„Sunt puține nume de scriitori romi și trebuie să-i încurajăm, să-i implicăm în discuția publică, să auzim vocea lor”, crede Radu Vancu, președintele PEN România.
Despre rolul benefic al corectitudinii politice: „La origini, corectitudinea politică a fost o încercare de a limita limbajul urii. A fost un fel de trezire a atenției, a responsabilității în fiecare dintre noi”
Despre exagerări: „Nu e adevărat că bărbații pot scrie numai despre bărbați, femeile numai despre femei, minoritarul numai despre propria minoritate și așa mai departe. Dimpotrivă: asta e o idee periculoasă, care nu face decât să accentueze segregarea pe care pretinde că o combate”
Unde crede că Valeriu Nicolae are dreptate: „Valeriu Nicolae are dreptate când spune că noi am fost până acum orbi la problemele ridicate de reprezentarea minorității rome în literatura noastră. Trebuie să se discute public despre asta”
Unde crede că Valeriu Nicolae nu are dreptate: „Valeriu Nicolae și-a ales cu totul greșit exemplul pedagogic în persoana lui Bogdan-Alexandru Stănescu. De asta a și fost reacția de susținere a lui BAS atât de puternică: nu fiindcă scriitorii sunt o rețea de rasiști (…) ci fiindcă nedreptatea e atât de flagrantă, încât nu ai cum să nu reacționezi la ea”
Pe 28 august, PEN România, organizație a scriitorilor, a avut o poziție detaliată pe tema celei mai recente polemici din sfera culturală din România. De peste un secol, PEN International, cu prezență în 100 de țări, „promovează literatura și apără libertatea de exprimare”.
Din poziția sa, PEN România a spus că literatura are dreptul de a explora și lumi imorale, atât timp cât imaginează aspecte ale umanului. Cititorul, la rându-i, are libertatea de a fi intrigat de ceea ce citește.
Este egal de important să reprezentăm atât victime, cât și abuzatori – pentru a înțelege în ce fel ideologiile răului modifică gândirea și imaginația. Arta ne oferă această șansă enormă – pe care nu trebuie cu nici un chip să o pierdem.
PEN România:
Doar așa pornește o dezbatere din care putem afla cine suntem, ce nu ne place la noi înșine și ce ar trebui să schimbăm, explică într-un interviu pentru Libertatea Radu Vancu. Poet, prozator și traducător român, Radu Vancu este și președintele PEN România, afiliată PEN International. De asemenea, este și conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu.
„Literatura a fost un instrument eficient de a explora ce e interzis, ce e tabu, ce e scandalos”
Libertatea: De ce e necesar să citim și lucruri care ne trezesc sentimente negative?Radu Vancu: Trebuie să avem o literatură care să aibă curajul de a explora inclusiv zone inconfortabile, pentru cititori și pentru scriitori deopotrivă. De la bun început, literatura a fost un instrument eficient de a explora ce e interzis, ce e tabu, ce e scandalos. Să ne amintim de tragedia greacă – de „Oedip rege”, a lui Sofocle, poate cea mai puternică dintre tragedii. Se duce exact în zona interdictului cel mai dur: incestul – ba chiar mai îngrozitor, procreația cu propria mamă; respectiv paricidul – uciderea propriului tată. Se duce în miezul celor mai revoltătoare lucruri.
Pentru că literatura e unul din instrumentele cele mai bune pe care ni le-am creat pentru a explora zonele noastre întunecate, zonele noastre scandaloase, ceea ce Carl Gustav Jung numește „umbra” noastră, die Schatten, umbra întunecată a pulsiunilor noastre negre, dure, violente, negative.
Asta face literatura: se duce, în locul nostru, în zonele periculoase, le explorează – și astfel găsim acolo răspunsuri despre ce suntem noi, despre ce nu ne place în noi, despre cum arată zonele noastre de penumbră sau chiar de întuneric și ce am putea face pentru a le îmblânzi, pentru a le domina.
„La origini, corectitudinea politică a fost o încercare de a limita limbajul urii”
– Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa spunea într-un interviu: „Corectitudinea politică este inamicul libertății, pentru că respinge onestitatea și autenticitatea”. Cum vă raportați la ideea asta? – Expresia „corectitudine politică” e folosită mai ales de oameni care se plasează în zona conservatoare și care-și reprezintă mental corectitudinea politică precum un fel de ideologie cenzorială, care încearcă să limiteze libertatea, cum spunea și Vargas Llosa. Mie mi se pare că discuția se degradează dacă o purtăm astfel, fiindcă la origini, corectitudinea politică a fost o încercare de a limita limbajul urii, de a nu lăsa să se exprime public expresii care rănesc sau gesturi ofensatoare la adresa minorităților.
