PIETRELE (65)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

XVIII

Lazăr plecă acasă împreună cu Stein. Acesta îl scotea pur și simplu din sărite. Și pe Lazăr îl tulburase profund jocul acela amețitor de cărți. Voia să facă bilanțul, să vadă ce perspective noi s-au născut. După un cataclism de soiul ace­luia se pot trage tot felul de avantaje. Dar zăpăcitul de Stein îi împuia capul cu o sumedenie de fleacuri, scuzându-l la nesfârșit pe Raica pentru impolitețea săvârșită de acesta atunci când a cerut un act de la Rusan și nu de la adevăratul stăpân al firmei. Lazăr îl lăsă să vorbească, păstrând o figura în­cruntată, nu putea să-i spună ageamiului că în clipa aceea — ca în general, de altfel — puțin îi păsa de hârtia aia nefericită, dar era tot timpul conturbat de la gândurile sale, iar atunci când celălalt îi punea o întrebare, trebuia mereu să se între­rupă și să spună ceva cât de cât cu cap. Trebuia? Până la urmă se săturase și-l lăsă pe Stein în mijlocul drumului. Se grăbi spre casă, unde spera să poată sta o oră în biroul său și să judece în liniște tot ce i s-a întâmplat în ziua aceea atât de lungă.

(Stein, rămas singur, își făcu tot felul de scrupule, interpretând atitudinea lui Lazăr ca pe o dușmănie apriga și de durată, și se grăbi să fugă în direcția opusă celei în care-l condusese pe Lazăr, pentru a-l mai ajunge din urmă pe Raica și pentru a-i trage o chelfăneală zdravănă. Reuși într-adevăr să-și mai întâlnească asociatul și statura împreună de vorba mult mai mult ca de obicei, întorcând problema pe toate fe­țele și încercând să prevadă ce se va întâmpla în continuare.)

Acasă, Lazăr găsi animație. Veta făcea ample pregătiri de înmormântare. Când intră bărbatul ei în cameră, tocmai își încerca o rochie de doliu. Geamurile erau deschise și în în­căpere era curent. În timp ce se învârtea dintr-un loc într-altul, ridicat de vânt, vălul ei negru o urma ca un fum dintr-un horn mohorât. Pe Lazăr îl scotea din sărite.

Se încuie în camera lui, dar nu se putu bucura de liniștea în care sperase să-și bea păhărelul de vișinată pentru a-și putea potrivi mai bine gândurile. De alături răzbăteau tot felul de zgomote, iar pe el îl enerva fiecare foșnet, fiecare obiect mișcat din loc. Trecu din nou în camera în care soră-sa. Și nevastă-sa răscoleau dulapurile și le porunci să se culce. Ele protestară uimite, încercând să-i arate câte mai au de făcut, dar Lazăr le promise că, dacă nu i se execută ordinul, le sparge colacii în cap.

Veta dispăru ca o părere. Nici nu dorea să-și vadă în clipele acelea bărbatul. Dimineața îi dăruise unui comisionar una dintre pălăriile ”stoc Lazăr” și abia acum începu să se: teamă că ar putea fi descoperită.)

Lazăr reveni în camera lui; în loc să se gândească la ceea ce își propusese, trăgea cu urechea să audă ce fac femeile și încerca să ghicească după zgomote dacă se culcă într-adevăr.

Ele se mișcau cu cea mai mare atenție, dar era clar că își continuau programul: din locul în care ședea, Lazăr putea vedea că toată curtea a rămas luminată. Și totuși nu se putea hotărî să se scoale din fotoliu și să facă ordine. Le mai strigă de acolo, de unde se afla, că dacă se mai foiesc mult o să măture curtea cu amândouă și că s-ar putea ca a două zi să fie nevoie de mai multe sicrie. Luminile odată stinse, se mul­țumi să tragă mai departe cu urechea să audă cum bâjbâie ele pe întuneric. Aștepta să le audă răsturnând un obiect mai mare și să intre între ele. (De obicei, nu căuta motive pentru a-și bate nevasta.)

Își întinse picioarele pe un scaun din fața sa și o liniște grea îl copleși.

Între somn și veghe își imagină — sau visă — că, peste ani, bătrâna iar va muri și iar se va trezi. Și din nou Fitacek nu va fi de acord să semneze certificatul de deces decât după mai multe zile, timp în care baba își va reveni poate din nou. Va trebui să aducă în casă un medic tânăr, nou în oraș, care, necunoscând antecedentele, va semna actul dorit. Pe urmă îl va trimite pe Vancu Gaură cu certificatul la Primărie și, fără să-și dea prea bine seama despre cine va fi vorba, funcționara, mușcând între timp dintr-un sandvici cu parizer, va pune ștampila pe act. (Dacă s-ar duce eh poate că l-ar refuza. Fusese de prea multe ori…) După-masă înmormântarea!

