Spitalul (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981

Nu se putuse concentra asupra listei și-și spuse că până una-alta tot n-are rost să se agite în vreme ce toate lucrurile par să se rezolve de la sine și cu o repeziciune pe care n-a întâlnit-o niciodată înainte. Dar își mai spuse și că niciodată n-a reușit să facă un lucru ca lumea decât atunci când a crezut în șansele de succes ale respectivei întreprinderi, lucru pe care nu-1 putea spune deocamdată și despre minunata funcție pe care o primise.

Porni de aceea prin spital, căutând să vadă ce se petrece. Pe drum își aminti că i se păruse că-1 auzise ș i pe Bârzu într-un salon din pavilionul de boli psihice și, amintindu-și de acest personaj, dori să–l vadă, să–l privească și să-l consulte ca pe un fel de termometru al nebuniei în care intrase. Dacă și ăsta ia în serios toată tărășenia…

Dar deja pe coridoarele din fața „serviciului său“, Lazăr se socoti că a greș it: de intrat tot a intrat în joc, dacă cineva va avea vreodată interesul să dovedească acest luciu, nu va avea o sarcină prea dificilă ș i dacă tot va fi acuzat, atunci măcar să se aleagă cu ceva din funcția aceasta fantomă. Căută și găsi destul de repede un individ îmbrăcat într-un halat vișiniu.

— Unde a dispărut lumea de pe coridor?

— I-a dat domnul Moravetz afară.

— Cum așa?

— Vor fi primiți câte zece pe oră. Pe bază de bilete.

— Și cine împarte biletele?

— Domnul Moravetz personal.

— Eu n-am aprobat așa ceva.

Funcționarul dădu neputincios, dar plin de înțelegere, din umeri. Lazăr simți că are totuși prea multe țoale pe el.

— Fă-mi dumneata rost de hainele mele civile! Știi unde le poți găsi?

— Nu vă faceți griji!

— Bănuiesc că eu am să locuiesc de acuma în biroul meu.

— Din păcate știți cât este de solicitat spitalul. Și ne așteptăm să mai sosească câteva sute de persoane. Dumneavoastră aveți lângă birou o cămăruță cu instalații sanitare numai pentru folosința dumneavoastră.

— Și voi unde o să locuiți?

— O să ne îngrămădim și noi cum putem.

— În cazul ăsta fii bun și trimite pe cineva să–mi aducă și celelalte lucruri.

— Într –un sfert de oră se rezolvă.

Lazăr m ârâi ceva și ieși în curte. Da, domnule, aici se pare că totul se rezolvă într-un sfert de oră. Un adevărat ținut de basme în care ajunge să fluieri și ți se îndeplinește orice dorință. Probabil că lucrurile astea se vor întâmpla la fel și când o să vină alții să fluiere în locurile astea și când se va restabili la fel de repede ordinea firească.

O luă agale spre pavilionul de boli nervoase. Inițial vru să–l caute pe Bârzu, îi veni însă ideea să afle unde se găsea fostul director al spitalului și să stea de vorbă cu el. Pe alei nu întâlni pe nimeni, dar mai departe, printre copaci, putu vedea câteva siluete grăbite.

La intrarea în pavilion fu salutat de către un bolnav care ședea la o masă lângă ușă.

— Ce faci dumneata aici?

— Asigur paza.

— Și atunci de ce m-ai lăsat să intru?

— Păi,. dumneavoastră aveți permis.

— Și dacă n-aveam?

— Atunci n-ați fi intrat.

— Și cum mă opreai?

— Nu deschideam ușa. Se descuie de aici, îi arătă el.

— Domnul Iancu e plecat, mai strigă omul după el, încercând să fie prevenitor.

Lazăr nu–i mai răspunse și o luă spre fosta lui rezervă. Se gândi să pună să i -o țină ocupată. A plătit pentru ea și dacă se va termina nebunia asta, ar trebui să se întoarcă tot acolo. Numai că ușa camerei era sigilată.

Atunci se hotărî să urce la etajul II, acolo unde-l întâlnise pentru prima oară pe Guneș.

La intrarea în coridor fu oprit de către Karci.

— Mă duc la domnul Guneș, spuse Lazăr.

Karci, i se puse în față și rânji. Se purta la fel de enervant de idiot și de insolent ea atunci când întrecuse orice măsură și fura pe față.

— Tu știi cine sunt eu? îl întrebă Lazăr, care nu mai era obișnuit să i se opună cineva.

— Dumneata ești administratorul, rânji Karci. Numai că aici n–ai dreptul să intri.

— Fiindcă spui tu ?:

— Domnul Guneș mi-a spus că–1 pot găsi aici.

