Președintele Emmanuel Macron a dorit sa transmită maesajul unității europene atunci când a organizat un summit pentru sprijinirea efortului de la război al Ucrainei, pe 26 februarie. În schimb, a oferit imaginea sciziunilor din cadrul UE. Macron a trimis o sageată către Germania și i-a criticat pe cei care ”trimit în Ucraina saci de dormit și căști”. Apoi a spus că nu exclude scenariul în care în Ucraina vor lupta trupe ale statelor membre NATO.
La distanță de o saptâmană, în timp ce ce la Bucuresti avea loc Congresul PPE – și el cu un accent pe politica de apărare a UE, cu crearea unui post de comisar UE pentru Apărare și planul achizițiilor comune de armament -, Macron s-a deplasat la Praga. Le-a cerut aliaților ”să nu fie lași”. ”Ne apropiem în Europa de momentul în care nu trebuie ă fim lași”, a spus Macron. La Praga, președintele Franței s-a întâlnit cu președintele ceh Petr Pavel, general, fost președinte al Comitetului Militar NATO. Macron a fost în cele din urma convins de utilitatea inițiativei Cehiei de a colecta bani din statele europene pentru achiziția de obuze din state neeuropene. Producția din Europa nu poate ține pasul cu războiul.
Fricțiunile dintre Macron și canelarul german Olaf Scholz pleacă de la contribuția financiară la ajutorul pentru Ucraina și de la refuzul Germaniei de a crea o coaliție care să aprovizioneze Ucraina cu rachete cu rază de acțiune cât mai lungă. Franța a promis Ucrainei 3 miliarde de dolari pentru arme în anul 2024, față de 1,7 miliarde în 2022 și 2,1 miliarde in 2022. Însă sprijinul Franței este modest raportat la PIB-ul tarii. De la începutul războiului, Marea Britanie a oferit Ucrainei 9,1 miliarde de dolari, iar Germania 17,1 miliarde de dolari (o parte din bani urmând să fie oferiți până în 2027). Cât privește rachetele pentru Ucraina, Olaf Scholz refuză să trimită rachete de croazieră Taurus, pentru că nu pot fi operate decât de militari NATO. Berlinul pare să nu aibă sufcientă încredere în Franța sau Marea Britanie pentru a permite acestor țări să fie intermediari în drumul rachetelor către front. În acest context s-a produs o scurgere din cadrul serviciului de informații militare german care arată că în Ucraina ar putea fi deja prezenți militari britanici și că generalii germani vorbesc despre scenariile în care pot fi folosite rachetele Taurus.
Disputa dintre Franța și Germania este mai adâncă. Parisul dorește să dezvolte o noua generație de tancuri Leclerc în colaborare cu compania germană Kraus-Maffei (constructorul tancului Leopard 2), iar producția pentru actuala generație a încetat. Germania amână, profitând de faptul că tancurile Leopard 2 sunt încă în producție și sunt apreciate. Lucrurile nu arată bine nici în domeniul energiei, unde Franța s-a opus utilizării unei conducte care sa treacă Pirineii și să transporte gaze naturale lichefiate din Spania în Germania.
Firește, marele câștigător al acestei dispute este Rusia lui Vladimir Putin, care contează pe ele pentru a forța marile puteri europene să accepte statu-quo-ul din Ucraina și să reia legăturile economice cu Moscova. Însă mai exista un câștigător – Statele Unite. America este noul mare furnizor de gaze al Europei, sub forma lichefiată, inevitabil mai scumpe decât cele din Rusia. Asta duce la dezindustrializarea treptată a Europei și la relocarea industriei europene în Statele Unite. Contractele pentru armament foarte profitabile ar fi o gură de oxigen pentru statele europene, de unde și inițiativa primei strategii pentru apărare a UE, crearea unui post de comisar European pentru apărare și achizițiile comune de armament în cadrul UE.
Numai că toate aceste inițiative se lovesc de neînțelegeri dintre Germania și Franța. Obiectivele și viziunile privind complexul militaro-industrial din aceste state sunt diferite, scria Politico.eu. Parisul dorește dintotdeauna o „autonomie strategică” a Europei față de SUA, care să le permită europenilor, Franței în primul rând, să domine piața armelor în Europa și să decidă în acord cu interesul național modul in care ar putea fi folosită o armată pentru care să cotizeze toate statele UE. Germania este mult mai deschisă pentru colaborarea cu Statele Unite, se opune exporturilor profitabile de armament în zone de conflict, este deschisă la importul de tehnică militară americană (așa cum se întâmplă cu European Sky Shield Initiative, lansată în 2022, din care Franța nu face parte). Așa-numita Zeitenwende (marea schimbare de abordare a politicii externe și de apărare) din Germania, anunțată imediat după invazia rusă în Ucraina, cu investiții mult mai mari în apărare, a fost privită mai mult ca o contragreutate germano-americană la ”autonomia strategică” urmărită de Franța.
