Scriitoarea Zeruya Shalev vorbește despre modul în care literatura ei reflectă principalele dificultăți cu care s-a confruntat statul israelian de la facere până în prezent.
„E mai cald aici decât în Israel”, se miră scriitoarea Zeruya Shalev în timp ce trage tacticos dintr-o țigară, pe bulevardul Elisabeta din București. A vizitat România cu ocazia intrării în librării a traducerii în română a noului său roman, „Destin”, la finalul lunii iunie.
Publicat de editura Humanitas anul acesta, romanul „Destin” a avut lansarea în 2021, fiind al șaptelea din cariera Zeruyei Shalev. Cărțile sale sunt publicate în 27 de limbi.
„Destin” este o „poveste despre dragoste și deziluzie”, în care soarta personajelor și cea a statului se suprapun și se întrepătrund. Romanul surprinde și imagini din perioada în care teritoriul Israelului era sub mandat britanic, iar grupurile paramilitare de sioniști duceau o luptă subterană pentru eliberare.
Scriitoarea în vârstă de 64 de ani vorbește într-un interviu pentru Libertatea despre soarta Israelului așa cum se vede ea în prezent. Și astăzi se duc lupte pentru unitate și o societate mai liberă, spune scriitoarea, și inclusiv ea a participat la protestele de stradă din ultimele luni împotriva guvernării Netanyahu.
„Sunt foarte activă și încerc să schimb destinul țării”, spune Zeruya Shalev.
„Am văzut spiritul israelienilor în stradă și sunt foarte mândră de asta”
Libertatea: Crezi în destin? Sau ce înseamnă destinul pentru tine?Zeruya Shalev: E o întrebare care necesită un răspuns complex, pentru că este un proces nesfârșit de a încerca să ne înțelegem viețile, să acționăm în această realitate total și mereu neștiută. Acesta e și unul din lucrurile pe care încerc să-l arăt în roman: nu te poți aștepta la nimic. Atara (personajul feminin principal, n.r.), de pildă, trăiește într-un soi de iluzie că poate controla totul și poate avea grijă de toate. Apoi, realizează că tot efortul ei a fost în zadar.
În plus, e o întrebare la care încearcă să răspundă toate religiile. Chiar și în iudaism există atât de multe contradicții în ce privește destinul. Pe de-o parte, dacă crezi în Dumnezeu, atunci crezi și că totul e planificat și controlat din exterior; așadar, care mai e rolul tău, cum mai funcționezi tu, ca ființă umană? Însă, pe de altă parte, doctrina iudaică spune și că tu ai dreptul de a alege, poți lua propriile decizii și ai dreptul de a te schimba. Pendulând între aceste două contradicții, cred că fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce poate pentru a supraviețui – ceea ce e o misiune destul de dificilă.
– Destinele personajelor se suprapun cu istoria primilor ani din existența statului Israel. Cum vezi soarta Israelului până acum? Cum ai descrie-o?– Nu e o viziune prea optimistă, aș zice, dar încă sper la o evoluție. Ei bine, se pare că soarta noastră e să ne luptăm pentru existență, un soi de luptă nesfârșită. Și nu vorbesc doar de lupta cu inamicii care reprezintă o amenințare existențială, ci de lupta pentru unitate sau de lupta pentru o societate mai bună. N-avem un destin ușor, avem multe traume în istoria noastră.
Încă de la început se pare că a fost un destin tragic: crearea statului a rezolvat unele probleme și a creat altele, diferite. Sper ca în următorii 10-20 de ani, noile generații de lideri palestinieni și israelieni, mai pragmatici, să încheie acest conflict. Mai devreme de atât nu văd să existe șanse prea mari.
– În această viziune mai degrabă pesimistă, unde găsești oaza de optimism?– Rămân puțin optimistă pentru că sunt de părere că cetățenii sunt mult mai înțelepți decât guvernul Israelului. Ce am văzut în Israel în ultima jumătate de an a fost foarte impresionant, așa cum a fost și protestul față de „legile dictaturii”. Iar în ultimii ani am văzut spiritul israelienilor în stradă și sunt foarte mândră de asta. Sunt mândră că fac parte din asta!
Proteste în Tel Aviv, împotriva legilor justiției. Mai 27, 2023. Foto: Profimedia
– Ați participat la manifestațiile de stradă?– Desigur! Am și vorbit în timpul a două demonstrații, una la Haifa și una la Tel Aviv. Da, sunt foarte activă în prezent și încerc să schimb destinul țării.
