În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
De putut Penescu putu să intre si ngur în cabinetul lui Lazăr. Dar arăta îngrozitor. Fața îi era congestionată umflată, părea gras, dar dacă te uitai la restul corpului, observai prin contrast trupul cadaveric de pe care hainele atârnau ca de pe un umeraș prea mic. Vorbi împleticindu-se mereu, iar vocea îi era stinsă.
— Ce-ați pățit, dom profesor? îl întrebă Lazăr, oferindu-i un scaun.
— „Dom’ profesor.” Nu mai sunt de mult „dom’ profesor”… Am încercat să rămân
ceea ce am fost… dar…
— Cum de v-ați îmbolnăvit? Aici circulă o teorie cum că cei indezirabili se îmbolnăvesc din cauza unui complex de inadaptabilitate.
— Se poate. Eu într-adevăr nu m-am putut adapta la hoțiile lor. Pentru asta sunt prea bătrân și am trăit toată viața mult prea diferit de ei. Da, se poate… Numai că eu m-am îmbolnăvit și pentru că m-au ținut în frig, în pivnița aia… Acolo nu se putea să nu se îmbolnăvească și unul mai tânăr… și mai puțin obosit… Am lucrat foarte mult, să știți!
— Lăsați, dom profesor, acum s-a terminat. Dimitrovici a fugit și pe Duma am să-I pun eu la punct.
— Nu, domnule administrator general, nu! De terminat nu s-a terminat. Pe mine au vrut să mă dea la o parte pentru că le strigam în față că fură ca în codru și pentru că nu am vrut să mă las mituit. Știți în ce hal trăiesc bolnavii din clădirea anexă? Stau doi într-un pat deși
sunt atâtea paturi goale, nefolosite de nimeni, ba mai mult, unii sunt culcați direct pe jos, numai pe pământ, pe o pătură, care are norocul s-o aibă și pe aia…
— De ce nu le dau paturile libere?
— Pentru că dacă toți ar avea pat, n-ar mai trebui sa plătești pentru a-1 obține, n-ar mai trebui să dai bacșiș pentru orice lucru, dacă l-ar avea de la sine. Ei alimentează cum pot sărăcia asta lucie numai pentru ca oamenii să trebuiască să lupte, să se certe, și să dea
bacșișuri pentru fiecare fleac.
— Ai văzut dumneata paturile nefolosite?
— Dacă le-am văzut? Dar câte n-am văzut? Am văzut și cum se aruncă mâncare de la bucătărie! Auzi, domnule, ei vând cât pot, fură cât pot cuprinde și mai apucă să și arunce din mâncare, acum, în vremurile astea grele, când lumea aproape că moare de foame! Și toate astea numai pentru ca, să nu-și strice prețurile!
— Ai raportat cuiva ce ai văzut?
— Păi, cui să-i raportez? Am încercat să vorbesc cu pramatia aia de Luca… Nu reușesc să uit ce poamă a fost în liceu. Dar n-am reușit să dau de el. Au făcut tot ce au putut să mă împiedice și asta mă face să cred că dacă le era frică de el, probabil că totuși o fi mai cinstit ca ei…
— Eu îți eram superiorul direct. De ce nu mi-ai povestit mie toate astea?
— La ce bun? În primul rând că nu aș fi reușit să vă întâlnesc. De când i-am spus lui Dimitrovici tot ce aveam pe suflet, nu mă mai slăbea din ochi. La început mi-a limitat posibilitățile de mișcare în teritoriul lui, deși n-avea dreptul s-o facă. Pe urmă m-a neutralizat
cu totul.
— Ce-a făcut? nu pricepu Lazăr.
— M-a făcut praf, asta a făcut! Se sprijinea pe o grupă de soldați și pe un sergent pe care îl ținea ca pe un boier. Și ce se petrecea în pavilionul de femei… Și, pe urmă, în al doilea rând, ce rost avea să vă spun dumneavoastră toate astea? Cât am fost aici parcă era altfel?
Dacă ați acceptat aici să se…
— Mă acuzi și pe mine?
— Până la urmă o să dați cu toții socoteală!
— Se poate. Dar dumneata împreună cu noi. Și dumneata ai fost administrator în această tărășenie!
— Dar am pătimit mai mult decât am…
— Și? Mie-mi spui toate astea? Poate că nu te cred, Poate că te cred. Dar cei care te vor trage mai târziu la răspundere n-o să te creadă în nici un caz. Vrei să spui poate și că Guneș este mai puțin vinovat numai pentru că a fost demis?
