ROMÂNIA CA PROIECT GEOPOLITIC ȘI INTERESUL NAȚIONAL ROMÂNESC ÎN CONTEXTUL DEZORDINII MONDIALE ACTUALE
POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN ANII 1990
UNIPOLARISMUL AMERICAN CA ISTORIE A UNEI CONFUZII
Trecerea de la bipolarism la unipolarism, operată fără ca Războiul rece să se fi terminat cu un tratat de pace negociat în cadrul unei conferințe de pace, așa cum s-a petrecut în cazul celor mai multe dintre marile războaie precedente, ca și căderea relativ rapidă a ordinii unipolare în anarhia irațională a dezordinii globale este rezultatul unei duble confuzii consumate pe malurile Potomacului.
Prima confuzie se referă la faptul că armistițiul propus de URSS la Rejkiavik și Malta prin vocea lui Mihail Gorbaciov a fost interpretat de liderii americani ca fiind o declarație de capitulare necondiționată. Când rușii și-au dat seama de confuzie, pe teritoriul fostei URSS, adică în „vecinătatea apropiată” a Rusiei post-sovietice, au apărut crize geopolitice cu față etno-culturală. Aceasta a fost garanția pe care și-a luat-o Moscova că, beneficiind de un motiv de intervenție în ceea ce considera a fi sfera sa de securitate și influență, își va putea găsi un loc la masa negocierilor pentru stabilirea unei noi ordini mondiale, obligatoriu multipolară. Ucraina (cu Crimeea, Donbasul, dar și Transnistria) constituie un exemplu clar asupra acestei politici. Pentru valorificarea garanției a fost adus la putere Vladimir Putin și regimul său, al „democrației suverane” sau al „democrației controlate” (adoptat ulterior de aliata de facto a Rusiei, Ungaria, sub denumirea de „democrație iliberală”).
A doua confuzie, izvorâtă din cea dintâi, a fost aceea că SUA și sateliții săi (elegant, dar ipocrit numiți „aliați”) ar fi câștigat Războiul rece și prin urmare are dreptul să revendice privilegiile cuvenite învingătorului; în primul rând, capacitatea de a stabili regulile privind organizarea și funcționarea păcii – pax americana. În realitate, ceea ce învinsese fuseseră valorile americane ce aveau să fie apoi proclamate de pax americana, dar nu SUA.
Odată cu dispariția adversarului său sistemic cu care se confruntase în Războiul rece și împreună cu care făcuse să se nască și să funcționeze bipolarismul, URSS, misiunea Americii în ordinea globală se încheiase, și superputerea hard americană intra în mod obiectiv în declin. Contrariile care caracterizează mecanismul de funcționare a unei anumite realități nu se sting niciodată singure. Contradicția se rezolvă prin dispariția amândurora.
Dacă ar fi înțeles asta, de îndată după sabordarea URSS și terminarea sistemului mondial bipolar, SUA s-ar fi auto-reformat, atât la nivelul structurilor sale interne cât și la cel al structurilor internaționale create de ea (NATO este cel mai evident exemplu, dar și FMI și BM pot fi adăugate). Aceasta i-ar fi permis să fie cofondator al unei noi ordini mondiale post-bipolare, împreună cu cealaltă superputere decadentă, Rusia, și cu superputerile emergente apărute mai ales în Asia (primul exemplu fiind vechiul aliat al României, China).
În loc, SUA a preferat să își impună supremația în lume de manieră absolută. „Visul american”, lipsit de posibilitatea de a se mai defini în contrast cu „visul proletar sovietic”, confruntat cu realitatea crudă a problemelor socio-economice americane, subsecvente practicării prea îndelungate a neoliberalismului, probleme de care elitele politice americane au preferat să scape exportându-le în logică neoconservatoare, adică amorsând lovituri de stat și războaie pretutindeni în lume, și lovit de revoluția neo-marxistă avându-și izvorul în universitățile americane, și-a epuizat atractivitatea. Dolarul american, moneda de rezervă globală și arma economică de distrugere în masă americană, și-a pierdut atotputernicia, pe măsură ce economiile asiatice, susținute de resurse naturale, culturale și demografice cu care America, prăbușită în decadența bunăstării, nu avea cum concura, nu doar că au cunoscut creșteri uluitoare, ci au atras investițiile americane prin avantajele comparative și competitive oferite, dezindustrializând Occidentul euro-atlantic și făcând economiile euro-atlantice dependente de ele.
