Ce-și doresc Rusia, Iran, China, Coreea de Nord și alte puteri revizioniste pentru ce a mai rămas din secolul 21? O nouă ordine mondială „multipolară”. Toate știu că SUA nu sunt, de fapt, în declin: americanii au mai cunoscut crize (1928, 1972, 2008) și au reușit să-și relanseze economia. Dolarul rămâne valuta-refugiu. Supremația lor militară și tehnologică este mai limpede ca oricând.
Ideea de a înlocui ordinea globală postbelică, definită printr-un model democratic, liberal și capitalist, cu una în care China domină regiunea Asia-Pacific, UE se mulțumește cu ea însăși, SUA stau în barca lor dintre două oceane, lumea islamică se supune unui nou califat panarab, Rusia domnește în fostul spațiu sovietic, Brazilia face legea în America Latină, iar Africa rămâne un rezervor geologic la îndemâna celui care corupe mai eficient este complet nerealistă.
Dacă ea e fluturată ca țintă mai bună pentru o umanitate mai drept împărțită, avem de-a face cu operațiuni de propagandă și război hibrid, nu cu un scenariu realizabil (sau dezirabil) pe termen mediu și lung.
China ar putea deveni în 2050 cea mai voluminoasă economie a lumii, dar PIB-ul ei per capita va rămâne multă vreme specific unei țări în curs de dezvoltare. SUA au consolidat parteneriatul lor strategic cu Australia, India, Coreea de Sud și Japonia, Filipine și chiar cu Vietnam, ceea ce ne spune deja că toate aceste state n-au de ce să accepte și nici nu-și doresc hegemonia chineză.
Populația Chinei a început să scadă. Problemele legate de energie, apă potabilă, teren cultivabil, poluare, asigurarea unui fond sustenabil de pensii și echilibrul interregional sunt încă mici în comparație cu perspectiva ca Beijingul să-și piardă piețele externe, în cazul prăbușirii sistemului de comerț mondial liber, asigurat de WTO.
Uniunea Europeană e vital conectată cu SUA prin NATO. Chiar dacă războiul din Ucraina, presiunea migraționistă dinspre Sudul global și tensiunile din Orientul Mijlociu îi dau motive să-și refacă industria de apărare, UE e foarte departe de o totală autonomie strategică. Și nici nu are motiv să devină, din aliat esențial, un competitor geopolitic al SUA, tocmai pentru că propriul ei cod genetic include valori euroatlantice comune.
La fel de improbabilă este constituirea unui pol de putere panarab. Nu doar pentru că schisma dintre șiiți și sunniți e reală și insurmontabilă, ci și pentru că Turcia, Iranul, Arabia Saudită și Egiptul – puteri regionale orgolioase și incompatibile – nu vor accepta supremația unei anumite capitale.
Visatul califat e subminat atât de faptul că majoritatea musulmanilor de azi nu sunt arabi, ci și pentru că nu poți determina sediul său terestru. Unde s-ar putea el situa, pentru a unifica islamul: în Africa de Nord, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală?
Brazilia, protagonista lusofonă a unei Americi de Sud hispanofone, nu poate rupe de SUA restul guvernelor de pe continentul unde forța de atracție a SUA (via Mexic și America Centrală) rămâne irezistibilă.
Pretențiile Federației Ruse sunt, de asemenea, disproporționate. În plin declin demografic, cu o economie insuficient diversificată și puțin competitivă tehnologic, Moscova își toacă arsenalul în Ucraina, sperând zadarnic să-și mențină controlul politic asupra unui spațiu ex-sovietic unde toată lumea (de la Georgia, Republica Moldova și Armenia, până la „stanurile” central-asiatice și feluritele „republici” încă supuse Federației Ruse – Daghestan, Ingușeția etc.) nu mai știe cum să scape de ucazurile Kremlinului.
Însăși invadarea Ucrainei denotă disperarea lui Putin de a-și vedea imensul teritoriu într-o severă irelevanță strategică. Rusia practică revizionismul agresiv tocmai din spaima că nu-și va putea conserva actualele granițe, prea întinse și permeabile. Iar dacă Ucraina se desprinde din cleștele influenței rusești, Moscova va depinde existențial de China, chiar mai înainte de o potențială implozie a CSI.
Toți competitorii SUA împărtășesc antiamericanismul și cultura iliberală, în diverse forme de societate închisă, dar sunt prea apropiate geografic una de alta pentru a gestiona coerent așa-zisa ordine „multipolară”.
E mai ușor să demonizezi ideologic un adversar („Occidentul colectiv”) decât să-l disloci din actualul sistem internațional și să umpli golul printr-un aranjament funcțional. Și apoi: cine și de pe ce meridian e sincer și durabil sedus cultural de stilul de viață din aceste regimuri revizioniste, care-și țin deja propriile populații în cuști dictatoriale?
La 1900, când SUA deveniseră de facto prima putere mondială, dar practicau încă izolaționismul și protecționismul, puterile imperiale europene, înghesuite reciproc pe mica noastră peninsulă, pregăteau două războaie mondiale.
E suficient să evocăm acele timpuri, cu toate consecințele lor catastrofale, ca să avem în fața ochilor ce ar putea să urmeze dacă SUA, plictisite de lumea pe care au modelat-o după 1945, s-ar retrage din nou în propria carapace, mulțumindu-se doar cu faptul că actorii geopolitici care contestă pax americana nu pot învinge America la ea acasă…