Lupta aceasta surdă dintre aliații din NATO devine chiar mai importantă decât războiul din Ucraina, mai cu seamă după transformarea sa într-un război de uzură. Sutele de miliarde de dolari sub formă de ajutor pentru Ucraina sunt bani ai contribuabililor americani și europeni care intră în conturile complexului militaro-industrial. Ajutoarele militare pentru Ucraina au golit rezervele majorității statelor NATO. Mesajul de la Washington este că refacerea lor, cu investiții de minimum 2% din PIB, este posibilă doar semnând contracte cu Statele Unite, câtă vreme industria europeană nu este unită și nu mai beneficiază de energie ieftină.
În 2023, Politico.eu scria: ”Summit NATO după summit NATO, Washingtonul le-a transmis public aliaților europeni același mesaj – sporiți cheltuielile pentru apărare. Iar mesajul privat este: asigurați-vă că aceste sume suplimentare se duc pe arme americane”. Ce se întâmplă cu acești bani?
Multe analize ale războiului din Ucraina subliniază că aliații occidentali investesc în apărare de zece ori mai mult decât Rusia, motiv pentru care ar trebui să fie limpede că Moscova nu va putea rivaliza niciodată cu Occidentul. Însă situația de pe frontul ucrainean arată cu totul altfel: Rusia trage de circa șapte ori mai mult obuze decât partea ucraineană, Rusia dispune de mult mai multă muniție, aspect esențial în războiul de uzură.
Iar un element fundamental este prețul. Rusia este prezentată constant ca o economie medir – la nivelul Spaniei – însă în termeni de paritate a puterii de cumpărare, Rusia a depășit recent Germania, după cum China a depășit Statele Unite. Așa se face că un proiectil de 152 de mm pentru tunurile armatei ruse se produce cu circa 600 de dolari unitatea, în timp ce un proiectil de 155 de mm pentru tunurile NATO trimise in Ucraina se produce cu 6.000 de euro unitatea. Recent, site-ul bulgarianmilitary.com arăta că, pe fondul cererii tot mai mari de muniție, prețul unui obuz de 155 mm a ajuns la 8000 de dolari unitatea. Amintita inițiativă a președintelui ceh Petr Pavel pentru a cumpăra muniție pentru Ucraina din state neeuropene a adunat circa 1,5 miliarde de euro; cu această suma vor putea fi achiziționate 800.000 de proiectile – la un preț de peste trei ori mai mare decât cel cu care sunt produse în Rusia.
Au fost multe scandaluri de corupție în ultimii zece ani despre industria rusă a apărării și programele de modernizare a armatei. Presa occidentală vorbește și despre deficiențele mari ale armamentului și muniției produse în Rusia. Însă toate acestea par să pălească pe lângă diferențele uriașe de preț de producție și ale capacității de mobilizare pentru efortul de război.
Analistul militar Brian Berletic a disecat Strategia Națională a Industriei de Apărare din SUA și a identificat o cauză acestor discrepanțe uriașe între costurile armamentului. Concluzia sa este ca complexul militaro-industrial rus, ca și cel din China, este orientat către un anumit obiectiv strategic. Spre deosebire, complexul militaro-industrial occidental, în special cel american, este orientat către profit. Urmărind profitul, contractorii privați americani și occidentali au eliminat stocurile de muniție și de materii prime, au transferat producția în țări cu forță de muncă mai ieftină, au dezafectat uzinele inactive, dar care ar fi trebuit să permită creșterea rapidă a producției în cazul unor amenințări la adresa securității naționale și au produs atât cât era necesar pentru exercițiile militare și conflicte minore în comparație cu confruntarea cu o mare putere militară. Pe fondul pax americana de după 1990, complexul militaro-industrial occidental s-a restrâns atât de mult și s-a reorientat către tehnica militară de ultimă oră, foarte scumpă și produsă în cantități irelevante pentru un conflict, totul pentru a-și menține și chiar spori profiturile în condițiile restrângerii cheltuielilor pentru apărare de la peste 6% din PIB (în timpul Razboiului Rece), la 1-2%, cel mult 3% din PIB.