Încetul cu încetul, clișeul începu să prindă consistență și se derulă prin fața sa sub forma unor scene vii, gânduri de dinaintea somnului, din timpul viselor, dorințe vechi cărora le-a sosit timpul să se desfășoare.

Se văzu întâlnindu-l pe polițaiul cartierului. Făcură câțiva pași împreună și omul legii îi povesti cum îl chemase OFICIAL doamna Lazăr să i se plângă.

—        Chiar a vărsat lacrimi, domnule, și nu erau lacrimi de bucurie. Te are la mână, domnule, dar nu vrea să spună!

—        Nu, zău, mă are la mână? Păi, ea atâta ar aștepta, să mă aibă la mână…

—        Te iubește, domnule, dar să știi…

—        Ce să știu? Numai pe dumneata te-a chemat?

—        Da pe cine încă?

—        Păi, forțele armate și tribunalul. Fratele ei a făcut o cerere, pe care a și timbrat-o cu timbre fiscale de douăzeci de lei și timbre poștale de opt lei și treizeci și cinci de bani prin care cerea să se trimită o comisie de la Națiunile Unite să mă păzească pe mine.

—        De unde a știut Rusan să pună timbre tocmai de… de câți bani?

—        A știut pentru că-i deștept de nu mai poate. A făcut el nu știu ce calcule — toată ziua numai calcule face —- și a ajuns la concluzia că ăsta ar fi tariful care se potrivește pentru unu ca mine. Acum, dom șef, poate-ți trimite și ne- vasta-mea o petiție asemănătoare.

—        Domnule, nevasta dumitale te iubește. N-are curajul să se plângă de dumneata, asta e!

—        Și de aia mă iubește? Că n-are curajul? Știi ce mi-a spus tâmpitul de frate-su? Că a citit el nu știu unde că maharadjahul din Liberia — delegatul Republicii Liberia la Socie­tatea Națiunilor — este un fost berar neamț care și-a cumpărat postul de diplomat și că dacă ar fi știut el, Rusan, maharadjahul Rusan, de postul ăla, apoi mi-ar fi arătat el mie!

Asta era adevărat, și lui Lazăr îi veni să râdă și aproape că se trezi când își aduse aminte. Dar gândurile i se amestecau nu numai cu lucrurile care se întâmplaseră, începură s-o ia razna, ducându-l și în situații în care dorea doar să ajungă sau în altele în care era obișnuit să trăiască. Ca de pildă momentul în care i-ar spune Vetei că a vorbit cu polițaiul. O furie oarbă îl cuprinse: de ce nu-l reclamă Veta cu tot ce știe despre el? De ce tot face pe femeia buna? Dacă ar fi undeva pe pământ un cântar de măsurat bunătatea, ar afla cu uimire tot târgul cât e Veta de bună. Dar așa? Nimic n-a făcut ea în viața asta pentru el! L-a privit doar cu ochii ei de șobolan îngrozit. Asta a făcut mereu. Un bărbat are nevoie de la o soție de o batistă! De asta are nevoie. Să-i dea o batistă să plângă atunci când e necăjit sau să-i ofere părul ei în loc de batista. Când l-a mângâiat ea vreodată la rău? Nu știa decât să-i prorocească și mai răul, pușcăria și iadul. Iar când i-a mers și lui bine…

Apoi se mai liniști. Va avea actul acela pentru înmormântare, numai câteva ore și va scăpa de bătrână. Puțină tensiune mai simțea încă: baba putea oricând să se trezească până la cinci. Dar stând în fotoliul său, lui Lazăr i se părea totul posibil: chiar ca înmormântarea să aibă totuși în sfârșit loc. Dori și visă și se văzu venind acasă cu hârtia în buzunar, văzu un alt Lazăr intrând în curte și i se păru prin acel alt Lazăr că e prea mare liniște în casă. Experiența îi spunea că femeile iar puneau ceva la cale și bineînțeles că așa și era: în camera bătrânei îi găsi pe Rusan, pe nevastă-sa și pe Duma, tot clanul adunat în păr și urzind planuri. Pe Lazăr nu-l mai răcorea de mult să-și pună la punct femeile, le strunea de o vreme fără nici o satisfacție, doar pentru că așa s-au rânduit lucru­rile în gospodăria sa.

The post PIETRELE (65) appeared first on Cotidianul RO.