Cu doi ani în urmă, când se tot vorbea cu insistență, în spațiul public, de o posibilă „criză alimentară la nivel mondial”, am prins la radioul public un interviu cu un analist economic. Probabil că sub impulsul temerilor pe seama „crizei alimentare”, care era un subiect la modă atunci, între timp a dispărut ca printr-o mișcare de baghetă din presă!, moderatorul l-a întrebat dacă va veni „criza alimentară” și cum ar trebui să ne pregătim.
Omul a răspuns foarte relaxat că nu întrevede o criză alimentară și, chiar dacă va veni, oamenii vor putea mânca insecte, nicio problemă! Mai mult, analistul a invocat o amintire personală cum că, la un eveniment la care a participat la Paris, a mâncat lăcuste preparate excelent și n-a pățit nimic. Moderatorul a răspuns dezamăgit, nu putem să mâncăm cu toții lăcuste, dar fandositul de analist a insistat, de ce nu?
Momentul acesta hilar mi-a venit în minte după ce am citit capitolul „Foamete” din cartea „Hitler și Stalin, aliați și inamici”, scrisă de istoricul Laurence Rees, fost director de programe la BBC Television History. Cartea urmărește destinele celor doi tirani în Al Doilea Război Mondial, mergând atât pe asemănările cât și pe deosebirile regimurilor criminale pe care le-au condus. Este de-a dreptul palpitantă această paralelă între Hitler și Stalin.
Firește că, pentru un cititor ca mine, aflat la mare distanță în timp față de Al Doilea Război Mondial și la o relativă distanță în spațiu de războaiele din Ucraina și Israel, crimele în masă săvârșite de Hitler și Stalin pot reprezenta un moment de înfiorare. Atât. Mai mult, pentru că pot să cobor oricând la magazinul de proximitate de la parterul blocului vecin, ca să-mi iau niște parizer, pâine și-o bere, capitolul „Foamete” din cartea lui Rees poate fi un alt moment de înfiorare. Atât. Pentru că n-am cunoscut foametea. Dar măcar o pot afla dintr-o astfel de carte.
Coperta cărții
Foamea, o cruzime prin care se controlează și se extermină oamenii
În fapt, „Foamete” este cel mai puternic capitol al cărții. Pentru că explică modul cum Hitler și Stalin au instrumentat eficient, cu o cruzime greu de imaginat (suportat, ca cititor), această metodă de a controla și a extermina oamenii. Hitler și Stalin au decis și au promovat idei care au provocat moartea a milioane de oameni prin înfometare. Sigur că, în ceea ce mă privește, am trăit „criza alimentară” din regimul Ceaușescu, iar traumele individuale și colective încă se mai recunosc în societatea românească, deși supermarketurile sunt pline cu oferte, bani să ai ca să-ți încarci căruciorul! Sigur că am ascultat involuntar și părerile unui analist economic de pripas, care m-a liniștit că, în cazul unei crize alimentare, voi mânca… lăcuste, nicio problemă! Dar, până la urmă, ce este foamea? Nu pot să mi-o imaginez. Când mi se face foame, deschid frigiderul sau, dacă sunt pe stradă, caut un fast food. Asta nu-i foame.
Într-un alt capitol al cărții, Walter Mauth, soldat din Divizia 20 Infanterie din Wehrmacht, capturat de ruși și supraviețuitor al unui lagăr sovietic de prizonieri, are o definiție dură:
„Foamea înseamnă să stai culcat, să te ridici și să cazi din nou, pentru că totul devine negru, asta înseamnă foame! Asta mi s-a întâmplat și mie”.
Laurence Rees abordează acest subiect, moartea prin înfometare, în asediul Leningradului (Sankt- Petersburg) de către trupele Wehrmachtului, în timpul ocupării orașului Harkov din Ucraina de către naziștii care au pus în aplicare Planul de Înfometare dictat de Hitler, în lagărele de prizonieri în care erau ținuți soldații sovietici, precum Auschwitz Birkenau, până să devină locul infam în care au fost exterminați evreii, în ghetoul din Lodz (Polonia), unde, la un moment dat, evreii au protestat inutil, strigând: „Vrem pâine, murim de foame!”, în lagărele cu prizonierii nemți capturați de Armata Roșie și în lagărele din Gulag. Înfometarea a fost cea mai eficientă armă de exterminare folosită de Hitler și Stalin care, în acei ani de război, n-au dus lipsă de mâncare.