La fel ca și în cazul crizei pandemiei, când în Vest era penurie de măști de protecție și ventilatoare, acum complexul militaro-industrial american se vede în situația în care producția sa depinde de adversari strategici, precum China, locul în care a fost mutată producția. În 2023, CEO-ul Raytheon declara că această companie se bazează pe câteva mii de furnizori din China. O concluzie poate fi că, urmărind profitul si orientându-se strict către domeniul serviciilor, marile puteri occidentale și-au canibalizat capacitatea de a-și apăra poziția de lideri mondiali.
Profiturile astfel maximizate ale complexului militaro-industrial au alimentat o mulțime de rețele de putere în societățile vestice, în domeniul ONG și cel academic, în economie și la vârful politicii, motiv pentru care inițiative de reducere a privilegiilor acestui sector au fost imediat combătute si desființate. Acest model de dezvoltare și de extindere este similar cu cel din domeniul bancar, al companiilor big tech și al industriei farmaceutice și a biotehnologiei. Interesele sunt îngemănate și nu de puține ori generali care au fost în fruntea Pentagonului, a Departamentului de Stat sau a CIA s-au retras în mari companii financiare (David Petraeus) sau farmaceutice (Jim Mattis).
Într-un volum publicat în urma cu mai bine de un deceniu, jurnalistul Financial Times Eduard Luce reda concluziile unor generali americani în cadrul Universității Naționale de Apărare: ”SUA sunt prea dependente de armată și ar trebui să-și reducă implicarea la nivel global renunțând la războaie, în special în Afganistan, și închizând bazele din Germania, Coreea de Sud și Marea Britanie. Scopul trebuie să fie refacerea vitalității economice. Scopul numărul unu este refacerea prosperității americane. Recomandăm Pentagonului să-și reducă bugetul cu peste 20%, iar banii sa fie folosiți pentru priorități precum infrastructura, educația și ajutorul extern. Nu ne imaginăm că politica se va schimba peste noapte, spunem doar că vom avea probleme dacă nu o vom schimba. Nu este vorba despre ideologie, ci despre a înțelege situația în care ne aflăm ca țară”.
Ajutorul global pentru Ucraina a ajuns, la începtul acestui an, la 235 de miliarde de dolari. Cel mai important sprijin a venit din partea SUA, cu 75 de miliarde de dolari (46 de miliarde de doar pentru arme), urmate de Germania și Marea Britanie. UE ca întreg a contribuit cu circa 100 de miliarde de dolari. În Congresul SUA așteaptă încă legea pentru alocarea altor 60 de miliarde de dolari pentru arme. Statele europene au început să semneze acorduri bilaterale pentru trimiterea altor miliarde de dolari, în timp ce UE își mobilizează așa-zisa Facilitate Europeană pentru Pace în sprijinul Ucrainei. Acești bani sunt bani publici, iar o mare parte din ei nu ajung în Ucraina, ci în conturile complexului militaro-industrial occidental.
Avertismentul amintit mai sus al generalilor americani venea pe fondul crizei financiare din 2008 și era o potențială soluție pentru refacerea economică. Soluția aleasă de guverne a fost alta – atragerea pe piață a tuturor economiilor făcute de consumatori și accelerarea economiei prin investiții în industria apărării – ușor de justificat prin prisma securității naționale și a creării de locuri de muncă bine plătite. Din aceasta perspectivă, războaiele din Ucraina, Afganistan sau Irak nu trebuie să fie câștigate, ci trebuie să continue sau sa fie puse în așteptare. Pentru istoricul american Carroll Quigley, războiul este varianta mult mai puțin riscantă la nivel politic a distrugerii produselor pe cheltuiala statului, așa cum s-a întâmplat în timpul Marii Depresiuni din anii 1930. Un audit al Pentagonului efectuat înaintea invaziei ruse in Ucraina arătă că 60% din activele de 3.500 de miliarde de dolari nu sunt contabilizate, iar proporția a crescut în primul an al războiului din Ucraina. Contractorii dețin multe dintre aceste active.
Este soluția aleasa de marile economii care vor să depășească o criză fără reforme economice și sociale. Este o soluție pentru refacerea industriei în SUA și, pe termen scurt, pentru inclinarea balanței electorale în favoarea actualei administrații în statele americane cu opțiuni politice instabile. Este o soluție pentru veșnica criză a sistemului de pensii din Franța, pe care actualul peședinte Macron l-a reformat parțial, cu riscul unor proteste sociale majore. Este o soluție și pentru încercarea de stopare a dezindustrializării Germaniei fără a apela la reforme riscante la nivel politic și electoral. Este soluția care satisface atât dorința de profit a marilor companii implicate pe orizontală, cât și imperativul menținerii la putere a actualilor lideri prin mascarea incompetenței.
The post Război pentru Ucraina, dar și pentru banii publici appeared first on Cotidianul RO.
