Mai bine de o lună de zile, țara noastră a fost tinută sub teroarea unei obligații publice de plată cu o sumă uriașă. Am fost speriați și bombardați cu pericolul ca România va fi datoare cu 6-7 miliarde de dolari care nu există în buget, care bani vor trebui împrumutați sau rupți din alte fonduri și că nu vor fi bani pentru pensii și pentru salarii, că nu vom putea construi școli, cămine sau drumuri atît de necesare, totul ca să plătim datoria rezultată din procesul cu Gabriel Resources aflat în pronunțare la ICSID.
Am fost martorii, dar și țintele unei adevărate campanii naționale de manipulare. Vreme de o lună de zile, populația a fost terorizată cu acest pericol formulat chiar de conducerea țării (președinte, premier, ministru de finanțe și alti demnitari și politicieni) și amplificat prostește de televiziuni, radiouri și site-uri obediente acestora.
Cum a fost posibil? Numai o cercetare a Parchetului General și a serviciilor noastre secrete ar mai putea lămuri derularea acestei operațiuni de intoxicare cu consecințe grave pe mai multe planuri. Politic, economic, cultural, mediatic și moral. Rămîn de cercetat și ipotezele privind implicarea în operațiuni de manipulare pe bursa de la Toronto (invocate deja de un partid politic), precum și incompetența crasă a grupului de decidenți. Fie ne aflăm în fața unor mostre de neprofesionalism și de prostie, o prostie fără legături cu operațiuni dolosive, fie avem o probă de prostie genuină, lansată cu intenții electorale.
Amenințarea unui dușman a fost folosită de mai multe ori ca tehnică de propagandă. „Vin capitaliștii să ne ia fabricile!”, strigau comuniștii, „Vin extremiștii să ne tulbure armonia democratică!”, strigă acum coaliția PSD-PNL.
Dușmanul, adevărat sau inventat a fost întotdeauna invocat pentru mobilizarea susținătorilor.
A fost lansat pericolul plății către Gabriel Resources pentru a acoperi alte operațiuni? A fost declanșată o campanie de pregătire a populației pentru o eventuală pierdere a procesului și pentru achitarea daunelor, indiferent cît ar fi fost? Cineva s-a temut de moarte de o eventuală despăgubire enormă? Cum a fost antrenată presa în crearea unei presiuni publice de o asemenea anvergură?
Cercetarea ar trebui începută de la chiar lansarea pericolului. Cine a făcut-o? Și în ce scop? Cine a pasat știrea falsă unei televiziuni dispuse să o rostogolească? Aici avem de-a face cu o altă situație. Unele canale media (gen Antena3, Digi 24, Romnaia TV) sunt folosite și recompensate ca amplificatoare a semnalelor date în special de PSD, dar și de Coaliția PSD-PNL. Alte canale sunt doar niște cărăuși inconștienți de mesaje. Iau de undeva și dau mai departe. Investigația jurnalistică a murit de mult. Nu mai sunt reporteri specializați, nu mai sunt fonduri și nici timp. O mare parte a presei se limitează la preluat de declarații ale politicienilor sau, și mai rău, la copiat informații neverificate.
Cum a fost creată marea culpă a depunerii dosarului pentru UNESCO? Avem de-a face cu o invenție mediatică sau direcționarea răspunderii spre autorii demersului la UNESCO a făcut parte din strategia acestei diversiuni? Au fost scurgeri din dosarul procesului sau din demersul firmei de avocați, însărcinată cu apărarea României? De unde aveau informații premierul Marcel Ciolacu și ministrul Marcel Boloș? Ei doi se află la originea acestei campanii de manipulare sau ea s-a născut dintr-o avertizare a oamenilor de la Sintezele SIE sau SRI? Sau totul a pornit de la un articol de presă, de la o știre de televiziune, pe care consilierii, premierul și ministrul Finanțelor au luat-o în brațe și au încercat să o exploateze politic?
Doi oameni s-au „afirmat” vîrtos în această manipulare. Unul și cel mai lătrău a fost premierul Marcel Ciolacu, iar al doilea a fost ministrul de Finanțe. Lor le-au ținut hangul Mihai Gâdea, Victor Ciutacu și Anca Alexandrescu. Toată campania a vizat un țap ispășitor, care n-a fost căutat dincolo de data depunerii dosarului la UNESCO. Nimeni n-a încercat să o ia pe urmele lui Victor Ponta spre a ajunge pînă la Radu Berceanu, sub pălăria căruia s-a născut proiectul. Chiar și Dacian Cioloș a încercat să iasă din corzi fără a aduce alte contribuții la lămurirea situației:
„În cazul prejudiciilor cerute de Gabriel Resources pentru afacerea Roșia Montană, Marcel Ciolacu și PSD au o poziție contrară României, a avocaților plătiți de guvern să ne apere interesele și a documentelor publice de la tribunalul de arbitraj. Au ales să dea vina pentru eventualele despăgubiri pe includerea peisajului cultural minier în UNESCO, deși chiar compania minieră a recunoscut, în documentele de la tribunalul de arbitraj, că acest lucru nu afectează cuantumul daunelor solicitate statului român”. ( Dacian Cioloș pe Facebook).
Imediat după anunțarea deciziei de la ICSID, Marcel Ciolacu și Marcel Boloș au încercat să adjudece sentința în favoarea României ca un mare succes al lor, recurgînd la o grobiană manevră de fățărnicie. Abia au izbutit să ne atragă atenția asupra faptului că măsurile de reducere a cheltuielilor au fost unele de umflare și de mărire a taxelor, că aducerea românilor din Gaza a fost doar o operațiune de promovare a președintelui PSD, că eliminarea cash-ului, o încercare de a cînta în strună Comisiei Europene etc.
Doi primitivi ambițioși într-ale politicii s-au trădat și s-au dat în stambă, etalîndu-și limitele și cinismul.
Cum sunt definite prostia și complicitatea în DEX?
Prostia este „starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură, starea omului prost”. Vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanță.
„Complicitatea” este definită ca fiind o „participare secundară la săvârșirea unei infracțiuni”. Și, prin extensiune, „tolerarea sau ascunderea unei abateri de la normele de conduită”.
The post Roșia Montană – între prostie și complicitate appeared first on Cotidianul RO.
