INTERVIU. Lecția de cinema a unuia dintre cei mai atipici regizori contemporani, care preferă să câștige salariul minim decât să fie apreciat la Hollywood: „E multă seducție a banilor și a faimei, un lucru incredibil de stupid”

Pedro Costa, cunoscut pentru docu-ficțiunile sale despre imigranți și oameni care trăiesc la periferia societății, a fost invitatul special al festivalului de film experimental BIEFF. Libertatea a discutat cu el despre modalitatea complet neconvențională în care face filme: cu o echipă minusculă, bugete minimale, fără scenariu și mizând pe actori nonprofesioniști. 

La 64 de ani, Pedro Costa a reușit să se sustragă timp de decenii tendințelor mari ale industriei cinematografice. A devenit astfel o figură cult printre cinefili, atât pentru subiectele și forma alese, cât și pentru modalitatea de producție, mult mai blândă decât cea clasică. 

Începând de la al treilea titlu al său, Costa și-a creat propria filosofie despre cum ar trebui să se nască un film și o respectă și astăzi. 

Lucrează mereu pornind de la realitate, chiar dacă nu și-ar numi filmele documentare – și nu sunt până la capăt. 

Lucrează cu bani puțini și distribuiți cât mai echitabil între membrii echipei, pentru că urăște disparitatea care apare de regulă în industria cinematografică. (Unul din cele mai bune filme ale lui „Cavalho Dineiro” a fost filmat cu 100.000 de euro, un buget infim față de cele practicate de regulă în cinema).

Lucrează fără scenariu scris dinainte, cu actori nonprofesioniști și pornind de la poveștile acestora. Îi lasă pe ei să-l conducă acolo unde trebuie să ajungă. 

Și nu încearcă să îngrămădească filmările pe parcursul unor săptămâni, ci își ia atâta timp cât e nevoie pentru fiecare film. 

Așa s-a născut o serie de filme în care Costa a surprins viața imigranților din Capul Verde care locuiau în cartierul Fontainhas din Lisabona, un cartier între timp demolat.

„Trebuie să-ți pese de realitate ca să primești ceva înapoi”

În cadrul Bucharest Internațional Experimental Film Festival (BIEFF), care s-a desfășurat în perioada 29 septembrie – 1 octombrie, Costa a susținut un masterclass, care a însoțit retrospectiva filmelor sale. A povestit cu această ocazie și cum a ajuns la această abordare cinematografică. Pentru al doilea film său, încă lucrat în manieră tradițională, a mers pe insula Capul Verde. 

Pedro Costa, în timpul masterclass-ului din cadrul BIEFF. Fotografie de Claudiu Popescu

Când a terminat filmările  la „Casa de Lava”, oamenii de pe insulă l-au trimis în Lisabona cu scrisori pentru rudele emigrate. Le-a livrat ca un poștaș bun: fără să le citească. Mulți din destinatari l-au invitat în casă, l-au servit cu câte ceva și au citit de față cu el veștile de la cei dragi. Nu vedea textele, dar vedea râsul și plânsul. Și atunci și-a dat seama: „Trebuia să scap de scris. Scrisorile sunt deja scrise. Trebuie doar să le găsești. Aceasta este cinemaul pe care vreau să-l fac mereu. E scris pentru tine.” După acea întâmplare, și-a creat propriile reguli de producție, căutând să evite ceea ce numește: „viciile industriei cinematografice, care oglindește ce e stricat în societatea noastră”. 

„Trebuie să-ți pese de realitate ca să primești ceva înapoi”, crede Costa. „Dacă transformi filmul într-o non-afacere, arta o să apară uneori ca prin miracol.”

„Filmul are mult de-a face cu a rămâne treaz”

Industria i se părea oricum  „o mașinărie stricată”.