Om subnutrit din Leningrad cu rația de pâine. Foto: Profimedia
O imagine cutremurătoare, extrasă de Rees din relatările unui martor ocular, în asediul Leningradului, arată un bărbat lipit cu spatele de un stâlp, cuibărit în zăpadă, „învelit în zdrențe, cu un rucsac pe umeri, care părea că se odihnea în drum spre gara Finlanda”. Vera Kostrovițkaia, martorul ocular, nota în jurnalul său, în aprilie 1942:
„Timp de două săptămâni, cât m-am dus și m-am întors de la spital, bărbatul «a stat» 1. fără rucsac; 2. fără hainele zdrențuite de pe el; 3. în lenjerie de corp; 4. gol; 5. un schelet cu măruntaiele sfâșiate, dând pe dinafară. L-au luat de acolo în mai”.
Canibalismul a fost un mod de supraviețuire pentru civilii prinși în asediul Leningradului, dar, recunoaște autorul, este imposibil de știut cu certitudine cât a fost de răspândit. Nici NKVD n-a fost în stare să stabilească câte crime au fost săvârșite pentru carnea victimelor. În jur de 2.000 de oameni au fost arestați de NKVD pentru crimă, în timpul celor 900 de zile cât a durat încercuirea orașului de către germani, dar delictul n-a fost ușor de dovedit, având în vedere numărul mare de oameni care mureau de foame.
Criminal a fost comportamentul lui Stalin când trupele germane se aflau aproape de Leningrad. În loc să ordone evacuarea civililor, urmând un plan de urgență, Stalin trimitea telegrame amenințătoare către Andrei Jdanov, comandantul militar al orașului. Într-una din aceste depeșe, Stalin amenință:
„Nu putem accepta așa ceva. Nu sunteți copii și știți bine că nu puteți fi iertați. Justificarea că sunteți suprasolicitați este ridicolă. Noi nu suntem mai puțin suprasolicitați decât voi. Sunteți pur și simplu dezorganizați și nu aveți nicio răspundere pentru faptele voastre”.
Astfel de mesaje împiedicau orice inițiativă a autorităților din Leningrad. Două sute de mii de leningrădeni au reușit să fugă, în timp ce două milioane și jumătate de civili au fost prinși sub asediu. Planul armatei germane, la ordinul lui Hitler, era să radă orașul de pe fața pământului. Nu s-a pus niciun moment cucerirea Leningradului pentru că, în primul rând, luptele de stradă consumau energie și tehnică de luptă, și, în al doilea rând, armata nu avea voie să dea de mâncare populației orașului. Ar fi fost o încălcare a Planului de Înfometare dictat de Hitler.
Oamenii din Leningradul asediat iau apă din găurile de obuze. Foto: Profimedia
Ai senzația că un fel de animal se cațără în interiorul tău. O fiară sălbatică. Și te zgârie, te scobește cu ghearele lui, te rupe pe dinăuntru, sfâșie tot. Cere pâine, pâine, cere să fie hrănit.
Un alt supraviețuitor al asediului, Viktor Kirșin, descrie suferința:
Sunt multe momente tragice în capitolul „Foamete” în care oamenii se zbat în ghearele foamei. Laurence Rees le notează cu minuție, rece, fără să le amplifice gratuit. Cred că o astfel de lectură, într-o vreme în care oamenii vorbesc de-a valma despre starea vremii și despre mâncare, ce-au gătit, ce-au cumpărat de la supermarket și ce-au văzut la televiziunile de cooking, este un posibil moment de purificare. Cred că numai lectura capitolului „Foamete” din cartea lui Rees ne-ar face să uităm, pentru câteva momente, despre tot felul de bazaconii manipulatoare, precum lăcustele gătite la cuptor, și să prețuim cu adevărat „pâinea noastră cea de toate zilele”.
* „Hitler și Stalin. Aliați și inamici. Tiranii în cel de-al Doilea Război Mondial”, de Laurence Rees, traducere de Aurelia Ulici, Editura Litera, 2023.
Foto: Profimedia
