care nu face compromisuri?– Lucrez și eu într-o echipă în care împărtășim prietenia și, de asemenea, urmăm exemplul atâtor oameni care au trecut prin momente îngrozitoare și care ne fac să spunem: „Dacă ei au supraviețuit, nu poate fi atât de greu să facem un film”. Când oamenii vin din Siria și povestesc prin ce au trecut, filmul pe care îl faci aproape că nu mai contează.
– Vedeți cinemaul ca pe o misiune?– E puțin pretențios spus. E pur și simplu ceva ce ai de făcut.
– Nu am apucat să vorbim despre mineri și despre momentul frumos în care includeți fotografiile cu ei în povestea despre refugiați. Cât de important a fost să vă referiți și la ei?– A fost extrem de important. În 1984-1985 a fost o mare grevă a minerilor, cel mai mare eveniment de după război și momentul când Thatcher a învins. Am făcut un documentar despre asta, „Which Side Are You On?”, filmat în Easington, care avea un cadru aproape cu cel din film. M-am întâlnit recent cu una din femeile din acel documentar și care în 1984 conducea o bucătărie care gătea pentru mineri. Am povestit mult, a fost o întâlnire foarte importantă pentru noi.
Chiar dacă greva nu a reușit, solidaritatea oamenilor din comunitate a contrabalansat rasismul din film. Fotografiile folosite în film vorbesc despre realitatea lor și oamenii sunt mândri de această realitate pentru că pentru ei a fost ceva eliberator. Nevasta minerului, care gătea pentru familie, a ajuns să ia cuvântul în adunări, să meargă pe urmă la studii și facultăți. Pentru unii dintre ei, universul s-a lărgit considerabil.
Tehnica cinematografică dictează empatia față de subiect
– Aparatul de fotografiat îi permite în film tinerei siriene să vadă lucruri pe care fratele ei nu le poate vedea. Prin intermediul imaginii, ea decide ce vrea să vadă și ce nu. Același gen de raport îl aveți și dumneavoastră cu aparatul de filmat?– Diferența e că noi creăm ceea ce punem în fața camerei. Nu facem documentar, dar aparatul de fotografiat e o bună metaforă găsită de Paul și care mă reprezintă și pe mine. Pui în fața camerei lucruri pe care le consideri prețioase, cum ar fi o femeie de o integritate și o forță incredibile. Depinde și de cum fotografiezi ori filmezi oamenii. O poți face ca să le scoți în evidență umanitatea sau îi poți privi ca pe niște obiecte. Dacă vrei să manifești respect față de acești oameni, tehnica cinematografică (unghiulația, lumina) îți permite.
– Ce căutați la figurile umane atunci când puneți camera pe ele?– Să înțeleg și să mă conectez la acești oameni. Dacă ei suferă, vreau să le simt durerea, iar dacă râd, vreau să îi văd râzând.
– Puteți să vorbiți puțin și despre interpreții filmului? Cât de laborioasă a fost găsirea lor?– Ne-am întâlnit cu mulți refugiați sirieni și am încercat să improvizăm niște scene. La cei care locuiesc în zona unde e plasat filmul se vede că vorbesc același dialect. Dave Turner, interpretul lui TJ, mai lucrase cu mine la precedentele două filme, e pompier de meserie. L-am cunoscut la „I, Daniel Blake” și l-am folosit apoi tot într-un rol mic în „Sorry, We Missed You”. Am imaginat cu el niște scene mai dificile și s-a descurcat minunat.
Pentru rolul Yarei, tânăra siriană, am dorit pe cineva profesionist, pentru că textul lui Paul era foarte frumos, așa că am văzut vreo 30 de actrițe siriene pe Zoom. Trei dintre ele au venit apoi în Marea Britanie și le-am dus în nord-est unde am repetat cu ele diverse lucruri – nu din film, ci ceva improvizat împreună cu localnicii. Până la urmă am ales-o pe Ebla Mari, care a făcut până acum doar teatru.
– În 2014 ați spus că „Jimmy’s Hall” va fi ultimul dumneavoastră film dar, cu toate astea, ați mai făcut două filme de atunci – „I, Daniel Blake” (2016) și „Sorry We Missed You” (2019). Ne putem aștepta la un nou film?– Nu cred că mai fac altul. Deja vârsta își spune cuvântul.
foto: Hepta