Corectitudinea politică a fost mai degrabă un fel de trezire a atenției, a responsabilității în fiecare dintre noi în relație cu grupurile defavorizate. Și găsesc asta o intenție pozitivă și un lucru la care trebuie să fim atenți cu adevărat, cu atât mai mult cu cât în România sunt atâtea exemple scandaloase de discriminare și de agresiune față de minoritățile de toate felurile.
Pe de altă parte, este adevărat că există și exemple de exces ale corectitudinii politice. Există oameni care și-au făcut un fel de instrument punitiv din corectitudinea politică și denunță în numele acestei idei diverse lucruri care le devin inacceptabile. De aici și reacțiile de ostilitate față de corectitudinea politică, venite mai ales din zona conservatoare: când încetează să fie un corectiv al limbajului urii și tinde să devină un instrument cenzorial, corectitudinea politică devine la fel de nocivă precum relele pe care vrea să le îndrepte.
„Frumusețea literaturii își capătă sensul numai în relație cu răul pe care încearcă să-l îmblânzească”
– Dar care sunt limitele etice ale unui scriitor? Are anumite limite etice?– Ca persoană privată, scriitorul trebuie să respecte exact aceleași limite etice ca noi toți. Cât privește literatura produsă de scriitor, la fel ca orice artă, ea are dreptul de a se duce și în zone imorale, și în zone non-etice. Arta nu-și poate construi lumile alternative altfel, nu le poate explora eficient, nu poate intra în dialog cu răul din noi – atât răul nostru privat, cât și răul pe care-l construim public. Frumusețea literaturii își capătă sensul numai în relație cu răul pe care încearcă să-l îmblânzească.
„Pur și simplu, nu ne putem antrena eficient tehnologiile empatiei dacă nu explorăm și zone care sunt realmente revoltătoare”
Să luăm exemplul cărții lui Toni Morrison, „Beloved”, care e un roman despre povestea reală a lui Margaret Garner, o femeie de culoare care preferă să-și ucidă copilul decât să-l lase să ajungă înapoi în sclavie. E scris extraordinar de intens, de autentic și de puternic – tocmai fiindcă s-a dus exact în zona asta a tragicului celui mai puternic, în zona dilemelor etice fundamentale: ce e etic să faci într-o situație precum cea în care se afla Garner, ce e cu adevărat responsabil? E una dintre dilemele etice fundamentale, și acolo e locul literaturii și al scriitorului. Care trebuie să aibă libertatea de a explora tocmai zonele astea problematice și îngrozitoare.
De fapt, asta este arta: un instrument de explorare a umanului, construit din cuvinte, care trebuie să acopere toate zonele de existență și de activitate ale umanului, și cele pozitive, și cele negative. A încerca să-i limitezi artei dreptul ăsta înseamnă, de fapt, a distruge arta.
Unde crede că are dreptate Valeriu Nicolae
– Și cititorul ce atitudine poate avea în fața unei cărți pe care o consideră problematică?– Cititorul trebuie să aibă exact aceeași libertate de exprimare pe care o are și scritorul. Scriitorul are libertatea de a-și construi lumile după cum crede de cuviință; în mod similar, cititorul trebuie să aibă libertatea de a reacționa la artă așa cum găsește de cuviință. Dacă un pasaj i se pare problematic, trebuie să aibă libertatea de a o spune și de a deschide o discuție publică.
Și aș vrea să mă refer la discuția dintre Valeriu Nicolae și Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS). De pildă, ce s-a câștigat cu adevărat în această discuție e următorul lucru: Valeriu Nicolae are dreptate când spune că noi am fost până acum orbi la problemele ridicate de reprezentarea minorității rome în literatura noastră. Trebuie să se discute public despre asta, trebuie să vedem cum a fost reprezentată minoritatea romă în literatură; trebuie înțeles de ce prejudecățile despre ea au fost acceptate și circulate și de ce au constituit un anumit tip de imaginar.
Și unde crede că nu are dreptate
– Ce s-a pierdut, în schimb, în această dezbatere? – În primul rând, Valeriu Nicolae și-a ales cu totul greșit exemplul pedagogic în persoana lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Și ca scriitor, și ca editor, BAS este unul dintre oamenii care au făcut cel mai mult pentru deschiderea minții noastre, a românilor, către lume.