Chiar dacă toate filmele lui Costa au o mare atenție la formă, elemente de fantezie și o anume poezie, regizorul insistă că: „Filmul are mult de-a face cu a rămâne treaz. Nu e despre a visa”. Nu se ferește să spună că face un cinema politic, dar în același timp că împrumută mult din sociologie și antropologie. Făcând filmele uneori singur sau cu alți 2-3 oameni cel mult, a căutat să elimine noțiunea că „timpul înseamnă bani” și și-a petrecut de multe ori săptămâni lucrând la aceeași scenă. 

„Ca să faci un film, trebuie să fii in love and in loss (trad. îndrăgostit și suferind o pierdere)”, spune Costa. 

În timp ce la cinema Union se proiecta filmul său „Ossos”, regizorul ne-a explicat, printre altele, de ce a renunțat la scenarii și la actori profesioniști. 

De ce a ales să-și producă singur filmele

Libertatea: Aș începe de la ura dumneavoastră față de scenarii pe care ați mărturisit-o în trecut. Cum ați ajuns să abandonați complet scenariile? Pedro Costa: A venit cu timpul. Am făcut două filme cu scenarii scrise. La al doilea, pe care l-am făcut în Africa, am întâlnit oameni din Capul Verde, un popor de imigranți. Condițiile pe insulă sunt foarte dure, așa că mulți au trebuit să plece de-acolo și să vină în Portugalia. Când m-am întors în orașul meu, am vizitat o parte din imigranți și mi-am dat seama că puteam face ceva mai mult cu ei. Preferam însă ca filmul să vină de la ei. Orice doreau ei să fac, voiam să fiu acolo, mai mult ca un autor de documentare decât ca un regizor de ficțiune. 

Primele două filme fuseseră foarte greu de făcut într-un mod de producție convențional, cu o echipă mare, cu foarte multe complicații. Voiam să fac ceva mai încet, să-mi iau mai mult timp, mai ales că urma să lucrez cu actori nonprofesioniști. Mi-am dat imediat seama că nu puteam să am un scenariu sau să lucrez rapid. Ar fi fost greșit.

Erau bărbați și femei simple care lucrau mult și aveau puțin timp să se odihnească. Trebuia să mă adaptez. Mi se părea brutal din partea mea să-i forțez într-un program. Apoi m-am gândit că trebuie să fiu propriul meu producător. Mi-am impus mie însumi regulile proprii. Trebuia să obțin niște bani – foarte puțini. Primul film l-am făcut aproape singur și apoi am rămas tot cu o echipă foarte mică. 

„Aparatele sunt ieftine, nu putem face orice din punct de vedere tehnic. Dar putem rămâne acolo mai mult timp”

-Preferați să lucrați așa în continuare?-Da, pentru că așa rămân aproape de cum îmi doresc să fac lucrurile. Adevărul e că nu-mi place neapărat scrisul. Lucrurile care-mi plac nu apar din întâmplare, dar apar pentru că te întâlnești cu niște oameni, pentru că ești într-un anumit loc și ei îți spun o poveste. Prefer asta în loc de imaginație, invenție. Prefer o abordare mai aproape de documentar.

-Ați spus însă aseară, la masterclass, că nu vă plac documentarele. -Da, spuneam documentar mai devreme ca să folosesc un cuvânt mai simplu de înțeles. Când spun că nu-mi plac documentarele, mă refer la sistemul în care sunt făcute de regulă: cu interviuri, în stilul televiziunilor, unde nu le pasă foarte mult de forma filmului, ci doar de temă și subiect. Nu le pasă de unghiul din care ne arată lucrurile. În acest sens, nu-mi plac documentarele. 

Însă am o abordare mai apropiată de realitate. Echipamentele noastre sunt destul de ieftine, nu e aparatură foarte profesionistă. Dar noi putem în schimb rămâne acolo mult timp. Câștigi pe această parte. Nu poți face tehnic niște lucruri, nu plătesc să filmez în nu știu ce locație, nici nu aș vrea să fac asta. 

