Comuna Grindu e la câțiva kilometri de portul ucrainean Reni, devenit ținta bombardamentelor rusești din dimineața zilei de luni. O parte dintre săteni au auzit exploziile, iar furia începe să se amestece, încet-încet, cu frica.
La Grindu, județul Tulcea, prima linie de apărare în fața eventualelor drone trimise de ruși este compusă din Mihăiță, Ionuță, ciobani, plus câteva sute de exemplare din rasa țigaie sârbească și Crețu, „cățăl de întors oile”. Șchioapătă de un picior, dar, când aude comanda „Pișcă-le!”, aleargă fără preget după avangardistele din turmă.
Dacă te uiți în zare, de lângă târlă, se văd deslușit macaralele din portul ucrainean Reni, ținta unor bombardamente rusești în noaptea de duminică spre luni.
„Când o dat prima, mulgeam oile”
Mihăiță, 51 de ani, și Ionuță, 63 de ani, erau treji în momentul exploziilor. „Stăm permanent aici. Nu-i adevărat că de la 3 o început, cum au dat la știri pe internet. Că se aude aicea. La noi e liniște noaptea, se aude ca-n oglindă. Era 4 jumate când ne-am sculat noi. Când o dat prima, mulgeam oile. Adică era 5 fără douăzeci. Am zis că o explodat vreun bazin din ăsta de petrol. Au petrol, motorină acolo. Nu era asta”, povestește ciobanul mai tânăr.
Bubuiturile i-au amintit lui Mihăiță de vremea când era în armată, la artilerie, la Bascov, în Argeș. Știe și acum numărul unității, tipul și seria armelor cu care a tras. Își amintește mai ales ordinea și disciplina, cum „înghețau toți când intra generalul”, „fiecare își făcea treaba lui, iar mâncarea nu exista să n-aibă carne”. Dacă ar fi să fie chemat iar la oaste, Mihăiță s-ar duce bucuros. Acum spune că se simte „slugă la stăpân”.
Ionuță, 63 de ani, pe digul din Grindu.
Turmele mișună pe plaja ierboasă de la Cotul Pisicii, așa se numește aici curbura Dunării. La mică distanță, Prutul, și el vizibil în zare, se varsă în fluviu. Ape de jur-împrejur. Agricultura a înghițit multe dintre canalele și bălțile din zonă, dar ceva farmec sălbatic – sălcii, arini, bâtlani, stârci – tot a rămas.
Țigaia întâlnește barja
După pășunat, oile sunt mânate la adăpat spre Dunăre. De data asta, țigăile cu botul negru împart apa, în care intră până la jumătate, să se scuture de zăduful de peste zi, cu barjele mutate de urgență din portul Reni. „Am văzut pe Facebook că au venit barjele să se ascundă aici, și de-ale noastre, și străine”, explică Ionuță.
Barjele din portul Reni s-au ascuns la Cotul Pisicii.
Grindu, comună cu un singur sat, are în jur de 1.300 de locuitori. Cândva, cei mai mulți localnici trăiau din pescuit. Încă mai sunt bărci și pescari pe mal. Ciobanii povestesc că se prinde pește frumos la Cotul Pisicii, somn, crap. Se pescuiește și legal, și ilegal, cu setci de care se leagă pietroaie, să ajungă până la fundul apei. „Cu tot ce și ce nu vrei pescuiesc braconierii, ce nu face omul pentru bani!”, spune Ionuță.
Pisici sălbatice, ca pe la 1700 când a apărut satul, al cărui prim nume a fost chiar Pisica, nu prea mai pândesc prin stufăriș. Versiunea oficială, consemnată pe site-ul primăriei, susține că localitatea a fost întemeiată de țărani moldoveni, fugiți de pe moșii ca să scape de biruri. Și-au ridicat case aici și, pentru a-și suplimenta veniturile din pescuit, mai jefuiau câte o corabie turcească plecată de la Brăila spre țara-mamă.
„Sperie lumea cu nucleara!”
Plaja de la Cotul Pisicii se umple în weekend de turiști.