— Da, la telefon.

— Aveți treabă cu mine, domnule Lazăr?

— Aș avea, dacă se poate…

— Regret că aici vi se termină permisul. Cu ce vă pot fi de folos?

— Aș vrea să vorbesc cu fostul director al spitalului, spuse Lazăr și-și dădu seama că

riscă spunând aceste lucruri.

— Îl cunoașteți? …

— Nu. Adică n–am avut niciodată ocazia să stau de vorbă cu el. Dar știu bineînțeles

cine este și…

— Dar de ce trebuie să -stați de vorbă cu el?

— Pentru că…în noua mea funcție aș avea nevoie de niște lămuriri.

— Și funcționarii dumneavoastră nu vi le pot da? Sau nu vor? Aveți dreptul să-i sancționați în așa fel încât să nu mai existe posibilitatea că data viitoare să vi se opună.

— Nu mi se opun, dar sunt lucruri pe care chiar nu le știu.

— Ca de exemplu? Și credeți că directorul era mai informat în legătură cu detaliile

decât hoții ăștia mici?

— Măcar cu fostul contabil șef ar trebui să stau de vorbă.

— Să vedem. Pentru asta îmi trebuie aprobarea domnului Comandant.

— Ar fi bine s-o obțineți cât mai repede. Am multe lucruri de pus la punct.

— Și directorul și contabilul șef și alții…. mai mulți medici… sunt bolnavi. Nu puteți să-i vedeți decât cu autorizația personală a domnului Comandant.

— Sunt bolnavi?

— Grav.

— Și cine-i îngrijește?

— Noi.

— Dumneavoastră îi îngrijiți pe medici?

— O să vă țin la: curent, domnule Lazăr, în măsura în care voi putea să vă obțin autorizația. Mai aveți vreo problemă?

— Nu-mi prea cunosc atribuțiile și mai ales, drepturile.

— Dar obligațiile vi le cunoașteți?

— Nu știu.

— Ce vreți să spuneți?

— Mai înainte deșteptul ăsta de Karci nu a vrut să mă lase să intru la dumneavoastră.

— A primit și el ordine.

— Dar eu nu știu până unde am voie să-mi exercit drepturile. Și nici nu știu când

trebuie să protestez că sunt reținut fără vreo acoperire, dintr-un exces de zel prost înțeles de către…

— La noi nu se fac greșeli! Nimeni nu vă va frustra de drepturi. Și dumneavoastră aveți drepturi multe, domnule administrator.

— Tocmai. Și n-aș vrea să greșesc eu.

— Dumneavoastră nu veți greși, domnule Lazăr. Domnul Comandant personal are încredere deplină în dumneavoastră. Și, pe urmă, nimeni nu are voie să uite că din rezerva dumneavoastră a pornit întreaga acțiune.

Lazăr îl privi în ochi să vadă dacă nu–și bate joc de el, dar deși lumina era proastă în locul acela, nu încăpea nici o îndoială că Guneș vorbea serios. „Ăștia-s serioși de mama focului, gândi Lazăr, ăștia se joacă mai serios decât copiii.“

— Aș avea nevoie pentru câteva minute de Karci.

— Îmi pare rău, dar Karci n–are voie să coboare de aici.

Lazăr simți o vie satisfacție. Îl privi pe fostul infirmier, dar acesta rânjea încântat. „Fostul infirmier, gândi Lazăr coborând scările, fostul infirmier și actualul ce? Fostul și actualul dobitoc!“ La parter își aminti de Bârzu, îl întrebă pe bolnavul de la intrarea în pavilion, pe cel care „asigura paza“, dacă nu ș tie unde-1 poate găsi pe fostul magistrat. Omul consultă o listă, apoi îi indică o încăpere de la etajul I.

— Poate mă oprește și acolo cineva să intru, mârâi Lazăr.

— Pe dumneavoastră? Cum o să vă oprească pe dumneavoastră?

— Uite că se poate și asta.

— Ați fost la etajul II?

— Vezi că știi!

— Acolo-i altceva.

Lazăr reveni la etajul I, trecu prin fața fostei sale rezerve și mai pipăi o dată sigiliul de la ușă, apoi căută salonul nr. 23.

Intrând, observă că încăperea nu era cu nimic mai mare decât fosta sa rezervă, dar că în loc de un pat și apoi de două paturi, cu câte s-a obișnuit să vadă acolo, aici erau adăpostite șase persoane. Puse unul lângă celălalt, paturile au ajuns să ocupe tot spațiul, astfel încât s-a renunțat și la obișnuitele noptiere pe care-și mai țin de regulă bolnavii mâncarea și minimul de obiecte personale. Nici pentru medicamente nu mai aveau un loc anume și Lazăr observă că fiecare își folosea la maximum și spațiul de sub pat, după ce a întins în prealabil câte vin ziar pe dușumea.