În acest sens, sunt mult mai aproape de realitate. Și nu cred că o să mă schimb prea mult. Sunt multe povești pe care vreau să le spun așa.

„Dacă transformi filmul într-o non-afacere, arta o să apară uneori ca prin miracol.” spune Costa. Fotografie de Claudiu Popescu

Filmul aparține comunității în care e filmat

-Ați definit, în alt interviu, această formă de-a face film drept una „comunistă”. -Nu comunistă, mai degrabă comunitară, în sensul că lucrez în această comunitate, care a fost un cartier fizic. Acum e distrus, casele au fost demolate. Azi oamenii sunt separați în ceea ce numim blocuri de locuințe sociale, e mai greu și pentru mine și pentru ei că s-a pierdut sentimentul de viață în comun. Dar oricum e o comunitate. 

Ei vorbesc o limbă care nu e a mea. Sunt mai mult sau mai puțin străini în această țară. Și eu mă simt  un pic în afara țării mele când sunt acolo și e bine pentru că apare imediat o anumită distanță critică. 

Pedro Costa, regizor:

E o comunitate modestă, săracă, ce suferă mult. Sunt imigranți care luptă zilnic pentru viețile lor mai mult decât restul (n.r. portughezilor). Au atât de multe complicații în viețile lor de zi cu zi. Tot ceea ce văd încerc să arăt în film.

Filmele mele sunt subtitrate în portugheză, nu sunt în portugheză. Sunt un pic la margine. Nu sunt „comuniste”, dar aparțin unei comunități, au mult de-a face cu comunitatea, cu solidaritatea în felul în care facem filmul. Într-un fel, filmul le aparține. Ei sunt prima audiență, primii noștri critici. 

Încercăm ca felul în care facem filmul să fie cât mai blând, cât mai democratic față de filmările convenționale. 

În general, cinematografia comercială e o mașină brutală, o oglindă a tot ceea ce nu e frumos în societate. Unii primesc mulți bani, alții aproape deloc, există o ierarhie, sunt prezente rasismul, sexismul. În cinema, puterea banilor e foarte importantă și asta nu mi-a plăcut niciodată. 

Pedro Costa, regizor:

Lucrând cum facem noi, a trebuit să ne reducem salariile, ceea ce e bine pentru mine, pentru că înseamnă că toată lumea e mai mult sau mai puțin la același nivel. Nu e comunism, dar încercăm o cale mai decentă și mai corectă de a lucra. Nu urmăm regulile pieței. Facem aproape salariul minim în țară. Dar trebuie să fie așa, pentru că altfel ar fi o minciună, nu ar avea niciun sens. 

-De ce „minciună”?-Acești oameni au o viață cu multe limitări și sacrificii. Să mergem acolo și să-i plătim doar un pic, să păstrăm banii pentru noi, sau să risipim bani, ar fi însemnat să aducem toate lucrurile rele din cinema la ei. Și eu voiam să aduc cele mai bune lucruri în cinema.

-Este acesta un alt motiv pentru care preferați să nu vă numiți filmele documentare: pentru că uneori documentarele exploatează subiectele?-Pur și simplu, uneori cuvintele  nu exprimă exact ceea ce vrem să spunem. E ca un fel de documentar, dar avem o abordare mai blândă, avem altă stare de spirit, la asta mă refer. Inventăm multe lucruri alături de ei (n.r.: oamenii care fac subiectul filmelor). Majoritatea lucrurilor vin de la ei. Ne dau multe indicii cu care lucrăm.

„Faptul că s-a pierdut îi schimbă puțin viața. Asta mi s-a întâmplat și mie”

-Simțiți o anumită tensiune, o contradicție, pentru că sunteți vocea publică a acestei comunități, deși nu sunteți unul din ei? Sunteți oarecum privilegiat, ca bărbat alb, dintr-o clasă de mijloc.–Întotdeauna am fost în exterior și așa stau lucrurile. Nu mă prefac că sunt unul dintre ei. Chiar și filmele sunt punctul meu de vedere și am vorbit cu ei despre asta când terminăm câte un film și ei sunt primii care le văd.