De când a început războiul, Mihăiță și Ionuță se străduiesc să fie la curent cu veștile de pe front. Nu apucă să se uite la TV, dar se uită pe internet, pe telefoane. Și, când sunt incidente aproape de graniță, îi sună patronul, să verifice starea afacerii.
„Chiar dacă suntem ciobani, nu înseamnă că suntem proști”, dă din cap Mihăiță. „Putin ăsta eu am impresia că-i mai ceva ca Hitler, el o vrut să ocupe tot globul pământesc”.
„Și Hitler ăla o fost un nebun”, completează Ionuță. „De ce China acuma, că Putin era mână în mână cu China, de ce s-o retras China?”, întreabă retoric Mihăiță. Crețu și celălalt dulău, cu blana linsă, s-au așezat de-a curmezișul drumului de pământ, cu labele în față, ca elevii în bănci.
„Americanul azi o zis că o să-i trimită Ucrainei armament să-i termine pe ruși. Astea-s minciuni sau…? De ce o zis asta? Credeți că ei nu știu de dronele ăstea pe care le-o dat? Dar moldovenii, acum vreo lună și ceva, când o zis Maia Sandu că gata, vin rușii peste noi? Și o zis conducătorul ăsta al nostru, cel mai deștept om de pe fața Pământului, am fost prost că l-am votat, dar asta este, l-am votat, o zis că ne apără NATO!”.
Un alt cioban ne spune că n-a auzit bubuiturile pentru că păștea oile mai departe de dig.
„Atâta timp cât ești în NATO”, intervine Ionuță, „n-au voie un centimetru să intre în perimetrul care aparține de NATO. Dacă-ncearcă, după aia… Ei tot amenință cu nucleara, cu nucleara. Sperie lumea. Da’ numai ei o au? Sau butonul ăla-i numai la Putin? Apasă el și gata?”. Fiind mai în vârstă, Ionuță e mai greu de intimidat de narativul din topor al Kremlinului.
Mihăiță nu-și ascunde însă furia față de spectrul răului nepedepsit: „De ce pe toți barosanii lui din armată, vreo trei, patru, i-o-mpușcat pe toți? Acuma pune toți pușcăriașii, care știu să umble cu arma, în armată. Dai acolo, dai acolo și cu asta basta! Dai vina pe ei. Păi, câți oameni o murit din cauza lui! Ruși câți o murit, din cauza la un nemernic!”, „Da’ ucraineni n-au murit?”, „Vai de mine, vai de mine, nu mai spun! Sate întregi. Și câți români printre ei!”.
„O dronă și zboară tot satul!”
Pe lângă oi, oamenii din Grindu au și cai. Foarte mulți cai, zeci de cai, pe care i-au transportat cu barca pe o insuliță, „taulă”, îi zic ei, și îi țin acolo, într-un fel de libertate condiționată. Prima grijă a crescătorilor din sat, după ce dronele rusești și-au aruncat încărcătura, a fost să se ducă pe insulă și să vadă dacă s-au speriat animalele.
Macarale din portul Reni văzute de la stânele din Grindu.
Digul care se unduiește pe lângă Cotul Pisicii se termină aproape de intrarea în Grindu. Aici oamenii au băgat mai mult sau mai puțin de seamă bubuiturile. Unii au aflat de incident de la televizor, alții de la vecini.
Denisa, o femeie de 38 de ani, dormea ca niciodată în noaptea cu pricina. „Eram prea obosită, am stat toată ziua pe câmp, la fermă, la spicuit porumb. Și azi am fost. Și-acum trebuie să fac mâncare, să spăl, că n-are cine le face”.
Spicuitul presupune tăierea moțului plantei, la porumbul folosit pentru sămânță. Există mașini care pot efectua operațiunea, dar Denisa, în ciuda oboselii, se declară mulțumită că se ocupă ea, cu mâinile ei, de ingineria asta genetică. Munca la ferme prin apropiere nu se găsește ușor.
Copiii din Grindu se bucură de vacanță.