Îi trebuiră câteva momente până să-l descopere pe Bârzu. Acesta era culcat într-unul dintre paturile cele mai depărtate de ușă, era neras și, în general, arăta cât se poate de rău: fața suptă și ochii adânc retrași în orbite indicau fără putință de tăgadă că omul era într-adevăr

bolnav.

— Dom’ judecător, zise Lazăr, fără să-i mai ia în seamă pe ceilalți, aș vrea să stăm de

vorbă.

Bârzu se învârti cu greu spre el, în timp ce bolnavii ceilalți începeau să fie și ei atenți. (Să nu fi știut că printre ei se află și un judecător?)

— A, domnul Lazăr!

Bârzu tăcu și Lazăr așteptă în zadar ca celălalt să mai spună ceva.

— Trebuie să stăm de vorbă, dom’ judecător! Dar eu nu am cum să ajung până la dumneavoastră.

— E cam înghesuială mare aici, spune cineva neîntrebat, lucru care-1 deranja vizibil pe Lazăr.

— Fiți bucuroși că mai aveți paturi. N-ar fi exclus ca în curând să vă băgăm doi sau

trei într-un pat.

— Se poate, spuse și alt neîntrebat. Se poate, numai că nici așa nu e bine. Nu poate

omul să meargă la veceu fără să-i scoale pe toți. Și mai ales noaptea asta-i tare rău.

— Și să nu mai spunem că medicii nu ne mai consultă decât din ușă. Pe mine nici măcar nu m-au mai pipăit.

— V-am zis că s–ar putea să fie în curând și mai greu. Întindeți-vă oasele în paturi, cât mai puteți s-o faceți! (Și ce dracu-1 iau ăștia la întrebări? Pentru ăsta a venit el aici? După ce că nici n–au plătit mai nimic mai fac și nazuri! Păi, să fi plătit și ei atât cât a plătit el, ar fi primit și ei o rezervă! N-au bani? Dar el cum a avut? Nici el nu s-a născut cu bani. Și el a trebuit să câștige fiecare leu ca să ajungă să poată să–și permită o rezervă. Numai că el a lucrat din greu pentru asta, pe când ei au lenevit sau au făcut pe deștepții! Și acum se plâng! Putorile!) Dom’ judecător, trebuie să vă vorbesc!

Paturile se porniră pe scârțâit și fiecare dintre bolnavi se sculă în șezut. Apoi, cu papucii în mână, Bârzu trecu, abia ținându-și echilibrul, peste paturi până la ușă.

— Păi, prea ușor nu poate să vă fie aici, dom’ judecător, admise Lazăr după ce au ieșit

pe coridor.

— Mai ales noaptea. Mai ales noaptea. La vârsta mea trebuie să ies de mai multe ori. Vă închipuiți…

— Totuși, toată lumea are patul său…

— Da. Am văzut și eu situații în care alții au dus-o mult mai rău. Numai că nici mie nu mi-e ușor. Dacă aș fi sănătos ar fi altceva.

— Chiar vă supără o boală?

— Am ulcer, domnule Lazăr. N–am venit de plăcere aici.

— Și de ce v-au pus în pavilionul ăsta?

— Cică acolo unde am fost până ieri nu mai sunt locuri. Și medicii mi-au spus că aici sunt și mai ferit de alte necazuri.

— Ce necazuri?

— Nu știu, dar bănuiesc ce vor să spună… În ultima vreme știți că am fost lăudat cam

mult de unii care acum nu… care acum se ascund și ei.

— Și ce-i? Dumneavoastră n-ați fost legionar.

— Nu, dar nici curat nu mai pot să spun că sunt, după modul în care m-au tratat ei.

— Deocamdată nu vă faceți griji! O să am eu grijă să nu vă deranjeze nimeni. Am să vă fac rost și de o cameră mai bună.

— Ți-aș fi tare îndatorat.

Asta îl enervă pe Lazăr: adică după ce el îi promite că îi va face un serviciu, boșorogul se apucă să-l tutuiască. Păi da: servicii fac întotdeauna servitorii. Iar pe servitori îi tutuiești. Asta o știe de mult. Așa-s răsplătiți toți fraierii care au timp să fie sentimentali!

— Deocamdată vreau să știu un lucru: dumneavoastră ați luat cunoștință de

evenimentele din spital? (Suna cam oficial, dar cu unu’ ca ăsta e mai bine să vorbești așa.)

— Ați devenit administrator. Am auzit.