Sunt filme care le plac mai mult, filme care le plac mai puțin din cauza asta. Și îmi spun: „aici vedem mai mult din noi, aici se vede mai mult din tine”. Sau “suntem mai mult de-atât, sunt alte lucruri pe care ar trebui să le vezi”. Le spun: „OK, hai să facem un film pe partea asta”.

La primele filme, eram de-o seamă cu cei mai tineri din cartier și eram mai apropiat de ei. Și concentrându-mă pe ei, adulții era mai mult în afara ecranului. Dar la următoarele filme, a fost despre pionierii imigranților, cei mai bătrâni, bărbatul care a construit prima casă. E mereu un echilibru. Discutăm de asta, criticăm filmele. E o conversație. Pentru mine, funcționează mai bine așa. 

Conversațiile pe care le aveam înainte erau doar în interiorul cinemaului, lucruri artistice cu actorii sau tehnicienii. Cu oamenii din cartier aproape niciodată nu vorbim de film în sine, vorbim de problemele lor de viață, bani, poliție, și filmul e făcut în același timp. 

Pedro Costa, regizor:

Puteam avea o alt fel de carieră sau de viață, dar câteodată pur și simplu știi. Am citit mai demult o poveste simplă cu un tip care adoarme în autobuz și se trezește la capătul de linie. Nu știe unde e și se teme de ce vede, dar trebuie să-și găsească drumul înapoi spre casă. Și întâlnește oameni noi, vede lucruri pe care nu le-a mai văzut. 

Faptul că s-a pierdut îi schimbă puțin viața. Și asta mi s-a întâmplat și mie. 

Din întâmplare am făcut acel al doilea film, pentru care am mers foarte departe. Am cunoscut niște oameni și m-am pierdut un pic, dar mi-a schimbat complet destinul. Încă fac filme, dar într-o manieră complet diferită. Îmi place să le fac așa: mai ieftin, mai economic. Nu risipim bani. Nu poluăm mult. Și e mai mult despre oameni și despre lucruri reale decât dacă aș face filme horror sau cu crime.

Cum nu te lași sedus de magia Hollywood-ului

-Filmele tind să aibă bugete tot mai mari. Cum ați reușit să scăpați acestui fenomen așa multă vreme? -Da, e multă seducție a banilor și a faimei. E un lucru incredibil de stupid. Deja din școala de film, majoritatea au aceste vise: să câștige Oscarul sau să facă mulți bani la Hollywood. Nu se gândesc la filmele pe care vor să le facă, dacă sunt interesante, dacă ies bine sau rău, ci să fie în America sau undeva luxos.

Cinematografia are această mitologie îngrozitoare a faimei. Nu mi-a plăcut niciodată această parte a filmului, cu marile staruri aproape fetișizate, cu muzee de cinema, în care poți vedea jacheta nu știu cui. N-am dat niciodată atenție la așa ceva, deci a fost mai ușor pentru mine. Dar peste 80% din cei care lucrează în cinema sunt complet hipnotizați de magia cinematografului. De parcă e ceva magic. Nu a fost niciodată despre magie pentru mine și mă îndoiesc că a fost pentru această comunitate.

Toate filmele pe care le vezi la televizor: cu multă furie, explozii, violență, nu e nici o magie. Poate era mai ușor dacă eram complet hipnotizat sau alienat, probabil nu aș mai simți așa aceste probleme. Nu-mi place ca cinematografia să reproducă viciile și lucrurile negative din societate. Ar trebui făcut în altă manieră, să arate alte lucruri.