— Domnule Lazăr, mă bucur că dumneavoastră vă gândiți la ceea ce va fi după ce se va dărâma toată șandramaua. Dimitrovici ar fi considerat trădare numai să faci aluzie la așa ceva. Iar în legătură cu Guneș… Guneș se știe că a omorât la viața lui numai de dragul de a
omorî…
— Iar despre mine se știe că am fost sceptic de la început. Dacă n-aș avea pata asta, aș fi de mult în statul major. Sigur că nu cred că lucrurile o să meargă multă vreme așa. Nici atâta nu credeam că o să țină. Dar ascultă-mă pe mine: să te aranjeze cei care vor veni după noi vinovat este un lucru cât se poate de neplăcut, dar nevinovat… ei, bine, nu, cred că aș muri de ciudă.
— Și pentru atâta lucru merită să te mânjești?
— Pentru atâta? Și pentru mai puțin!
— Important este să-ți fie conștiința curată. Asta-i mult mai important decât sentința pe care o dă un judecător în care nu crezi.
— Zău? Ce vorbești? Uite ce e, mie să nu-mi faci pe moralistul! Dacă o să vină să ne adune cu fărașul, dacă vei avea destui bani, vei putea să-ți cumperi o scară de mătase Cu care să cobori de pe făraș și să-ți mai păstrezi și buzunarele destul de pline ca să nu regreți timpul pe care l-ai petrecut aici. Nu pricepi? Fără să ai acești bani, n-ai nicio șansă să mai scapi!
— Vedeți, eu am locuit întotdeauna în gazdă. N-am apucat să-mi cumpăr din leafa mea de dascăl niciodată și cărți și casă. Și în imobilul în care locuiam de douăzeci, de ani, am dat de un proprietar care și-a deschis un magazin de mobilă. L-au sfătuit doi prieteni să bage și el capital în toată afacerea asta. El n-a vrut, mi-a spus-o de nenumărate ori, dar nevastă-sa era o ambițioasă și-1 tot chinuia că el nu are idealuri, că e un pârlit, că dă cu-piciorul în orice afacere… Cunoașteți genul de femeie… Până la urmă, de gură ei, a intrat și în afacerea cu mobilele. Acum, întâmplarea face că am cunoscut bine pe încă unul dintre cei trei asociați. Nici ăsta nu s-a băgat cu prea mult entuziasm în toată treaba, dar trebuia să aibă o platformă ca să se poată căsători, pentru .că altfel socrii… Cunoașteți și tot tacâmul ăsta, nu? Pe al treilea nu l-am știut, dar bănuiesc că și el a intrat în toată povestea forțat de habar n-am ce sau de habar n-am cine… Ei, și până la capăt era clar pentru toți trei că tot magazinul lor de mobilă nu va rezista cine știe cât și atunci au furat fiecare, cât a putut din el și bineînțeles că totul s-a prăbușit în câteva săptămâni. Și credeți că cele câteva bancnote cu care s-au ales i-au salvat de rușinea falimentului? Că au ieșit până la urmă la mal, asta-i o cu totul altă poveste și nu s-a datorat în niciun caz, dar în nici un caz, banilor pe care i-a scos fiecare din afacerea pe câre au
— Asta pentru că au fost niște tâmpiți. Povestea cu cel care taie găina care face ouă de aur, numai pentru a scoate deodată cât mai mult aur din burtă ei.
— Și aici credeți că e altfel? Toată lumea fură, fiind convins că numai așa îl poate împiedica pe vecin să nu-i ia și partea lui. Așa că asta-i, domnule Lazăr!
— Dar aici se fură de când lumea.
— Dar chiar în halul ăsta!
— De unde știi dumneata în ce hal se fura până acuma?
— Am mai fost internat aici. Dar chiar așa…
— Dom’ profesor, dumneavoastră v-ați cumpărat tot felul de cărți, dar asta nu
ajunge… Deși, trebuie să recunosc, nu-i puțin lucru să ai o casă plină de cărți.. Te simți mai nu
știu cum… Dar dumneavoastră oamenii culți, știți multe despre tot felul de lucruri scrise prin
cărți, despre oameni mari din istorie, tot felul de…
— Ba nu, principalul nu e să știi multe despre alții, ci multe despre sufletul omenesc!