Vecina Denisei, Doinița, în vârstă de 57 de ani, tocmai a ieșit din solarul familiei. Ea a auzit bine bubuiturile și are o părere foarte clară despre ceea ce se întâmplă la doi pași de Grindu, satul unde s-a născut și a copilărit: „Ce să caute Putin aicea? Să steie dracului în țara lui! Sincer vă spun, stăm cu grijă, de când a început războiul. Că nu știi la ce să te-aștepți de la nebunul ăsta. Noi suntem aici oameni liniștiți, oameni la locul lor. Nu ne trebuie război! Liniște și pace, atât, sănătate de la bunul Dumnezeu! În rest, fiecare se descurcă cum poate”.
Doinița, 57 de ani
Denisa ascultă cuminte, apoi mărturisește, cu sinceră mirare: „Credeam că s-a terminat războiul”. „Nu s-a terminat”, îi dă vestea proastă Doinița. „Poate cade vreo dronă din aia și la noi. O dronă și zboară tot satul! Au trecut mulți refugiați pe aici. Amărâți, necăjiți. La război, cine credeți că moare? Tot omul sărac. Ăla bogat și-a luat valiza cu bani și pa!”. Doinița a trăit, până de curând, la Galați, în oraș. A revenit în satul natal să aibă grijă de mama ei bolnavă la pat.
„Cam zbârnâiau geamurile la primărie”
O localnică povestește cum a auzit bubuiturile.
Grindu are rețea de apă, de canalizare. Urmează, iminent, conform promisiunilor din campanie ale primarului, și rețea de gaze. Drumul de piatră le dă bătăi de cap localnicilor care n-au căruțe, doar mașini. Asfaltul se află, deocamdată, în stadiul de licitație.
Școala a fost zugrăvită anul ăsta și arată decent, deși copiii nu mai sunt așa mulți în comună, în jur de o sută. Pe lângă școală, există dispensar, farmacie, magazine, un monument al eroilor din cele două războaie mondiale și, lângă el, o placă cu numele victimelor din accidentul naval de la Cotul Pisicii. Pe 10 septembrie 1989, nava de pasageri Mogoșoaia s-a scufundat după coliziunea cu un vas bulgăresc. Au murit 200 de oameni.
În Grindu există mulți proprietari de cai.
Viața n-a fost niciodată ușoară, de la sine înțeleasă în Grindu. De când Rusia a atacat Ucraina, sătenii s-au obișnuit să trăiască și în vecinătatea războiului. Întâi, cu ecourile îndepărtate ale bombardamentelor asupra Odesei. Acum, și cu „bubuiturile prea urâte, prea mari” din portul Reni, cum le descrie Gheorghiță, 44 de ani în august, paznic la primăria din comună.
În noaptea atacului, Gheorghiță patrula. „Cam zbârnâiau geamurile la primărie, s-a auzit îngrozitor, lătrau câinii”, povestește bărbatul. „Acum e prima oară când am auzit și eu cum sună când dă cu bombe. Am făcut armata, dar nici chiar așa”.
Gheorghiță, 44 de ani, tată singur, patrula ca agent de pază în noaptea atacului din Reni.
Gheorghiță mărturisește că n-are un plan de scăpare în caz că dronele trec Dunărea: „Vă dați seama că ne e frică, suntem aici, aproape, nu e ușor. Unde să mă duc? Mi-e frică, am un copil, îl cresc singur, de ce să mor? Pentru ce? Pentru că nu le-ajunge lor ce nu le-ajunge acolo? Chiar mi-e frică, recunosc, nu se știe, dă cu drona și sănătate! Azi ești, mâine nu mai ești! Spune toată lumea că să ne ducem, să ne ducem. Dar unde? Unde să plec? Avem școala. Și dacă-i școală, n-o bombardează?”.