Modalitatea clasică de-a face cinema e dăunătoare. Dacă vezi o filmare pe stradă sau într-o piață pentru un film mare, înțelegi imediat. E ceva foarte militarizat, cu multe bariere, multă lume, plus poliție, nu mai poți să treci să ajungi acasă. Multă gălăgie. Lasă totul foarte murdar. Și sunt destul de aroganți. Pentru că au această putere, fiind într-o profesie „specială”. 

„Scopul filmului e să te facă să respiri, să continui să trăiești”

-Ce face un film ca „Vitalina Varela” pentru protagonista lui? Într-un interviu, Vitalina spunea că dacă nu v-ar fi întâlnit, nu ar mai fi fost în viață astăzi.-Exagerează. Într-adevăr, se afla într-un moment dificil, era foarte singură, își pierduse soțul, și își pierduse speranța – ca toată lumea la un moment dat. Ne-am întâlnit din întâmplare și am zis că putem face un film. 

Pedro Costa și Vitalina Varela, în timpul Festivalului Internațional de Film din Locarno, Elveția, 17 august 2019. Foto: Profimedia

Nu era doar despre ea, era o problemă care putea să-i atingă pe mulți din comunitate, multe femei mai ales. Bărbații care emigrează sunt mai vrăjiți de mirajul vestului. Femeile suferă mai mult. Sunt trădate, sunt lăsate singure, trebuie să muncească mult în casă și în afara casei. 

M-am gândit că povestea acestei femei era și a altora.

Pentru ea, filmul a fost ca un fel de însoțitor. Am filmat aproape un an împreună, eram acolo mai mereu. Mereu vorbeam de ce urmează, ne pregăteam de ceva, vorbeam zilnic. Cred că a ajutat-o compania, pentru că era foarte singură. 

Apoi, lucrurile pe care le face în film sunt ca un soi de ritual, ceremonie. De fiecare dată când filmam o scenă, ea trebuia să vorbească de problemele ei și scotea la iveală multă emoție. Vorbind, începea să-i fie mai bine. Și faptul că a făcut altarul, cu două lumânări și niște flori, cum se făcea pentru oamenii care au murit, acum un obicei dispărut, acel gest simplu de a pune un prosop alb pe o masă, sunt ritualuri care au ajutat-o. Ea făcea asta, noi ne rearanjam camera, timp de un an în fiecare zi. Cred că a fost ca un tratament, un medicament.

Și pentru mine filmele fac uneori asta. Când eram mai tânăr, unele filme au funcționat pentru mine ca o pastilă. Încă mi se întâmplă asta cu filmele vechi. 

-Nu și cu cele noi?-Cu cele noi mult mai rar. Dar sunt sute de filme din trecut la care te poți întoarce și le poți urmări cu aceeași plăcere. La fel cu cărțile sau muzica. Cred că fiecare formă de artă  ar trebui să te facă să simți – și dacă sunt mai tulburătoare, și dacă sunt comedii chiar. În cele din urmă, scopul e să te facă să respiri, să continui să trăiești.

-Când devine cinematografia politică? Sunt filmele dumneavoastră politice? -Da, le consider politice. Poate pentru că fac filme în afara condiției mele, în afara clasei, cumva în afara țării, astfel că e o distanță critică imediată. Ceea ce arată filmele mele spune ceva uneori foarte dur împotriva țării mele. Sunt filme despre oameni pedepsiți de autorități, de poliție. Erau deja pedepsiți înainte să emigreze, pentru că nici măcar pământul nu le dădea nimic, nu puteau crește nimic acolo, așa că au trebuit să plece din țara lor, iar aici nu sunt tratați bine și trebuie să lucreze tot mai mult, fac cele mai proaste slujbe și sfârșesc în stradă sau mai rău, cu tendințe sinucigașe. 

Aș spune că filmele mele sunt sociale în sensul că îți arată lucrurile pe care nu vrei să le vezi sau le vezi dar nu vrei să te gândești la ele. 

Pedro Costa, regizor: