PIETRELE (67)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

În primele clipe de după accident, lumea crezuse că și Amarilli fusese călcată de tren. Mărfarul se oprise câțiva zeci de metri mai încolo, mai multe vagoane rămânând între bariere și despărțind cortegiul de o parte și de alta a liniei ferate. Carul funebru fusese sfărâmat, târât și aruncat în dreapta și în stânga șinelor. Și calul rănit fusese ciopârțit în fel și chip.

Sicriul pur și simplu dispăruse.

—        Ei, pe dracu! face lonașcu.

—        Te rog, îl pune Onea la punct și continuă să citească.

Din clipa aceea lucrurile se precipitară, și Lazăr nu mai auzea decât una și aceeași discuție repetată mai de toată lumea.

—        Cine va aduna rămășițele de pe linia ferată?

—        Cine va cumpăra un nou sicriu pentru bătrână?

—        Nu știu cine va aduna resturile dricului, dar întotdea­una aceste urme dispar, spuse cineva.

—        Măturătorii de stradă?

—        Ei, n-o să le ceri măturătorilor de stradă să măture un dric spart din mijlocul drumului… Dar el va dispărea. Și ani­malul ciopârțit va dispărea… Orașul se curăță ca și un corp sănătos de o plagă. Problema este cine o să plătească o nouă înmormântare!

—        Da. Asta-i problema.

—        Cu toate că… nici nu știm unde a dispărut bătrâna…

—        Nu contează. Eu am văzut multe morminte pentru rudele dispărute pe front. Unii aveau nevoie de morminte pentru ca să aibă unde să se ducă să plângă.

—        Eu, unul mă îndoiesc că Lazăr o să-și desfacă punga și pentru un al doilea sicriu.

Lazăr se scutură pe scaunul lui: „Tâmpiții! El le-a făcut pe toate, el le-a plătit pe toate, și tot el e zgârcitului

Nu-și putu da seama câtă vreme zăcuse așa. Când își re­veni — sau se trezi, pentru că nu știa dacă dormise — nu se putu încă detașa de cele trăite în timpul în care imaginația îi fusese liberă s-o ia pe ce drum voia. Căuta în continuare re­plici, se enerva nemaifiind dispus să mai cumpere un sicriu, învinuia un birjar care poate că nici nu exista și era gata-gata să se ducă la soră-sa să-i dea răsplata pentru că a fugit cu Duma. Și cel mai furios era pe Veta. Să încerce numai ,să fugă O să vadă ea că nu are unde să se ducă, cui să i se adreseze, cine s-o asculte. Dracu s-o ia!

Se uită afară: piticii cu care-și împânzise curtea răsăreau în întuneric ca niște furuncule. Îi cumpărase ieftin și-i cărase acasă pentru că văzuse că toți îmbogățiții își populau grădinile cu asemenea monștrii. Dar, auzise el, lumea, bineînțeles, numai piticii lui și-a găsit să-i critice. Până și în fleacuri din astea trebuie să lupte mai mult ca alții pentru a reuși să-și impună ideile… Se gândi o clipă să vorbească despre ei cu un restaurator, cu Frantz Galgoczy, de pildă, să vadă ce-i de făcut. Dar se răzgândi imediat: să-l mai umple și pe ăsta de bani numai pentru ca să astupe gura năroadă a lumii?

Se sculă și se apropie de fereastra de la stradă. Orașul dormea, în casă se potoliseră toate zgomotele. Nu se uită la ceas. Știa că nu trecuse mai mult de o oră de când îl apucase moleșeala.

Se gândi că ar fi cazul să se ducă să se culce, dar nu-i mai era somn și nici oboseală nu mai simțea. Se învârti prin odaie, ieși în bucătărie și mâncă ceva. Era odihnit, gata pentru o nouă zi.

Pe scrin găsi un bilet prin care Veta îl anunța că bătrâna Gorunescu dăduse în seara precedentă din nou semne că ar vrea să se scoale. De aceea Veta îl întreba dacă poate angaja pe cineva care să stea cu bunica până ce vor fi ei ocupați cu înmormântarea lui Filipache. Filipache? Aproape că uitase de el.

Lazăr se trezise cu toată energia refăcută. Până și furia îi renăștea cu altă putere. Baba aia putea să se hotărască odată. Și așa de mult nu mai putea fi considerată om. Vechiul său gând de a face el ceea ce natura se dovedea a nu fi capa­bilă îi reveni din nou. Și, ca de obicei, hotărârea era luată, dar o amâna pe o dată incertă.

