Sunt dezamăgite de politicile publice care vin în sistem peste noapte, de lipsa resurselor și a viziunii. Dar pentru patru profesoare din satul Comani, județul Olt, a rămas ceva care le motivează să meargă zi de zi la școală: copiii, scrie publicația Școala 9.
Iulia Mihalache, Monica Manu, Mirela Tinca și Nadia Voicu sunt învățătoare, respectiv, cea din urmă, profesoară de limba franceză la școala gimnazială din satul Comani, jumătatea mai mică a orașului Drăgănești-Olt, județul Olt.
Aici, în sat, elevii din clasele primare și o parte dintre cele de gimnaziu învață într-o clădire veche, cât se lucrează la renovarea celeilalte. Ca să meargă la baie, ies doi câte doi, ținându-se de mână, prin curtea școlii, fie că e senin, fie că plouă sau ninge. Una dintre clase, a Iuliei Mihalache, a fost înghesuită în fosta bibliotecă, printre dulapuri burdușite cu cărți, manuale și cataloage vechi.
Dar copiii învață și o fac bine, îi laudă cadrele didactice. Pe unii, din păcate, recunosc ele, îi mai pierd pe drum – sărăcia lovește dur când vine vorba de educație și mai ales în rural, ridicând rata abandonului școlar și așezând România pe primul loc în Europa la acest capitol. Pe alții reușesc să-i recupereze, dar e tot mai dificil când acasă au alte griji: nu au ce mânca sau nu au cu ce să se încalțe și să se îmbrace ca să ajungă la școală.
La școala din Comani, învățătoarele încearcă să-i motiveze pe copii, să-i implice în cât mai multe activități extrașcolare. I-au dus la școli de vară în Sibiu, au făcut voluntariat pentru persoanele vârstnice, fac serbări cu fiecare ocazie și curând, le vor aduce la clasă calculatoare și roboței, prin proiectul „Școala din viitor”. De anul viitor vor avea și o bibliotecă nouă, modernă și cu cărți noi pe rafturi, după ce au obținut o finanțare prin organizația Narada.
Școala 9 a vorbit cu cele patru cadre didactice despre ce le împinge să rămână la catedră, într-un sistem care le dezamăgește constant și ce le motivează în fiecare zi să învețe copiii României.
Monica Manu, învățătoare
Am avut o doamnă profesoară de limba română care mi-a plăcut atât de mult, încât mi-a insuflat această dragoste de a fi profesor. Mi-a spus: tu trebuie să mergi la pedagogic. Ea s-a oferit să mă pregătească gratuit, să facem meditații. M-a impresionat pe mine atunci la vârsta aceea, chiar m-a impresionat.
Misiunea mea este să ajung în primul rând în inima copiilor, să le deschid calea către tot ce înseamnă educație. Și copiii mă simt aproape de ei, avem o relație specială.
Dacă apreciez ceva în acest sistem… Nu știu dacă aș mai aprecia ceva în acest moment.
Eu sunt dezamăgită de acest sistem. Schimbările acestea de legi, astăzi dăm o lege, mâine alta, bâlba asta din sistem și lipsa de predictibilitate, cred. Am senzația că cei care fac toate aceste legi nu au nicio legătură cu ce se întâmplă aici, în miezul problemei. Dar cu toate astea, am continuat, pentru că asta mi-a plăcut. Nu știu dacă aș putea să apreciez neapărat ceva.
Copiii, poate. Sunt copii care după ani și ani ne dau mesaje. M-am întâlnit cu o elevă care acum este medic. Mi s-a părut așa impresionant. Și îi recunoști după atâția ani, poate nu fața, dar cunoaștem ochii. Ochii nu se schimbă. Noi cu astea rămânem.
Nadia Voicu, profesoară de limba franceză
Mi-am dorit să fiu profesoară și pentru că am avut în familie exemple. M-am uitat la colegii mei și am văzut ce drăguți sunt copiii, cum învață. Nu-mi pare rău pentru alegerea mea, în ciuda acestor vremuri tulburi. Fiindcă mi-au plăcut copiii, am avut elevi de la clasele mici, de la pregătitoare până la ultimii ani.
Îmi doresc să ajung la sufletul lor, să le formez niște cunoștințe.
Ce mă dezamăgește la România și sistemul de educație românesc? Sunt tot felul de modificări care nu fac nimic bun. Și lipsa de resurse. De exemplu, o lecție foarte frumoasă de geografie ar fi să ne plimbăm într-o zonă. Dacă ar fi resurse materiale. Dar nu sunt. La mine, la franceză, n-avem cum să ne plimbăm în Franța, că e greu. Dar și de ziua francofoniei putem să facem ceva – că noi suntem țară francofonă – să conștientizăm acest lucru.
Nu sunt benefice sistemului multe modificări pentru că nu sunt făcute de specialiști neapărat, ci de oameni care nu au tangență cu realitatea noastră, nu au venit să predea, să vadă cum e, să vadă copiii actuali.
Iulia Mihalache, învățătoare
M-am făcut învățătoare pentru că iubesc copiii. Totul pornește din suflet în meseria noastră și cred că în orice meserie. Dacă îți place ceea ce faci, faci cu plăcere. Cu multă răbdare, ne recalibrăm, suntem întotdeauna atenți la ce e în jurul nostru, dar în primul rând, pornește de la iubirea față de oameni. Și cred că și de asta am rămas în mediul acesta, într-un mediu dezavantajat. Pentru că eu cred că fiecare copil se poate realiza oriunde se naște, numai să găsească oamenii motivați și oamenii potriviți care să îi stârnească și curiozitatea.
Misiunea mea este de a-i face oameni cu adevărat, să fie în familia lor, să fie realizați acolo unde sunt. Poate nu vor excela să ajungă olimpici. Dar ei în familia lor, cu siguranță vor face lucruri. Și cred că ăsta e lucrul pe care mă mână în fiecare dimineață acolo.
Eu îi văd ca pe propriii mei copii.
Astea sunt lucrurile care mă fac mândră. Oamenii care apreciază ceea ce facem, care pun, la rândul lor, suflet în ceea ce fac.
Comparând cu multe școli de la oraș, eu zic că noi avem aici mai multe resurse. Dar tot datorită nouă. Că ne mobilizăm și ne motivăm să facem niște lucruri.
Mirela Tinca, învățătoare
Apreciez că sunt în mijlocul copiilor. Eu am făcut naveta în foarte multe localități. Am 20 de ani de navetă, în zone mult mai defavorizate. Am fost la Sprâncenata, am fost la Berindei. Am lucrat și la simultan, mai multe clase într-o singură clasă.
Pot să spun că am fost norocoasă. Am avut generații foarte bune, iar părinții m-au ajutat, am făcut echipă.
Acum, vin cu un mijloc de transport dintre două localități, distanța este de 5 km. Dar distanța de la microbuz până la școală este de 1,5 km. Deci fac 3 km dus-întors și, bineînțeles, de la mine de acasă până în stație, tot 1,5 km. Deci 6 km pe zi. Și merg 6 km pe jos în fiecare zi.
În Sprâncenata a fost și mai rău. Plecam de dimineață, veneam acasă aproape seara. A fost foarte, foarte greu. Și nu am renunțat. Nu am renunțat pentru că îmi place ceea ce fac.
Vreau să-i văd pe copii oameni mari. Să-i văd realizați. Îmi place să-i văd că pun întrebări, că doresc să afle mai multe. Atât cât putem să dăm și noi răspunsuri. Mai ales că suntem într-o zonă defavorizată. Ne-am ambiționat să le arătăm că există și aici condiții.
Întregul articol poate fi citit pe Școala 9.