„Toată lumea mergea la cumpărături la Reni”
Vârstnicii sunt oarecum resemnați în fața fatalității reprezentate de vecinătatea cu războiul. „Până trag ei, unde să te ascunzi? Parcă știi?”, spune Elena, 70 de ani. A strâns buruiană de pe marginea drumului și o aruncă peste gard, la purcei. „Câți morți degeaba… Ce să facem? Asta este. Ne-am trăit traiul, ne-am mâncat mălaiul, dar copiii ăștia ce-or să facă, mititeii mamei? Vai de ei!”. Elena are un băiat, care locuiește cu familia lui la Galați.
Câteva case mai încolo, Grigore, 81 de ani, curăță și el buruienile din fața porții. Asta e casa bătrânească, a părinților. Casa mea e la alt număr. Am auzit exploziile, dar nu m-au speriat. Dacă nimerește drona aici, cum ne-o fi norocul”, râde el, sprijinit în sapă. Are un fiu în Canada, plecat împreună cu soția acolo, de mulți ani. A fost trimis să învețe secretele centralelor nucleare și nu s-a mai întors. „Stau la Montreal. Câștigă foarte bine. Vin să ne vadă, cu nepotul, în fiecare an, în septembrie”.
Domnul Grigore spune că se va ascunde în beci dacă vin dronele.
Grigore numără 25 de ani de când s-a pensionat. A lucrat la utilaj greu, la Galați, apoi la pescuit oceanic. Are o pensie de 3.100 de lei. Soția lui, fostă ospătăriță, are pensia de 1.500 de lei. „Ne descurcăm, ne ajunge”, spune el. Și-aduce aminte cum, copil fiind, mergea cu părinții la cumpărături în Reni. „Înainte de război, Reni aparținea de noi și noi aparțineam de Galați, nu de Tulcea. Și Reni la fel, tot de Galați ținea, trăiau foarte mulți români acolo. Nu se ducea nimeni la Galați, la cumpărături, era o dărâmătură, se duceau la Reni”.
Dacă și numai dacă dronele rusești ajung deasupra Grindului, Grigore admite că se va ascunde în beci: „Am niște murături acolo și sticle cu vin, păi, da, pentru vară, acuma. Iarna punem acolo să nu înghețe, vara, să nu stea la căldură. E un beci. Nu un buncăr. Buncăre ca la americani am văzut doar la Galați”.
„Ia-ți vaca și haide în Spania!”
Pe lângă bicicletă și cu vaca legată de coarnele bicicletei, Gelu, 72 de ani, se îndreaptă, fără grabă, spre casă. „Am auzit de bombardamente de la televizor, la știri. Din fața lui Dumnezeu, unde să fugi? Unde să te duci la anii noștri?”. Arată spre vacă: „E serviciul meu, o duc și o aduc de la păscut, am lapte”.
Gelu, 72 de ani
Dintr-o mașină care iese din sat îl salută nepotul lui, Mitriță, 54 de ani. Trăgând pe dreapta, își dezvăluie imediat planul, cu tot riscul îndeobște cunoscut că, auzindu-l, Cineva, acolo, sus, se hlizește.
“Dacă dă cu drona”, declară Mitriță, “în secunda doi, fac plinul la mașina asta și direct în Spania, la băiatul meu mă duc! Păi, ce, avem vreo siguranță, ceva în România? N-am încredere în politicieni. Bandiți, hoți peste tot. Ucrainenii când au venit de-acolo, cu copiii, statul român le-a oferit orice. Statul român! Noi, dacă ne duceam dincolo, eram tranchilizați cu totul. Așa, ce rost are? N-avem nimic. Nicio bază aici. Unchiu’, ia-ți vaca și haide în Spania și la alde Ion!”.
Mitriță vrea să plece în Spania dacă vin rușii.
Ion e fiul lui Gelu și trăiește de peste 15 ani în Italia, la Bologna. „Eu îl aștept pe Ion aici și tu vrei să mă duc eu acolo?”, îi răspunde unchiul nepotului. „Mi-a zis că s-a săturat, că i-a ajuns. Gata, vine de tot acasă. A stat să termine băiatul lui opt clase”. „Ei, păi, dacă-i așa”, comentează nepotul, înțelegător, „trebuie să te apuci să tai vițelul”.