Alături de Denisa Comănescu, Bogdan Stănescu este omul care a publicat cel mai mult din literatura lumii, a adus în cultura română voci dintre cele mai diverse și mai necesare. Cultura română e atât de bine branșată la literatura mondială în primul rând datorită lui BAS și câtorva editori ca el.
Puține exemple de diversitate culturală, de extindere a canonului, de oferire a unei voci unor scriitori atât de necesari pentru spațiul nostru cultural avem în literatura română comparabile cu Bogdan Stănescu. De asta a și fost reacția de susținere a lui BAS atât de puternică: nu fiindcă scriitorii sunt o rețea de rasiști mai mult sau mai puțin camuflați care se susțin între ei, cum au interpretat câte unii mai înfierbântat, ci fiindcă nedreptatea e atât de flagrantă, încât nu ai cum să nu reacționezi la ea.
„S-a ajuns la o demonizare mutuală care nu mai permite dialogul”
–Există și alte „pagube colaterale”?–Ce s-a greșit – și asta nu e vina niciunuia dintre cei doi – a fost demonizarea adversarului de idei de către ambele tabere ale discuției. S-a ajuns la o demonizare mutuală care nu mai permite dialogul, de fapt. Și care construiește o cultură a suspiciunii generalizate:
Scriitorii au văzut în activiști niște noi cenzori care vor să le restrângă libertatea de exprimare;
Activiștii au văzut în scriitorii niște rasiști camuflați care folosesc pretextul libertății de exprimare pentru a pune în circulație tot felul de teze și reprezentări rasiste.
Or, noi trebuie să ajungem la maturitatea culturală în care să putem discuta despre reprezentările rasiste ale minorităților în arte, absolut reale, fără să inferăm din asta că literatura română în întregul ei ar fi rasistă – cum s-a spus – sau că toți scriitorii care documentează astfel de reprezentări rasiste ar fi rasiști – cum s-a spus.
Dacă ne uităm la teoria critică americană, nu vom găsi nici un gânditor relevant care să spună că literatura americană e rasistă in corpore; ei au învățat să introducă nuanțele necesare, să construiască discuția astfel încât ea să devină profitabilă pentru construcția unei culturi americane care nu mai divizează și nu mai exclude atât de radical, ci învață progresiv să includă.
Or, în cazul discuției recente din România, s-a ajuns exact la contrariul: taberele s-au ostilizat reciproc, fiecare vedea în cealaltă un demon; și nicio cultură a incluziunii nu se poate naște dintr-o astfel de cultură a suspiciunii.
„Ridicarea vălului”
– În ciuda tuturor vicisitudinilor, concluzia este că s-a făcut și un pas înainte în urma dezbaterii. – Într-adevăr, ce s-a întâmplat îmbucurător a fost ridicarea „vălului”. Asta, adică „the veil”, e o expresie din prima carte majoră antirasistă americană, cea a sociologului William Du Bois, „The Souls of Black Folk”, din 1903. Du Bois (primul afro-american care-și ia doctoratul la Harvard) vorbește despre „the veil”, vălul care acoperă aceste reprezentări publice discriminatorii și rasiste privind minoritatea afro-americană.
Acest văl, spune Du Bois, trebuie ridicat pentru a permite discuției să evolueze – și să se ajungă la discuții de substanță despre ceea ce el numește „the double consciousness”, dubla conștiință a minoritarului de culoare: sunt american, dar sunt în același timp de culoare. Și din complicațiile acestei duble conștiințe i se naște identitatea sau straturile succesive ale identității.
În cazul discuției recente din România, vălul a fost ridicat, ăsta e marele câștig – și i se datorează lui Valeriu Nicolae. Nu cred că de acum înainte, minoritatea romă va mai rămâne invizibilă pentru studiile literare românești.
Mai departe, trebuie să ne perfecționăm instrumentele și să ne ocupăm în mod real cu studiul reprezentărilor minorităților de toate felurile în literatură; să vedem ce putem învăța din asta și cum putem să facem din asta un câștig pentru autocunoașterea noastră.
– Cine ar trebui să inițieze aceste studii și dezbateri?– În primul rând, în ce privește studiile literare, e nevoie de teoreticienii și criticii literari, care trebuie să continue discuția, să-i dea consistență, să-i dea adâncime. Să metabolizăm bibliografia și metodologia internaționale ale disciplinei și să ne construim propriile noastre bibliografii și metodologii locale.
Și am putea, de pildă, să începem să ne interesăm cu adevărat de scriitorii romi.
