Mi-am procurat ediția 2024 a excelentului Atlas geopolitic mondial (éditions du Rocher) pentru că francezii – în a căror școală istoria și geografia se predau ca disciplină unitară – înțeleg de multe secole valoarea hărților în evaluarea dinamicilor politico-militare. Până nu vezi în detaliu „terenul”, riști să nu-i înțelegi destinul. Un capitol al lucrării citate se ocupă de impactul ambiental produs de agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei, declanșată cu peste 700 de zile în urmă.
Ucraina a făcut parte din URSS între 1919 și 1991. Dacă ne amintim genocidul stalinist prin înfometarea deliberată a țăranilor ucraineni – Holodomor – am fi tentați să credem că Moscova râvnea numai cerealele din imensa republică, bine-cunoscută pentru cernoziomul său fertil. În realitate, de vreme ce Ucraina reprezenta și atunci placa de contact între Rusia asiatică și Europa, URSS a dezvoltat aici și o imensă industrie grea, foarte poluantă: un soi de vitrină a economiei sovietice, dezvoltată mai ales în anii lui Nichita Hrușciov, ucraineanul care i-a succedat la Kremlin lui Stalin, denunțându-i ipocrit crimele, deși participase direct la înfăptuirea lor.
Cât de fiabilă a fost, de fapt, această demiurgică panoramă industrială s-a văzut cu precădere pe 26 aprilie 1986, când unul dintre reactoarele nucleare de la Cernobîl s-a topit, propagându-și norul radioactiv peste jumătate de continent.
Filmul „Călăuza”, regizat de Andrei Tarkovski în 1979, prezenta un peisaj postapocaliptic menit parcă să anticipeze catastrofa de la Cernobîl, de care am aflat prin Radio Europa Liberă, întrucât regimul lui Ceaușescu ne-a transmis primele recomandări de protecție abia după trei zile…
Chiar și în anii independenței regăsite, Ucraina a rămas un mare producător de oțel și fontă, fiind ca atare cel mai dramatic emițător de noxe (CO2) din Europa răsăriteană. Metalurgia (post)sovietică a otrăvit și fluviile ucrainene, periclitând, potrivit unui raport din 2009, existența a 826 de specii vegetale și a 542 de specii animale. În regiunea Donbass, parțial cucerită de hoardele lui Putin, funcționează circa 4.500 de întreprinderi miniere, metalurgice și chimice. Nu-i de mirare că tot aici se află 200 din cele 465 de situri unde sunt stocate reziduurile toxice ale țării.
Războiul se poartă, așadar, într-un cadru geografic obiectiv periculos pentru mediul înconjurător, iar distrugerile sale – ca și ocuparea de către soldații ruși a centralei nucleare din orașul Zaporojie (fostul Alexandrovsk) – nu fac decât să sporească exponențial riscurile unui „ecocid”. Pentru a-și dovedi completa iresponsabilitate, rușii n-au acceptat ca experții Agenției Internaționale pentru Energie Atomică să instituie la Zaporojie și Cernobîl perimetre de securitate menite să evite riscul unui accident nuclear provocat de conflictul armat.
Bombardamentele rusești de mare intensitate provoacă incendii de pădure pe suprafețe extinse și au compromis rezervația din biosfera Mării Negre, la sud de Kherson. Ele n-au ocolit complexele petrochimice și rafinăriile, contaminând pentru următoarele decenii solul, apa și aerul din zonele limitrofe. Efecte dezastruoase asupra mediului au și orașele complet distruse de ruși – de pildă, Mariupol – ca și cele circa 230.000 de tone de deșeuri militare răspândite pe toată întinderea frontului. Potrivit estimărilor guvernului de la Kiev, daunele ambientale provocate de război în partea răsăriteană a Ucrainei se cifrează deja la peste 50 de miliarde de dolari.
Noi urmărim acest spectacol dantesc la știrile TV, în fotografii de presă ori pe conturile TikTok ale unor analiști militari și, oricât ne-ar dezgusta atrocitatea lui, rămânem cu impresia (perfect protejată de „umbrela” NATO) că el nu ne prea privește. Greșim, pentru că toate sursele de poluare amintite infestează apele subterane și se deversează până la urmă în Marea Neagră (pe care deja plutesc în derivă sute de mine) și în prelungirea ei, Marea Azov.
Culmea ironiei e că până și eforturile de reconstrucție a infrastructurilor civile distruse de fantezia revizionistă a criminalului Putin vor implica descărcarea în atmosferă a multor altor mii de tone de bioxid de carbon… Iată cum faimoasa „operațiune militară specială” – absurdul eufemism încă utilizat de propaganda Kremlinului – nu e doar matricea unei tragedii umane nemaivăzute în Europa după cel de-Al Doilea Război Mondial, ci și un dezastru ecologic de imense proporții, care va fi scump decontat la nivelul următoarelor generații. Departe de a constitui o civilizație autonomă, russki mir a devenit o sursă obscenă de barbarie fără perdea.
Foto: Hepta