În Haifa „evreii și arabii trăiesc minunat împreună”
– Vorbeam despre faptul că schimbarea va veni odată ce liderii vor avea agende mai pragmatice, însă acum există vreo cooperare între liderii israelieni și palestinieni?– În mandatul precedent, am avut „guvernul schimbării”, cu Naftali Bennett și Yair Lapid (guvernarea rotativă a celor doi a fost în perioada iunie 2021-decembrie 2022, n.r.). A fost un an de guvernare care le-a dat multora speranță, pentru că din coaliție a făcut parte și un partid arab (UAL – United Arab List, n.r.). La început, părea ca un vis devenit realitate! Partidul are un mare lider, pe Mansour Abbas, care e foarte pragmatic și a vrut să intre în guvern ca să lucreze pentru îmbunătățirea situației civililor arabi (actual membru al Knessetului, Abbas militează pentru bugete mai mari și sporirea serviciilor pentru comunitățile arabe din Israel, n.r.). Chiar a fost o perioadă minunată! Din păcate, coaliția nu a supraviețuit, dar experiența aceasta mi-a dat multă speranță că, poate, în viitor, oamenii vor fi pregătiți pentru o asemenea guvernare.
– Dar la nivel social cum se petrece cooperarea aceasta? – În urmă cu șase ani m-am mutat din Ierusalim la Haifa. În Ierusalim, separarea aceasta dintre evrei și arabi era extremă, însă acum, în Haifa, am descoperit un stil de viață complet diferit. Aici, evreii și arabii trăiesc minunat împreună! Dar asta e specific Haifei, nu e ceva obișnuit și în alte orașe. Rămâne însă un exemplu că putem coexista pașnic.
De pildă, în Haifa, nici măcar nu m-am întrebat vreodată dacă femeia sau bărbatul din fața mea e evreu sau arab. Fiul meu are la școală profesori arabi și prieteni arabi.
Aici am aflat că avem multe lucruri în comun și cred cu tărie că există mulți arabi care doresc să trăiască în pace alături de noi. Din păcate, de obicei, extremiștii câștigă și au mai multă influență, pentru că sunt mai vocali.
Imagine din Haifa
„Liderii teribili și iresponsabili pot crea dezastre”
– La începutul cărții sunt două propoziții, spuse de personajele care luptau pentru eliberarea Israelului de forțele britanice: „Cu arabii putem trăi în pace” și „Arabii nu sunt dușmanii noștri”. Erau idealiști?– Acest grup subteran de luptători credea cu adevărat că evreii și arabi au multe în comun, au aceleași interese și că pot conviețui. Și eu cred că ar fi putut fi o realitate, însă atât de multe forțe din istorie au făcut-o imposibilă. Și încă o consider o tragedie, pentru că, la acel moment, cred că ar fi funcționat această colaborare. Uneori mă gândesc la asta. Atunci când o spuneau, era adevărată. Sau cel puțin era adevărată pentru această minoritate a luptătorilor Lehi. Erau foarte isteți și creativi, iar aceasta era viziunea lor. Era o perspectivă atât de frumoasă, încât am vrut să o includ în roman.
– La granițele României are loc un război ruso-ucrainean, iar cele două popoare ar fi zis la fel mai de mult: „Ei nu sunt inamicii noștri”. Cum ați privit către ce se întâmplă în Ucraina în ultimul an și jumătate?– Este sfâșietor tocmai pentru că erau două popoare apropiate. Asta arată încă o dată că liderii teribili și iresponsabili pot crea dezastre. Pentru că majoritatea oamenilor din Ucraina și Rusia nu vor acest război.
În Israel este urmărit cu mare atenție războiul. Este important și pentru noi și veștile de pe front sunt deprimante. În Israel nu există mulți refugiați ucraineni, pentru că, din păcate, guvernul de extremă dreaptă nu este prea primitor cu refugiații.
„Pentru mine scrisul nu e terapeutic”
– Revenind la literatură, ce a inspirat personajele din carte, dincolo de documentarea istorică?– Atunci când întâlnesc un personaj literar, am învățat să ascult mult, să am multă răbdare, să-mi iau un răgaz ca să ajung să-l cunosc. Astfel, personajul se conturează singur. Atara, de exemplu, când a apărut în carte, mi s-a părut cineva familiar; simțeam că o cunosc din interiorul meu. Desigur, e un amestec de oameni pe care-i cunosc și multă fantezie. Dar mai dificil a fost personajul Rachel (din rândul luptătorilor Lehi, n.r.): a fost primul meu personaj și mi-a luat ani ca să-mi dau seama de unde vine și de ce.
Chiar dacă uneori e o bucurie, pentru mine scrisul nu e terapeutic. Cred că cititul este. Scrisul necesită multă forță, multă energie și capacitatea emoțională de a mă identifica cu tot ce scriu.
O istorie presărată constant de atacuri teroriste
– În 2004, în timpul celei de-A Doua Intifade, ai fost victima unui atac terorist: un autobuz a explodat și suflul te-a rănit și pe tine. În carte apar cel puțin două imagini cu un autobuz explodând și lăsând oameni morți. Pare să existe o continuitate, de la facerea Israelului până în prezent, a acestui tip de atac, dar comis de actori diferiți.– Așa este, iar asta ne aduce înapoi la prima întrebare, despre destin. Aceasta este istoria noastră până acum, să fim înconjurați de ură și să fim indezirabili în zona în care trăim, înconjurați de inamici. Sigur, nu toți, avem unele acorduri cu câteva state arabe și sper că vom trăi în pace cu toți până la urmă. Însă suntem victimele unor atacuri teroriste de aproape 100 de ani, cu mult timp înainte ca statul Israel să fie înființat.
