PIETRELE (66)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Lazăr, cel din încăperea dinspre curte, vru să se scoale de pe scaunul în care ațipise, dar nu putea, își simțea picioarele ca de plumb și-n loc să se scoale îl văzu pe Lazăr celălalt, pe cel din încăperea moartei, enervându-se și strigând la soră-sa, la Duma, la Rusan și la nevasta acestuia și parcă și la Veta, dar nu era sigur ca era și ea de fața. Cu toate ca ar fi trebuit să fie, cum să nu fie ea prezentă când se coace ceva super secret. Ce? Se făcea că sora, lui Lazăr se dă pe lângă Duma, ca ei doi vor să se căsătorească și Lazăr cel din camera moartei se enervă îngrozitor, mai ales că Duma era însurat, dar ceilalți îi explicară că biata nevastă a lui Duma murise. Lazăr nu-și mai amintea de acest eveniment, dar nici nu putea s-o lase pe soră-sa să plece așa cu una cu două, începu să urle, vru să-i dea pe toți afară și când ceilalți îi amintiră că doamna Gorunescu Ie fusese și lor rudă, le ceru contribuție în bani pentru înmormântare. Ceilalți începură să facă pe deștepții și nu-l ascultară deloc, iar Lazăr cel din încăperea dinspre curte nu putu pricepe de ce Lazăr celălalt, cel din încăperea moartei, se poartă atât de prostește și le ascultă toate balivernele, în loc să intre între ei și să-i dea afară. Dar nu putea face nimic, era un simplu spectator cu energia paralizată, trebuia să asiste neputincios cum celălalt Lazăr părăsește încăperea răcnind și amenințând — și mulțumindu-se doar cu atât ceilalți rămânând să discute în continuare și în lipsa lui. Apoi o văzu pe Amarilli apărând și ea în încăperea moartei și pe ceilalți ferindu-se de ea, nemaiîndrăznind să vorbească pe față, dar ascunzându-se atât de neîndemânatec, încât se înțelegea tot ceea ce-și spuneau. Hotărâră ca Duma să plece pe loc cu sora lui Lazăr — ce tâmpiți! își spunea Lazăr, care asista ca la cinematograf —, începură să se agite să adune lucruri, iar Veta le dădea sfa­turi — altă proastă! —, le spunea să nu uite nimic din lu­crurile care-i aparțineau surorii lui Lazăr, pentru că ceea ce n-a fost luat va dispare pentru totdeauna și nimeni nu va putea dovedi vreodată că a rămas în casă. Apoi începură să se certe între ei dacă să cheme sau nu o birjă, Veta refuza categoric să folosească în acest scop telefonul, îi era frică să nu vorbească ea cu un birjar și între timp să apară de după colț o altă birjă și ea să se facă de râs. Le povesti tuturor celor de față ce spaimă a tras și cu o seară înainte, atunci and doamna Gorunescu părea ca vrea din nou să moară și când a fost nevoita să cheme medicul, pentru ca puține minute mai târziu bătrâna să-și revină la vechea ei stare. Vetei îi fu îngrozitor de jenă față de medic, ce o să-i spună când o să vină și o să vadă că a fost deranjat de pomană? Aproape ca răsuflă ușurată când doamna Gorunescu se răzgândi iarăși, și muri. Între timp — culmea! — Amarilli se duse să caute o birjă, iar cei rămași tremurau la gândul că tânăra femeie s-ar fi putut duce să-l anunțe pe Lazăr, care, întorcându-se acasă, i-ar fi prins cu toate bagajele făcute. Rusan, care se postase la geam, vedea în fiecare birjă care cobora strada un „lucru cu totul și cu totul suspect și un indiciu ferm că Ama­rilli a trădat. Reuși să-i înnebunească pe toți și aproape că nu le mai veni să creadă când Amarilli sosi cu birja.

„Da, își făcu Lazăr socoteala, acum pot să spun la toată lumea că proștii ăștia mi-au dus din casă orice vreau eu! Și se văzu grăbindu-se în stradă și, întâlnindu-i pe Stein și pe Raica, care mai discutau aprins la un colț de strada, le po­vesti cum a fugit soră-sa cu Duma și cum au luat nu numai lucrurile personale ale femeii, dar și o mulțime din obiectele lui Lazăr și ale Vetei, de exemplu toate maiourile din dulap.

—           De aceea a făcut Duma operația aceea estetică! făcu Raica.

—           De ce? Și ce operație estetică?

—           Nu știți?! Duma s-a operat la ureche. Se spune că asta? mărește potența.

Gândurile lui Lazăr erau prea prinse de ideea înmormântării babei pentru a mai fi capabile să urmărească și altceva. O mare de oameni, tot orașul se prelingea spre cimitir pentru a lua parte la eveniment. Rusan, agățat de brațul avocatului Jager, cerea lămuriri în legătură cu ce avea să se întâmple acum, când sora lui Lazăr a fugit de acasă. Stein, care i-a ajuns din urmă, fără a fi observat de către Jager și Rusan,  venea în urma lor pe trotuarul prea îngust ca să-i poată depăși și fluiera de zor pentru a nu putea auzi ce-și spun domnii din fața lui și deci pentru a nu putea fi acuzat că a tras cu urechea.