Astfel, Americii i-a rămas doar puterea militară. Supralicitând-o, SUA a militarizat statul și politica sa, deopotrivă internă și externă, ceea ce a însemnat limitarea libertăților personale care îi făcuseră gloria, și derapajul democrației către oligarhie, pluralismul democratic transformându-se în pluralism oligarhic, și guvernarea poporului, prin popor și pentru popor, în guvernarea mereu conflictuală a unor grupuri de interese rivale, în cadrul unor jocuri de sumă nulă, în interes propriu, cu costuri puse pe seama poporului.
Astfel SUA a ajuns să fie principalul pericol pentru valorile pe care le proclamase și care, ele iar nu ea, învinseseră în Războiul rece, determinând popoarele euro-asiatice (în special cele din Europa centrală și orientală) să le adopte, inclusiv de manieră revoluționară, și anume: democrația (pluralistă / liberală), statul de drept (guvernarea legii), drepturile și libertățile omului, libertatea comerțului și pacea (asigurată prin mecanisme de securitate colectivă și cooperativă, precum și prin efortul armat american). Când toate aceste valori s-au subordonat intervenției politico-militare și s-au redus la aceasta, scopul a devenit mijloc, războiul nemaiavând ca finalitate pacea, ci doar propria-i perpetuare spre profitul diverselor oligarhii rivale (dintre care cea mai evidentă a fost complexul militar-industrial american, secondată de cea a petrochimiei, a industriei farmaceutice și a instituțiilor financiar-bancare). Așa se explică prăbușirea (s-ar putea spune implozia) unipolarismului.
Cei ce observă decadența puterii americane nu neagă superioritatea militară a Americii care, probabil se va menține pentru o bună perioadă de timp. Cu privire la puterea armată a SUA, declinul constă în împrejurarea că, pe de o parte, respectiva superioritate este inutilă în condițiile emergenței de coaliții ale puterilor locale care ocupă terenul altădată controlat de armata americană limitându-i, ca în jocul chinez go, spațiul de manevră geopolitică, iar pe de altă parte, păstrarea ei implică imense cheltuieli făcute pe seama calității vieții cetățeanului american și a dezvoltării și coeziunii economico-sociale a federației americane.
Nu numai că nu există puteri care să se poată opune puterii militare americane, dar nu există puteri care să vrea să i se opună. O asemenea opoziție ținea de globalismul bipolar și unipolar. Puterile emergente în ordinea multipolară post-americană se coalizează în diverse formule pentru a promova proiecte de dezvoltare comună în loc să promoveze proiecte militare (în timp ce America își sufocă economia și societatea sub povara bugetelor militare) și ocupă terenul în așa fel încât forțele militare americane nu mai au cum se mișca strategic. Acest tip de stagnare va face ca puterea americană să implodeze la fel cum s-a întâmplat cu puterea sovietică.
România a anticipat asta. Ea nu a făcut mai nimic, însă, pentru a se feri să fie atrasă în implozia ordinii mondiale americane. Este imperios necesar să o facă acum, în ceasul al doisprezecelea.
ISTORIA POST-BIPOLARĂ A EUROPEI CA OPOZIȚIE A DOUĂ CONCEPȚII STRATEGICE
Constituirea NATO a însemnat transformarea ocupației americane în fostele state europene inamice, învinse în cel de al Doilea Război Mondial (în special Germania), în pseudo-alianță, și transformarea alianțelor cu statele europene învingătoare (în special Franța) în cvasi-ocupații. SUA a avut nevoie de NATO nu pentru a se lupta cu Rusia sovietică și sateliții săi, ci pentru a-și oferi un drept de supraveghere și ingerință în politica (în special geopolitica) statelor Europei occidentale. Dacă Germania nazistă promitea, în cazul victoriei în război, un „imperiu prietenos” în care toți membrii să se bucure de libertate cu excepția obligației de a respecta geostrategia germană, după victorie, SUA a oferit „un protectorat (nuclear) prietenos” cu aceeași condiție.