— Da’ de unde! Voi nu faceți decât să cunoașteți cât mai multe despre alți oameni de dinaintea noastră!
— Eu… Penescu se clătină. Era vizibil că făcuse și până atunci eforturi supraomenești pentru a rezista și a nu se prăbuși de pe scaun.
După o scurtă bătaie în ușă, la care evident că n-a mai așteptat și răspuns, secretara intră în încăpere, se uită cu un fel de milă la Penescu — „Ar trebui să stați mai mult în pat?” —
aranjă câteva hârtii de pe biroul lui Lazăr și anunță că domnul administrator general este invitat la sediul domnului Iancu, loc în care se va ține o mică festivitate, o petrecere la care
mai mult ca sigur va participa și domnul Comandant personal.
— De petreceri ne arde nouă acum? pufni Lazăr nemulțumit pe nări.
— Și, nu vă supărați, ciripi în continuare femeiușca, trebuie să mă duc să mă schimb și
eu, arat ca dracul.
Nu, Lazăr nu era omul care să -i spună, așa după cum se cuvine în asemenea situații, că domnișoara arată și așa foarte bine și că în cazul ei machiatul și toate celelalte nu mai au nici un rost. Din contră, Lazăr fu bucuros s-o știe plecată.
— Să mi-1 mai trimiteți pe Moravetz, îi strigă după ce femeia ieșise deja, lăsând ușa deschisă.
— Nu știu dacă mai este aici, îi spuse ea de dincolo, și domnul Moravetz este invitat.
— Vrei să mergi la dans? îl întrebă Lazăr când se prezentă la el administratorul.
— Trebuie să mergem, domnule administrator general. Va veni și domnul
Comandant.
— Și ce-i dacă va veni și domnul Comandant?
— S-ar putea interpreta în fel și chip și nu e bine. Mai ales că tot felul de invidioși abia așteaptă sa ne facă servicii.
— Ce vrei să spui?
— Nimic deosebit. Ce? Parcă dumneavoastră nu știți? Până acum suntem singurul
serviciu care nu a suferit nicio demitere de la constituire. Mai mult: suntem singurii care am avansat în grad mereu și… Și asta nu-i puțin…
— Bun! Și ce se va sărbători la Iancu?
— Domnul Comandant s-o fi gândit că nu ne-ar strică nici nouă o mică destindere, mai ales că n-am apucat încă sa respirăm în liniște. Și în afară de asta, veștile sunt cum nu se poate mai bune: domnul Comandant a obținut pentru spital rechiziționarea tuturor străzilor pe care le-a cerut în acest scop. Am mai primit și niște fonduri în plus, domnul prefect l-a dat afară pe fostul director al spitalului din clădirea prefecturii în văzul tuturor,” iar pe Dimitrovici nici n-a
vrut să-l primească. E drept că Dimitrovici a reușit să se întrețină o jumătate de oră cu primarul, dar rezultate, după cum se vede, n-a obținut…
— Unde-i Avram?
— Afară. Mai are de terminat niște situații.
— Bine. Să mi-i trimiți aici! Și încă ceva: m-am gândit la povestea aceea cu fostul post al domnului profesor Penescu. Poate se aranjează.
— Vă mulțumesc mult!
— Domnul profesor va sta și se va odihni câteva zile și pe urmă vom mai vedea.
— Vreți să scăpați de mine! strigă profesorul cărei în tot acest timp, uitat în colțul lui, se străduia să mai adune ceva forțe.
— Să scăpăm de dumneavoastră? Nu. Puteți să vă preluați din nou postul?
— Nu vedeți în ce hal sunt?
— Păi vedeți? Eu aș fi fost în stare să trec peste greșelile pe care le-ați făcut și să vă repun în drepturi, cu toate că…
— Ce greșeli?
— Păi, nu uita că de la dumneata s-a tras toată revolta trădătorului Dimitrovici.
— Curat trădător! încuviință Moravetz..
— Dacă ați fi fost mai vigilent, mai iscusit… Dacă mi-ați fi raportat la timp…
— Credeți că ar fi fost altfel? se încăpățână profesorul.