—           Dar, domnu’  doctor, se lamenta Rusan, Lazăr distruge toate lucrurile pe care le-â lăsat soră-sa în casa lui, le vinde sau le face în alt fel dispărute și tăgăduiește cu cea mai mare nerușinare că el ar fi făcut ceva, vreau să spun că… mă înțe­legeți, nu? Și după toate astea o acuză, ne acuză adică pe toți, că i-am fi luat din lucrurile lui, adică… Ce-i de făcut? Din punct de vedere juridic, dacă sunteți bun…

Numai că Jager nu-l asculta, ci vorbea cu cineva pe care Lazăr nu-l recunoscu. În schimb își dădu seama ca lumea aceea venea de fapt acasă la el, că se perinda prin fața lui și a Vetei pentru a-și arăta compasiunea și pentru a le strânge mâna. Duma, care mai făcuse parte din familie și care devenise din nou membru al ei, primea și el cu multă gravitate condoleanțele, fiind totodată felicitat de cei care erau Ia curent cu recenta sa logodnă.

După aceea lucrurile continuară în același fel și în timpul drumului spre cimitir: Rusan îl bătea la cap pe Jager în legătură cu aspectele juridice ale cazului Lazăr, Stein se don­dănea cu Raica, Duma pășea important împreună cu familia imediat în urma sicriului, alături de el se smiorcăia în batistă Vancu Gaură. De undeva se ivi și Fitacek. (întârziase, dar venise în timp util). Iar el, în calitate de membru fondator al Asociației corurilor și fanfarelor din Banat, după ce aranjase partea muzicală a înmormântării, strângea cu gra­vitate zeci și zeci de mâini.

Pe soră-sa, Lazăr n-o găsi în procesiune. Îi fusese probabil frică să vină. În schimb, o vedea stând în cămăruța lui Duma și despachetându-și lucrurile, așternuturile cu monograma SLL[1], lenjeria cu aceeași monogramă, foarfecă, călcătorul sau periuța de dinți, având toate câte o literă monstruoasă născută din doi de L și un S concrescuți. Iar între timp plângea. Plânse aproape fără întrerupere mai multe zile pentru ghinionul ei de o viață și pentru norocul care a dat peste ea și pentru că Duma era atât de bun și pentru că nu știa ce se întâmpla cu ea.

Și dricul înainta încet spre cimitir urmat de o mulțime de oameni care gesticulau, se certau, își spuneau impresiile și încheiau mici afaceri. Toate cunoștințele erau de față, apă­ruse și Mărginean în uniformă de mare gală — lucru pe care Lazăr nu-l putu pricepe nici în ruptul capului; Fitacek îl luase de braț pe Vancu cel Roșu și discuta cu acesta, spectacol imposibil de reprodus pentru că medicul mormăia, în timp ce fostul tăbăcar șuiera printre gingiile-i știrbe; Penescu plictisea ă lumea cu ultimele evenimente politice.

Apoi le apăru în față bariera.

Era cald și bariera îi ținea în soare și în curând părăsiră cei mai mulți partea carosabilă a străzii, căutând umbra ne­sigură a celor câțiva pomi de pe marginea drumului. Doar Vancu Gaură rămase în urma dricului și undeva mai încolo Fitacek și Vancu cel Roșu gesticulau în mijlocul străzii, des­părțiți de carul mortuar de o căruța cu paie și o birjă care îi ajunseseră din urmă și se intercalaseră între ei și sicriu, așteptând ridicarea barierei.

Abia se refăcu procesiunea și abia făcu vreo zece pași, că trebuiră să se oprească din nou, unul dintre caii dricului se împiedică de o șină, căzu și nu se mai putu ridica. Birjarul coborî de pe capră și încercă să ajute animalul, apoi se îm­bulziră și alții să dea sfaturi, dar se constată că bietul armăsar își frânsese un picior.

Începură să fie cu toții nervoși, apăruse și Amarilli de undeva și trăgea și ea de hățuri — lui Lazăr i se păru ciudat ca n-o văzuse până atunci, de unde o fi apărut? — și, ca un trăsnet, se anunță un mărfar. Linia trebuia eliberată îndată, nervozitatea se transformă în panică și toți se opriră stană de piatră atunci când auziră undeva departe fluieratul unei locomotive.

Își reveniră abia la al doilea fluierat, de data asta mult mai aproape. Birjarul își pierdu capul, încercă să tragă de dârlogi calul sănătos și astfel să-l târască și pe celălalt, și căruța peste calea ferată — nu putu să avanseze decât câțiva centimetri, apoi apăru și trenul.

Lumea se răspândi de o parte și de alta a liniei, doar Ama­rilli și birjarul se mai încăpățânau să se muncească la dric. Birjarul reuși în ultima clipă să deshame calul cel sănătos și să-l ducă de acolo. Locomotiva, scârțâind din toate frânele, intră din plin în carul mortuar.

[1] Sora lui Lazăr.

The post PIETRELE (66) appeared first on Cotidianul RO.