Teama de amenințarea sovietică, cu care America se găsea în echilibru strategic, a fost doar argumentul și pretextul pentru acceptarea ocupației americane a jumătății de Europă aflate în afara sferei de influență sovietice și la frontiera cu aceasta. Altminteri, Washingtonul și Moscova, Casa Albă și Kremlinul au colaborat perfect pentru demolarea imperiilor coloniale ale puterilor europene și a vechii ordini coloniale împotriva căreia, de altfel, se ridicase și Hitler.
Această strategie americană a fost sintetizată în sloganul: „America in; Russia out; Germany down!” Locul unde toate trebuiau să se întâmple nu era chiar întreaga Europă, ci doar jumătatea vestică a continentului (în anii 2000, numită de Donald Rumsfeld „Vechea Europă”), împărțit „frățește” cu URSS, ca, de altfel, întreaga lume.
În acest context, statutul hărăzit Germaniei era mai dezavantajos decât cel hărăzit Rusiei sovietice. Rusia se putea înarma și extinde, având dreptul ca în teritoriul rezervat ei să ducă ce politică dorește și să își instaleze regimurile politice favorabile ei. Germania, însă, nu se putea înarma, iar ajutorul primit pentru dezvoltarea sa economică (a se vedea Planul Marshall) era menit, sub aspect strategic, să îi permită a-și folosi resursele (naturale și umane) ca să producă ieftin ceea ce aveau nevoie statele învingătoare spre a-și vindeca rănile cauzate de război, precum și spre a stimula prin cerere creșterea economiei americane.
Willi Brandt a lansat al său celebru Ostpolitik tocmai pentru a contrabalansa prin deschiderea către URSS și normalizarea relațiilor cu aceasta, presiunea americană.
După încetarea Războiului rece, SUA a menținut aceleași obiective geostrategice, în timp ce națiunile vest europene au adoptat, fie și nedeclarat, un slogan în oglindă și anume „America out; Russia in; Germany up!”. De astă dată, prin Germania se înțelegea UE, adică Europa germană. Cele două strategii s-au ciocnit și această ciocnire explică istoria Europei la finele secolului al XX-lea și în primele decenii ale secolului al XXI-lea. O istorie în care se încadrează și politica externă a națiunii române.
Solidaritatea transatlantică nu a făcut decât să acopere o realitate sistemic conflictuală.
Ultima expresie a acesteia a fost războiul din Ucraina, în care SUA se luptă atât împotriva Rusiei (deocamdată cu mai puțin succes), cât și a UE (cu un succes desăvârșit). În Ucraina, fidelitatea Americii pentru formula strategică „America in; Russia out; Germany down!” a apărut cu o claritate fără cusur. Acolo „Parteneriatul pentru dezvoltare” între Rusia și UE a primit lovitura de moarte, la fel cu monopolul ruso-german asupra distribuției de energie în UE. Sabotarea conductelor North Stream și împingerea Germaniei de partea Ucrainei în conflictul cu Rusia, împreună cu instituirea dependenței Europei de America în domeniul securității energetice sunt de natură atât să pună la pământ Germania (Germany down) cât și să țină Rusia în afara Europei (Russia out).
Extinderea NATO a reprezentat pentru SUA o politică de expansiune în spațiul fostului bloc sovietic est european (numit, după 2000, de același Donald Rumsfeld, „Noua Europă”) a ocupației deja existente în Europa occidentală. Această ocupație a fost elegant denumită „eliberare de sub dominația sovietică” și „apărare împotriva neo-imperialismului Rusiei post-sovietice”. Prinse între amenințarea noului imperialism german și cea a noului imperialism rus, statele „noii Europe” (ale Europei centrale, de est și de sud-est) au văzut în protecția americană o asigurare pentru păstrarea suveranității lor. De aceea, ele (inclusiv România) au acceptat să se alinieze total la agenda geopolitică a SUA și să formeze un adevărat baraj în calea unei noi antante ruso-germane sau ruso-franco-italo-germane.