— Și? Lazăr își aminti că dacă vrea să afle ceea ce-1 interesează, va trebui să

procedeze totuși cu blândețe cu bătrânelul acesta. Vreau să vă întreb ce părere aveți de toată tărășenia asta.

— Ce importanță are ce părere am eu? Eu cel mult pot să mă bucur că te-au pus pe dumneata pe o funcție atât de importantă și că s–a ivit cineva care mă mai poate ajuta și pe

mine.

— Și câtă vreme crezi că te voi putea ajuta?

— Asta, iartă–mă, domnule Lazăr, asta cred că poți aprecia dumneata mai bine ca mine. Vezi că eu abia pot să ies din patul meu. De unde să știu eu ce se întâmplă pe afară?

— O să poți să ieși, fii liniștit, dar știi bine că altceva te întreb.

— Domnule Lazăr, eu am un ulcer destul de avansat. În condiții normale cred că m-ar fi operat de mult. Acum pur și simplu n-au timp de mine. Asta-i și bine și rău, dar…

— Domnule judecător, v–am promis să am grijă de dumneavoastră! Dar pentru asta aștept să–mi răspundeți la întrebare! Nici atât nu pot să capăt în schimb?

Bârzu îl privi, apoi se rezemă de perete.

Era clar, până și Bârzu ăsta era un mare orgolios. Atât de orgolios încât se consumă — din orgoliu — nefiresc de mult până să ceară ceva. Apoi, când în sfârșit s-a hotărât, înfrângându-se, pretinde ca cerința să–i fie imediat îndeplinită. Dacă nu se întâmplă astfel, atunci orgoliu] îi este pentru a două oară rănit și el este gata să–și piardă rațiunea. Ca acum, când nu-1 mai interesează decât că și-a călcat pe suflet cerând un tratament mai bun, iar Lazăr

îi vorbește despre altceva. Altceva nu-I poate interesa într-o clipă ca asta.

— Mă doare stomacul. Mă doare rău. Ce să. vă pot spune eu? Eu v-am rugat… Cum aș putea eu din patul al patrulea să știu mai multe decât cineva care a intrat, ca să spun așa. În

noua administrație și care cunoaște… care are infinit mai multe date..

Lazăr îl privi cu ură. Îi întoarse spatele și se îndreptă spre ieșire. Trecând prin fața fostei sale rezerve observă că sigiliul lipsea de la ușă. Înăuntru o femeie făcea curat. Lucrurile lui dispăruseră.

Coborând scările nu se putu abține să nu-1 înjure cu voce tare pe judecător: adică el ce oferă să-i îmbunătățească radical situația, să-i creeze condiții dintre cele mai bune, să-l salveze poate chiar de la moarte, dacă ne gândim că medicii ăștia s-ar putea ca în condițiile date să-l urce prea târziu pe masa de operații, iar boșorogul în loc să-i mulțumească și să binevoiască să-i dea o explicație în ce-1 doare, o simplă explicație, domnule! În loc să fie amabil și prevenitor, că nu l-ar fi costat nimic, mai face și pe nebunu’! Păi sigur! Astea toate nu-s decât de aia pentru că indivizi ca el care n-au fost buni nici la slujbă și nici altundeva în viață, s–au găsit să–și facă rost peste tot și întotdeauna de câte un înger păzitor care să le satisfacă toate capriciile și să le netezească toate greutățile, să fie mereu la dato rie și să apară întotdeauna la momentul potrivit fără ca ei să fie obligați să miște măcar o dată vreun deget pentru asta. Toate numai și numai pentru că așa li se cuvine lor! Dar de ce li se cuvine lor așa ceva? De ce? Ce-s ei? ’Om vedea dacă iese boșorogul prea repede din înghesuiala asta! ’Om mai vedea!

— Să trăiți! îl salută bolnavul-portar.

Adică o să vedem noi până la urmă care este cel deștept și care…

— Dom’ administrator, se milogi bolnavul-portar, dom’ administrator, cum să fac să pot primi și eu un halat?

— Da’ la ce-ți trebuie?

— E frig aici, dom’ administrator, e frig și se tot deschide ușa…

— Nu-i mai lăsa pe toți să intre!

— Așa voi face, dom’ administrator!

Bine! ’Om mai vedea…

— Să trăiți!

’Om mai vedea și cu tine! ‘Om mai vedea noi cine pe cine va servi de acuma! Cine face altuia un serviciu e un servitor? Bine, atunci… Până și servitorii capătă bani pentru ceea ce fac! Dracu’ să-i ia de bani! Cu el să învețe ăștia să vorbească!

The post Spitalul (14) appeared first on Cotidianul RO.