Acum trebuia să se gândească la felul în care ar putea să preia o parte dintre atribuțiile lui Luca; cele care nu l-ar lega în nici un fel de vreun stăpân. (Nu sesizase încă faptul că toc­mai stăpânii erau cei care-i ofereau totul lui Luca, care singur nu reprezenta absolut nimic.) Se gândi, se gândi și nu ajunse la absolut nici o concluzie. Se mai gândi și la modul în care ar putea profita de pe urma celorlalte victime ale lui Mărginean.

Pe urmă se gândi ce ar putea întreprinde chiar cu acest nou îmbogățit — Mărginean. Dar epoleții ofițerului îi trezeau, de când se știa, un respect pe care nu-l putea ascunde.

Pe stradă auzi un zgomot. Fitacek îi bă tea la geam. Când îi deschise, medicul îi mormăi ceva, dar Lazăr nu-și dădu osteneala să-l înțeleagă. Desluși doar ceva în legătură cu Rusan.

Reveni în bucătărie, însă nu-și putea relua și gândurile. Tâmpitul ala de medic i le împrăștiase. Îi căzu din nou sub ochi biletul Vetei. Și în fond de ce nu? De ce să nu facă astăzi ceea ce ar fi trebuit să facă de atâta vreme?

Mai stătu câteva clipe și cumpăni. Ar scăpa într-o singură zi de două înmormântări. Pe urmă ar vinde casa și s-ar ocupa cu toată energia de fabricatul scândurelelor pentru parchet. Acum Luca nu-i mai putea sta în cale. Până să trimită stăpânii săi pe altcineva, afacerea va fi pornit de mult cu toate pânzele în vânt.

Își scuipă în sfârșit scobitoarea dintre dinți și traversă coridorul întunecos. Calculă în gând și ajunse la concluzia că din ultimele 72 de ore dormise poate trei. Dar nu era obosit. „Asta e bine, își spuse, și e bine și faptul că nu am mai filosofat în ultima vreme mai deloc. Am stat și am gândit la lu­cruri practice.”

Bunica zăcea între perne, mică și sfrijită, ca o păpușă urâtă. se făcu greață de cum o văzu. Instinctiv se feri să se uite spre dușumea pentru a nu da cumva cu ochii de „gâsca“. (Nu știa că bătrâna nu se mai folosea de mulți ani de vreun recipient pentru a se ușura.)

O privi și-și învinse scârba. Se apropie. Se întrebă dacă mai are ce omorî. Ființa aceea părea de mult moartă. Îi apucă o mâna și o mișcă în sus și în jos. Parcă ar fi luat un obiect și l-ar fi pus dintr-un loc într-altul. Atât.

Ascultă. Femeile fie că se culcaseră, fie că își țineau până și răsuflarea undeva într-un colț întunecat de încăpere. Lua o pernă și o așeză pe chipul – bătrânei. Apăsă îndelung. Lăsă perna acolo și, obosit, se așeză pe un scaun. Așteptă. Nu sim­țea nimic. „Principalul e să nu mă apuc acum să filosofez“, își spuse. Numără în gând până la cinci sute. Apoi încă o dată până la cinci sute. (De data asta după prima sută se încurcase și trebuise să o ia de la început.) Apoi se sculă și descoperi fața bunicii. Nu observă nici o schimbare. Dar parcă n-a fost ca și moartă și înainte? Îi așeză perna sub cap. „Cam câți ani putea să fi avut?“ Vru să-i apuce încă o dată mâna să vadă dacă e rece, dar îi fu prea scârbă, și pe urmă știa că un trup nu se răcește chiar atât de repede.

Să iasă să se spele pe mâini. Tocmai își spunea că va trebui să aerisească câteva zile întregi încăperea, când o auzi mișcându-se. Abia perceptibil, dar zgomotul venea fără nici un dubiu din direcția patului. Se întoarse. Bătrâna își mesteca gingiile.

O privi și înjură. Apoi se duse să se spele pe mâini. Nu ”filosofase“, dar nici nu făcuse cu destulă convingere ceea ce și-a pus în gând. Firul acela atât de subțire de viață i se strecu­rase printre mâini și nu reușise să-l apuce pentru a-l rupe. Doamna Gorunescu, chiar dacă nu părea, mai trăia.

Se așeză la masa din bucătărie și se apucă să calculeze. Parchetele lui trebuiau să cucerească Banatul. Deocamdată Banatul…

O chemă pe Veta să-i aducă ceva de mâncare. Nici nu fu nevoie să strige. Femeia apăru imediat cu o tavă. De parcă ar fi așteptat pregătită după ușă să-i îndeplinească dorințele. Era trei noaptea.

The post PIETRELE (67) appeared first on Cotidianul RO.