În anii 1990, sub aparența unei reconcilieri ruso-americane zâmbitoare, SUA: i. a început extinderea NATO (inițial prudent, numai cu statele catolice ale Grupului de la Visegrád); ii. a susținut secesiunea cecenă menită a diminua puterea Rusiei prin închiderea rutelor petrolului caspic și a o împinge spre Urali; iii. a procedat la albanizarea Balcanilor, după ce se mimase un acord privind partajarea Iugoslaviei între musulmani, catolici și ortodocși care trebuiau să intre cu teritoriile lor respectiv sub influență americană (cu participare turcă), germanică (austro-germană) și rusă; iv. a insistat pentru primirea Turciei în UE, cu gândul că, împreună cu Marea Britanie, aceasta va zădărnici proiectul unei federații europene, al Europei politice, al „Europei putere”, al Statelor Unite ale Europei.
România a susținut toate aceste proiecte americane, inclusiv prin oprirea la propriu a tranzitului armatei ruse către zonele rezervate ei și aliaților ei din Balcanii de Vest, pentru a constata de fiecare dată că a fost abandonată de propriii săi aliați (actuali sau virtuali), care s-au retras din luptă atunci când costurile acesteia le-au părut excesive, lăsând-o pe ea să curețe mizeria făcută și să plătească oalele sparte.
Ulterior (după 2000), pe aceeași linie de gândire strategică, SUA a amorsat revoluțiile colorate din Ucraina și Caucazul de Sud. Totodată a sabotat chiar și ideea (împărtășită de unele școli de gândire românești) creării unei entități transatlantice de tip confederativ, la care ar fi putut conduce Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții și Acordul transatlantic pentru liber schimb. În concepția UE (inclusiv sub acțiunea și la inițiativa autorului textului de față) acest parteneriat trebuia să intre într-un sistem coerent cu parteneriatul pentru dezvoltare dintre UE și Rusia, și cel comprehensiv dintre UE și China, constituind baza unei noi ordini mondiale multipolare post-americane. De aceea, SUA s-a opus unei asemenea construcții.
UE a reacționat opunându-se la aderarea Turciei, decizie cu consecințe semnificative (în principiu negative) în ceea ce privește identitatea sa geostrategică, sancționând dur Brexitul și respingând (în 2008) ideea americană a primirii Ucrainei și Georgiei în NATO.
În ceea ce privește relația americano-rusă, aceasta a alunecat într-un blocaj absurd și periculos atât din cauza ruperii de realitate și a narcisismului american, cât și din cea a decadenței bunăstării care, lovind societatea americană, a făcut-o să nu mai vrea să lupte cu toate mijloacele în abordarea conflictelor internaționale și totodată să dorească purtarea războaielor sale prioritar prin intermediari.
În prezent, politica SUA este aceea de a submina orice eforturi de pace făcute de membrii comunității internaționale și de a răspândi războaie pretutindeni; războaie pe care vrea să le lupte prin alții, iar nu direct, și pe care nici măcar nu mai vrea să le câștige (de ce le-ar câștiga știind că nu poate câștiga și pacea?), ci din care vrea să câștige (prin profiturile aduse oligarhiilor corporatiste, plutocrației supranaționale / multinaționale).
România a fost împinsă, astfel, în prima linie a conflictului Vest-Est, cerându-i-se să furnizeze mai multă securitate decât o poate face și decât primește de la aliații săi. În aceeași măsură și sub același raport ea este ostateca tensiunilor transatlantice și a celor din interiorul UE. Încercând să îi servească pe toți ea se deservește pe sine fără a putea mulțumi pe cineva. De aceea există riscul ca o eventuală înțelegere ruso-americană sau una între Rusia și UE să se realizeze fără consultarea sa și pe spezele sale.
(Va urma)
Cititi si
România ca proiect geopolitic şi interesul naţional (partea a II-a)
România ca proiect geopolitic și interesul naţional (I)
The post România ca proiect geopolitic şi interesul naţional (partea a III-a) appeared first on Cotidianul RO.