Noi avem puțini scriitorii romi, autoidentificați ca romi vreau să spun, în literatura română de azi: pe Luminița Cioabă, pe Emil Sude, pe folcloristul Costică Bățălan, pe Ștefan Fuli – care a publicat probabil prima carte de poezie romă, în 1993.
Sunt puține nume de scriitori romi, e limpede că ei sunt subreprezentați statistic și cultural. Trebuie să-i încurajăm, să-i implicăm cât mai eficient în discuția publică, să auzim, în sfârșit, vocea lor, să fim mai atenți la ei decât am fost până acum. Și să încercăm să eliminăm stigma, prejudecata antiromă, care probabil că-i inhibă și-i face să fie mai puțin prezenți în discursul public.
Apoi, în decursul polemicii recente, am citit exprimată în mai multe rânduri ideea că numai scriitorii unei anume comunități au dreptul de a scrie despre acea comunitate. Că, de pildă, numai scriitorii de culoare pot scrie despre lumea în care trăiesc – și că e imoral, o formă de apropriere, ca altcineva decât un scriitor de culoare să scrie despre acea lume. Sau că numai un scriitor evreu are dreptul etic de a scrie despre lumea evreiască și tot așa.
Din punctul meu de vedere, ideea asta, pornită din cele mai bune intenții, introduce, de fapt, o nouă segregare, la fel de toxică precum cea pe care vrea s-o elimine.
„Literatura trebuie să includă, nu să excludă”
– Explicați-ne, vă rugăm. – Du Bois, dacă tot l-am pomenit, a încercat prin tot ce a scris și prin toată acțiunea lui publică să elimine segregarea, să își scrie textele astfel încât ele să intereseze deopotrivă populația de culoare și albii. A încercat, de fapt, să-și facă pe cât posibil cât mai inclusivă literatura. El milita explicit împotriva unei legi, introdusă după Războiul Civil din SUA, care spunea că cetățenii afro-americani sunt „separate but equal” (separați, dar egali). Aparent bine intenționată, această separare era o formă foarte perfidă de a perpetua rasismul, a arătat Du Bois. Militantismul lui era pentru egalitate, dar împotriva separării; nu scria doar pentru un public de culoare, scria în mod explicit și pentru publicul alb și voia ca vocea lui să fie auzită de toți. Și a contribuit decisiv, prin tot ce a scris, ca această lege să fie corectată, însă a durat peste 50 de ani.
–Mai sunt exemple?–Da, la fel și Toni Morrison: atunci când susține în 2016, la Harvard, prestigioasele cursuri Norton (publicate în 2017 sub titlul „The Origin of Others”). Morrison nu vorbea numai studenților de culoare, voia în mod explicit ca aceste cursuri să fie audiate și de albi, de toate rasele, să devină relevante pentru cât mai multă lume, pe deasupra granițelor rasiale. Numai astfel, spune ea, vom învăța să nu mai vedem în Celălalt o instanță care să ne înspăimânte și pe care să avem tendința s-o eliminăm.
După cum, ca să schimb puțin domeniul, cartea din 2000 a lui Bell Hooks, „Feminism is for Everybody”, spune explicit și apăsat: feminismul nu e doar pentru femei, e și pentru bărbați. Numai împreună putem construi o lume mai umană, în care diviziunile, inegalitățile și discriminările să își piardă intensitatea și predominanța. E ceea ce repetă și la noi, de trei decenii încoace, Mihaela Miroiu.
Tocmai de aceea, nu e adevărat că bărbații pot scrie numai despre bărbați, femeile numai despre femei, minoritarul numai despre propria minoritate și așa mai departe. Dimpotrivă: asta e o idee periculoasă, care nu face decât să accentueze segregarea pe care pretinde că o combate.
Magia fundamentală a literaturii, puterea ei fundamentală e faptul că poate vorbi și despre ceilalți, în numele celorlalți, cu ceilalți – și ne poate include pe toți în universalul ei. Există universalii ale literaturii care depășesc condiția ei naturală de discurs situat; ca să iau un exemplu foarte vechi, Homer, grec fiind, a scris „Iliada” vorbind și în numele troienilor, față de care are în mod evident o empatie categoric mai intensă decât pentru compatrioții lui ahei. Literatura trebuie să includă, nu să excludă; nu să construiască nișe care să nu comunice între ele, ci să unească ce e diferit într-o masă a unei umanități în care „celălalt” să nu mai sperie, cum spune Toni Morrison; ci un Celălalt a cărui prezență să ne bucure.
Puteți citi aici primul articol al lui Valeriu Nicolae și răspunsul lui Bogdan-Alexandru Stănescu.
Foto: Facebook
