Julia Boca este o tânără din Galați care după ce și-a încheiat studiile la Colegiul Wellesley din SUA, s-a întors în țară și și-a deschis, la București, o mică firmă de consultanță. Marcată de experiența din State, Julia s-a hotărât să pună totul pe hârtie: lucrurile care au făcut-o fericită, reușitele și eșecurile, depresia și sentimentul de singurătate, dorul de casă. Lucrează acum la o autobiografie, care speră să fie gata în câteva luni. Școala 9 a publicat un fragment din volumul în lucru.
Prin firma pe care o conduce, Julia îi consiliază pe alți absolvenți de liceu care visează, cum a făcut-o și ea la un moment dat, să studieze la universități prestigioase din străinătate. Printre cei pe care îi ajută sunt și Bianca și Crina, fetele care au fondat un club de lectură bazat pe lista de cărți a lui Rory Gilmore.
<strong>40.000 de români studiază în străinătate, potrivit datelor furnizate de Unesco. </strong>
Julia i-a dat romanului ei autobiografic un titlu temporar: „(A Study on) Romanian Grief in America” / „(Un studiu despre) dorul românesc din America” și a prezentat primul capitol al cărții la o conferință organizată în septembrie de The Rory Bookshelf, clubul Biancăi și al Crinei.
Julia spune că a urmărit să scrie onest despre anii petrecuți în SUA, despre perioada facultății, unde a studiat neuroștiințe și psihologie, despre relația cu ceilalți români pe care i-a întâlnit acolo, colegii și profesorii ei, despre cum s-a îndrăgostit de un alt român care a studiat la Harvard și pe care l-a cunoscut la „o cină de români, ne-am luptat pe o sarma”.
Își descrie experiența drept „plină de durere și dor, depresie, singurătate”, presărată cu momente fericite, dar și cu abuzuri emoționale și psihice, și vrea să arate, prin cuvintele ei, că visul american, chiar dacă a venit cu idealuri, nu e deloc atât de roz pe cât se spune.
Din fragmentul „(A Study on) Romanian Grief in America”, autobiografia Juliei Boca:
Gânduri de întoarcere acasă
De fiecare dată când îmi venea menstruația, după absolvirea facultății, începeau să-mi apară gândurile de a mă întoarce acasă. Am discreditat astfel de iluzii pe baza emoțiilor mele întrepătrunse și a sindromului premenstrual, însă toate acestea sunau adevărat. Visul meu rămânea acela de a fi numită Ministră a Educației din România, pentru a impune o schimbare pe care zeci de candidați anteriori nu au reușit să o implementeze.
Nu mai puteam să-mi formez un viitor distinct în America, oricât de mult aș fi încercat. Părea că oul s-a spart, în sfârșit. A fost eliberator să mă împac cu ideea că America nu mai era scopul suprem și că am îndurat suficientă durere, umilință și discriminare pentru sute de vieți. Nu mi-am dorit aceeași soartă pentru copiii mei și pentru nepoții lor.
Vreau să vorbească limba mea maternă, să guste din mâncarea incredibil de delicioasă a României, să cânte cântecele noastre care te forțează să dansezi în mijlocul camerei chiar dacă nu ți se alătură nimeni altcineva.
Și cu fiecare gând care mă mângâia despre acasă, universul părea mulțumit cu a forța pe aceeași cale ca mine mai mulți oameni care au ales destine similare. Oameni care au retrogradat visul american pentru confortul sufletului, pentru liniștea și pacea pe care nu ai putea să le cumperi la cel mai apropiat Duane Reade (lanț de farmacii din SUA, n.r.) la reduceri. Prețul neliniștii, al brizei calde din curtea de la țară a bunicii mele, pentru râsetele de care m-am bucurat la un pahar de vin cu prietenii mei din copilărie a însemnat să evadez dintr-o lume pe care am construit-o de la zero în ultimii cinci ani. O lume prin care cea mai mare parte a anilor mei de formare ca tânăr adult m-a modelat și m-a aruncat în lume, aducându-mi un adio dulce-amărui.
Mai multe, în Școala 9.
