Impregnat de stânga latino-americană (din miezul căreia s-a născut marxista „teologie a eliberării”), acest argentinian neconformist socotește că Biserica Catolică a devenit un organism insuficient adaptat „vremurilor” și prost pregătit pentru a înfrunta provocările post-modernității agnostice, secularizate, indiferente religios sau (inerțial) anticlericale. Așa se explică și tema aleasă pentru Sinodul în curs de desfășurare.
N-am văzut știri și comentarii românești consacrate Sinodului despre viitorul Bisericii, pe care Papa Francisc (inițiatorul demersului) l-a inaugurat pe 4 octombrie 2023, la Roma.
Știm desigur că istoria creștinismului a fost major influențată de aceste periodice reuniuni episcopale care au definit dogmele, au condamnat ereziile și au prescris conduita canonică pentru cler și laici. Primele șapte „Sinoade ecumenice” (între 325 și 787 d. Hr) au fost găzduite pe sol bizantin, fiind convocate de „basileii” pentru care pacea eclezială reprezenta condiția unității imperiului.
După Marea Schismă din 1054 (agravată prin invazia latină a Constantinopolului de la 1204), succesorii Apostolului Petru au organizat la Roma, în Italia, sau diverse orașe ale imperiului apusean, următoarele întruniri ale tuturor episcopilor (la care „schismaticii” ortodocși n-au mai participat). Ultimul asemenea „congres” s-a petrecut în anii 60 ai veacului trecut, intrând în istorie sub numele de Conciliul II Vatican. Atunci s-au strâns la Roma mii de episcopi din toată lumea. A fost de față și Pr. Andre Scrima, ca reprezentant al Patriarhului ecumenic Athenagoras (cei doi erau aromâni). Conciliul II Vatican a durat vreo trei ani, a făcut multe valuri mediatice și a rămas ca reper pentru a că a pus bazele aplicării așa-zisului aggiornamento, grație căruia catolicismul reacționar din veacul XIX a îmbrățișat o perspectivă social-pastorală modernă.
Sosit pe tronul apostolic roman după Ioan Paul al II-lea (recent trecut în rândul sfinților) și Benedict al XVI-lea care – cu imensa lui erudiție și competență teologică – reprezenta facțiunea conservatoare, actualul Papa Francisc e, dimpotrivă, un progresist netăgăduit. Impregnat de stânga latino-americană (din miezul căreia s-a născut marxista „teologie a eliberării”) acest argentinian neconformist socotește că Biserica Catolică a devenit un organism insuficient adaptat „vremurilor” și prost pregătit pentru a înfrunta provocările post-modernității agnostice, secularizate, indiferente religios sau (inerțial) anticlericale.
Așa se explică și tema aleasă pentru Sinodul în curs de desfășurare: viitorul Bisericii pare nesigur, ceea ce îi irită pe tradiționaliștii siguri pe acțiunea Providenței și le dă apă la moară episcopilor progresiști, convinși că Biserica poate supraviețui doar dacă nu contrariază agenda post-modernității democratice. Papa nu e însă un naiv. A simțit criticile cardinalilor conservatori și tocmai de aceea a declarat, în omilia sa inaugurală, că Sinodul nu trebuie politizat și nici privit ca o arenă de confruntări ideologice.
Actualul Suveran Pontif a părăsit apartamentele apostolice și s-a instalat în „hotelul” Sfânta Martha, din Vatican. El nu și-a ales degeaba numele sfântului Francisc de Assisi, „Sărăcuțul” întemeietor al unui ordin monahal de cerșetori itineranți, smeriți, veseli, deschiși către toate creaturile, în armonie cu natura.
Franciscanii au criticat – înaintea lui Luther – excesele pompoase ale unui cler dornic de putere lumească, de lux și plăceri profane. Nu sunt aceste trăsături ale unei părți din ierarhia bisericească motivele care, până azi, îndepărtează „poporul lui Dumnezeu” de Casa Domnului, adică de locul mistic unde se celebrează taina Fiului jertfit pe Cruce, pentru mântuirea neamului omenesc?
S-a văzut, după amintitul Conciliu Vatican II, că adaptarea mimetică a Bisericii la spiritul veacului nu reumple lăcașurile de cult, așa că nu recunoașterea „uniunilor” homosexuale va înzdrăveni neapărat un catolicism care, cel puțin în Europa, nu mai iese din criza lui structurală.
Presupun că „stângistul” Francisc ar vrea de fapt să vadă că Biserica „universală” pe care o păstorește se desprinde de politică, de intriga imanentă a războaielor culturale și de aroganța unui cler pretins infailibil, care face prea puțin din ceea ce predică. Apostazia tacită a societăților democratice post-moderne nu e doar rezultatul individualismului materialist, ci și reflexul deficitului de sfințenie reală – adică de asumare a Evangheliei lui Iisus Hristos – pe fondul bimilenar al unei tradiții complexe și (adesea) fetișizate.
E dificil să anticipăm efectul actualului Sinod asupra unității catolice: vor apărea noi rupturi? Îi va urma lui Francisc un prim Papă african, care va readuce duhul conservator în magisteriul roman? Când privim spre creștinismul răsăritean, vedem că nici lui nu i-a reușit prea bine Sinodul „panortodox” din 2017 și nu doar pentru că deciziile adoptate în Creta au stârnit tulburări în receptarea lor, ci și pentru că adunarea respectivă a fost arogant boicotată de Biserica Rusă. Din păcate, problemele creștinismului, cu ale sale trei principale ramuri confesionale, atestă dificultățile civilizației euro-americane, din care facem parte, indiferent de relația noastră personală cu o Biserică sau alta. Suntem cu toții mai tributari creștinismului decât credem și mai puțin creștini decât ar trebui.
foto: Hepta