— Bineînțeles că totul ar fi fost altfel. Și cel puțin trădătorul Dimitrovici nu ne-ar fi scăpat. Dar să lăsăm asta! Dumneata singur recunoști că deocamdată nu ești încă apt de muncă. Vrei să te omor? Așa că te trimit să te refaci și, oricât îmi vine de greu, am să mă străduiesc să reorganizez în așa fel efectivul nostru încât sa te putem înlocui. Hai, nu-ți fie frică, dom’ profesor, o să facem totul ca să te pui pe picioare cât mai repede! Vei avea condiții deosebite. Exemplare! Ca să vadă toată lumea cum. îi răsplătim noi pe martirii noștri care au pătimit în-exercițiul corect al funcțiunii. „Exercițiu corect“ am spus. Fii liniștit!
Iar pe ceilalți îi așteaptă flăcările „focului sfânt”, nu? Oricum, nunta apocaliptică
despre care tot amintește domnul Comandant nu mai contenește.
Lazăr dădu din umeri:
— Domnule Moravetz, îngrijește-te dumneata ca domnul profesor să fie mulțumit! Și ne vedem la petrecere!
Cei doi ieșiră și peste câteva clipe se arătă Avram.
— M-ați chemat?
— Noi am fost întrerupți de câteva ori din discuție. Nici acum n-am prea mult timp,
dar câteva cuvinte tot vreau să-ți spun! Apropo, ești și dumneata invitat la petrecerea asta neașteptată?
— Da. Adică… Și da și nu. După rang ar trebui să fiu și eu acolo, dar s-a dispus să rămână adjuncții la locul lor pentru a avea grijă ca totul să meargă în continuare bine.
— Și atunci cum, după rang, da?
— Păi, deși adjunct, funcția mi-ar permite să fiu de față.
— Și rangul e totuna cu funcția? Ce tot boscorodești? Funcția ți-ar permite să fii de față? Păi, tocmai despre asta voiam să vorbim. Ți-am spus că am de gând să te ridic în funcție. Voiam să te fac un fel de consilier special care ar fi trebuit să-mi raporteze periodic tot ce se
întâmplă în spital și în afara lui.
— Un fel de Geheimrat?
— Exact. Mi-ai fi fost subordonat direct mie și numai mie și în felul acesta ai fi scăpat de o serie de alți șefi. Numai că se pare că am să-l pun pe Moravetz în locul lui Penescu —
chiar Moravetz mi-a cerut acest favor — situație în care dumneata ar trebui să-i iei locul. (ca administrator al spitalului ai avea, lucru pe care îmi este imposibil să-l neg, nu?, cel puțin o serie de avantaje. În calitate de consilier al meu, altele. Gândește-te și peste o oră dă-mi
— Eu vreau să vă mulțumesc pentru încrederea pe care… Mai mult decât încredere,
eu…
— Du-te, pune-ți adjunctul la treabă și vii cu noi la Iancu! Din dispoziția mea! Te aștept aici. În cinci minute plecăm.
Între timp, Lazăr se întinse pe canapea și închise ochii. Stătu o vreme așa și poate că și dormi. Când îi deschise iar, îi văzu prin ușa deschisă pe Chirian și pe Vasile șezând cuminți pe scaune în anticameră. Erau atât de mari încât scaunele riscau să se rupă sub ei.
*
Deci și domnul ăsta Caius Moldovan se alia aici, gândi Lazăr. Deci și el… Până la
urmă n-o să mai lipsească nimeni la apel…
Iar domnul Caius Moldovan își inventaria și el, la rândul său, cunoș tințele din spital. Cu ăștia a fost prieten, cu ăștia a fost în relații delicate, pe ăștia mai bine să nu-i reîntâlnească… Măcar pentru o vreme…
Cel mai mult îl intriga soarta fostului adjunct al comandantului — Guneș. Se cunoscuseră mai de mult de prin oraș, se reîntâlniseră la Casa verde și Guneș se deosebise deja de atunci de ceilalți camarazi. Se dovedise cel mai crud, ucidea fără milă, și îi lua în derâdere și pe cei alături de care se înregimentase.