Bunicii mei au ajuns în Israel în 1912, din Rusia și Polonia. Au fost printre „părinții fondatori” ai statului. Povesteau adesea despre astfel de acțiuni teroriste, comise de arabi.
Eu, scriind despre acei ani, trebuia să descriu ce s-a întâmplat, iar teroarea era o parte importantă. Au existat grupuri teroriste și în rândul evreilor. Însă diferența dintre ei și grupurile palestiniene este că ei nu îi ținteau pe civili, ci exclusiv pe militari.
– Există și în carte acest dialog: „Care e diferența între lupta pentru eliberarea Israelului și cea pentru eliberarea Palestinei?” – „Evreii nu îi rănesc pe oamenii inocenți” e răspunsul. Tu ai fost un inocent rănit în acest război. Cum te-a schimbat asta?– Nu m-a schimbat mai deloc. Sau cel puțin nu așa cum te-ai putea aștepta. A fost, desigur, o perioadă dificilă, dar, în mod straniu, nu am fost surprinsă de eveniment. Aș zice că eram chiar pregătită. Pentru că în acei ani, din 2000 până în 2005, în Ierusalim aveau loc atacuri teribile, nu departe de cartierul meu. Ani la rând mă gândeam: „O iau pe drumul ăsta sau pe celălalt? Care e mai sigur?”. Trăiam cu sentimentul că nicăieri nu ești în siguranță. Chiar și în acea dimineață, îmi amintesc că am încercat să merg pe calea mai sigură. Dar m-am înșelat.
După atac, a dorit să se apropie de poporul palestinian
– Dar nu ți-a afectat nici percepția asupra palestinienilor, asupra mediului în care trăiești?– Nu vreau să spun că nu a fost un șoc, deși eram pregătită. La început, m-am concentrat pe recuperare, nu m-am gândit la nimic altceva. Mă speria gândul că nu voi mai scrie vreodată, pentru că încercam și nu reușeam, stând la pat. După vreo jumătate de an, când m-am vindecat, m-am întors la scris și m-am simțit mult mai bine.
Vreme de câțiva ani îmi era frică atunci când auzeam sunete puternice și bruște sau când treceam pe lângă un autobuz. Îl vedeam explodând cu ochii minții.
Însă primul lucru pe care l-am făcut, când m-am recuperat, a fost să intru voluntar într-o asociație pentru femei – Machsom Watch (ONG pentru drepturile omului, n.r.). Membrele se duc la punctele de control prin care trebuie să treacă palestinienii, unde ei trebuie să arate documentele și să treacă prin controalele de securitate efectuate de militari. Am vrut să fac munca asta, timp de un an, ca să îi înțeleg mai bine, ca să încerc să le îmbunătățesc situația, chiar și în micile detalii. Voiam să le știu rutina, să văd cât de greu e să treci de aceste puncte de control și cum sunt tratați. Rolul nostru era de a ne asigura că nu există încălcări ale conduitei din partea forțelor de ordine. Însă, pentru mine, era un sentiment grozav și doar dacă le zâmbeam trecătorilor. Și mi-a oferit un soi de confort să fiu acolo, să mă apropii de ei.
După un an, m-am înscris în altă asociație, Women Wage Peace, în care ne întâlneam adesea cu femei arabe și discutam. Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că am încercat să fiu mai aproape de comunitatea palestiniană nu doar ca să înțeleg, ci și ca să încerc să reduc din sentimentul de ură atât de răspândit. Dar nu cred că am reușit. Cred că e un sentiment foarte puternic și adânc înrădăcinat. Și, orice am face, extremiștii vor fi mereu mai influenți.
Stagiul în armată a deschis calea către scris
– În carte apare și această latură militară a Israelului, prin personajul Eden (întors de pe front cu depresie și PTSD, n.r.). A fost inspirat de experiența ta sau a copiilor tăi în stagiul militar obligatoriu?– Nu. Fiul meu nu a luptat ca soldat, ci s-a ocupat cu educația în armată. Eu am făcut armata între 1978-1980. Am fost un fel de asistent social în armată. Mă întâlneam cu soldații care aveau probleme acasă și încercam să-i ajut să le rezolve. A fost o perioadă foarte importantă pentru mine. Înainte de armată, visam să fiu asistent social sau psiholog. Scriam și atunci, dar mai mult ca un hobby. Însă în armată am aflat că nu am tăria pentru meseriile astea. Obișnuiam să mă identific cu soldații într-o manieră atât de extremă încât nu puteam să-i ajut, de fapt.
Experiența mi-a schimbat viața, pentru că mi-am dat seama că nu pot fi terapeut, dacă plâng și am inima frântă de problemele altora. Așa că după armată, nu m-am dus la studii de psihologie, ci m-am apucat de studiul Bibliei. Și asta mi-a deschis calea către o carieră de scriitor serios. Așa m-am gândit că asta ar putea fi profesia mea.