Și domnul Caius Moldovan știuse pe atunci că nu trăiesc „vremuri de domnișoare” și el crezuse într-o necesară sabie a Domnului, și el fusese convins că în asemenea timpuri forța trebuie să impună. Dar Guneș nu suferise de o contagiune a beț iei sângelui, Guneș venise lucid și rămase tot timpul lucid. Și când se îmbăta păstra un fel de luciditate. El nu bătea, nu tortura, el ucidea de la început. Și fuseseră momente când o făcuse pe față, gratuit și fără nici o precauțiune. Pe urmă, brusc, dispăruse. Domnul Caius Moldovan nu știa ce făcuse Guneș în zilele premergătoare rebeliunii, nici cum de scăpase după aceea. Îl reîntâlnise în spital și se liniști abia când auzise că Guneș a căzut și aici. Se speriase și când îl văzuse în spital pentru că Guneș nu era, omul de care să te temi decât dacă-1 cunoșteai: era rece,” politicos, n-avea nimic comun cu bădăranii care loveau și înjurau pentru că nu știau să facă altceva. Domnul Caius își amintea o scenă pe care în zadar încerca s -o uite: au făcut într-o zi o descindere la un oarecare, un tânăr care locuia singur într-o cameră mobilată și despre care se spunea că ar avea literatură și manifeste comuniste. În realitate nu găsiră nimic suspect în locuința respectivă, dar nici nu voiră să plece așa cum au venit, mai ales că existau bănuieli serioase împotriva tânărului. ÎI considerară arestat și domnul Caius Moldovan își aminti cum îl lovise primul peste față, sperând să afle ceva și obișnuit fiind să procedeze astfel. Dar Guneș se împotrivi, scoase pistolul și-i spuse arestatului că o să-l împuște. „De ce? întrebă acesta. N-ați găsit nimic la mine.“ Guneș îl privi aproape cu bunăvoință și-i explică blând că suspiciunile sunt prea grave și că ele ajung. Atunci domnul Caius Moldovan interveni din nou și încercă să-i explice tânărului că dacă mărturisește și scoate la iveală materialul compromițător, ar putea beneficia de clemen ță, dar Guneș îi opri elanul, precizând că-1 va împușca oricum pe tânăr. Nu părea surescitat, nu părea nici măcar că i-ar face o plăcere deosebită treaba asta, era la fel de politicos și firesc ca întotdeauna, își scoase pistolul, ținti și apăsă pe trăgaci. Dar arma se blocase. Desfăcu încărcătorul și studie ce se întâmplase și până la urmă reuși să scoată glonțul blocat. Ridică arma, o îndreptă spre arestat și apăsă din nou pe trăgaci. Glonțul se blocă în același loc. Își vârî pistolul înapoi în toc și-i invită pe toți să părăsească locuința aceea, lăsîndu-1 pe tânăr acolo de parcă l-ar fi împușcat.
Îi recunoscu acum pe amândoi: și pe Guneș și pe tânărul pe care nu reușise să-l ucidă. Dar Guneș, pe atunci adjunctul comandantului, păru să nu-și mai recunoască fosta prezumtivă victimă. Trecu într-o zi pe lângă el în prezența domnului Caius Moldovan, dar nu-i acordă nicio importanță.
— Ai avut noroc că nu te-a recunoscut, îi spuse domnul’ Caius Moldovan tânărului.
— M-a recunoscut, răspunse băiatul și domnul Caius Moldovan trebui să-i respecte calmul. Pe urmă, când alți șefi legionari începură să-i caute prin spital pe cei cu care nu terminaseră să se răfuiască „afară”, domnul Caius Moldovan se gândi mult dacă să-l denunțe camarazilor săi sau nu pe acel tânăr. Participase în mare secret și el la câteva acțiuni de felul acesta, dar de data asta ceva îl reținu. Însă tânărul pe care Guneș nu reușise să-l împuște fusese
descoperit mai târziu de doctorul Comșa. Cel de al treilea legionar care participase la descinderea în care revolverul lui Guneș nu funcționase. Din nou stăpân pe situație, doctorul Com șa începu să-l șicaneze în fel și chip, dar Pandele, cea mai bună unealtă a sa, pentru prima oară nu-l sluji. Și atunci nu mai depuse nici Comșa atât zel și sfârși prin a-și căuta alte victime.
Domnul Caius Moldovan, pregătindu-se să se ducă la festivitatea de la sediul lui Iancu, își mai inventariase o dată cunoștințele din spital. Și analizând și veștile pe care le avea le de pe acest mic front, coroborate cu cele pe marele front european, încerca să-și găsească o linie de conduită, mai ales că era atât de școlit și avea o asemenea experiența de viață. Doar că de cele mai multe ori temperamental i-o lua înainte și măsurile sale de prevedere rămâneau undeva ascunse în încăpătoarei sa memorie, în timp ce el continua să se considere un atu
indispensabil al istoriei.
The post Spitalul (28) appeared first on Cotidianul RO.
