În anii care au trecut de la împușcarea cuplului Ceaușescu, n-am auzit vorbindu-se clar în public despre rolul „entuziaștilor” din nomenclatura comunistă, Miliție și Securitate. Imediat după ce garnitura de comuniști din linia a doua, condusă de Ion Iliescu, a pus mâna pe putere, s-a trecut la o manipulare mizerabilă: toți românii au fost vinovați pentru că au colaborat prin supunere și pasivitate cu regimul comunist.
Pentru că Milan Kundera s-a stins recent din viață, am considerat că este un prilej de neratat, de bonton, ca să-i (re)citesc cărțile. Ăsta-i marele avantaj al unui scriitor: când se prăpădește, nu-și ia cărțile în groapă, le lasă în lume, ca să fie citite/recitite. Iar lumea îl citește sau îl uită, depinde de valoarea literară sau de marketingul editorului. Sincer să fiu, dacă Milan Kundera n-ar fi murit, nu cred că aș fi avut mari șanse să recitesc romanul „Insuportabila ușurătate a ființei”*. Kundera a murit, Dumnezeu să-l odihnească!, iar eu m-am ales cu o lectură tulburătoare.
Am găsit în romanul „Insuportabila ușurătate a ființei” un pasaj care m-a pus pe gânduri:
„Cei care cred că regimurile comuniste din Europa Centrală sunt în exclusivitate opera unor criminali pun în umbră un adevăr fundamental: regimurile criminale n-au fost create de criminali, ci de entuziaști convinși că au descoperit singurul drum spre paradis. Își apărau acest drum cu vitejie, executând, în virtutea acestei credințe, oameni cu nemiluita. Cu timpul, a devenit clar ca bună ziua că paradisul nu există și, în consecință, entuziaștii erau niște asasini”.
Scriitorul Milan Kundera și coperta cărții „Insuportabila ușurătate a ființei”
Ceaușescu nu a fost singurul criminal
La 39 de ani de la apariția acestei cărți (1984), în plin regim comunist în Europa Centrală și de Est, și la 34 de ani de la prăbușirea acestuia, gândurile lui Kundera din acest fragment rămân cât se poate de adevărate și de un dramatism de-a dreptul insuportabil. Mai cu seamă în contextul recent al achitării de către judecătorii Curții Supreme a celor doi foști securiști Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiș, acuzați de procurori de uciderea disidentului Gheorghe Ursu.
Disidentul anticomunist Gheorghe Ursu a fost ucis în timp ce se afla în arestul Securității, în noiembrie 1985
Mă gândesc că, în cazul României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu și sinistra sa nevastă, Elena Ceaușescu, n-au fost, în exclusivitate, criminalii care au creat regimul comunist, ci criminali au fost și „entuziaștii” care au crezut în drumul spre „paradis” și au omorât oameni în numele acestei utopii, comunismul.
Crimele nu se referă numai la eliminarea fizică, ci și la represiuni, întemnițări, distrugere psihică, intimidare, teroare, ruinare a carierelor profesionale și mutilare a destinelor.
În anii care au trecut de la împușcarea cuplului Ceaușescu, n-am auzit vorbindu-se clar în public despre rolul „entuziaștilor” din nomenclatura comunistă, Miliție și Securitate. Imediat după ce garnitura de comuniști din linia a doua, condusă de Ion Iliescu, a pus mâna pe putere, s-a trecut la o manipulare mizerabilă: toți românii au fost vinovați pentru că au colaborat prin supunere și pasivitate cu regimul comunist. O manipulare tipic bolșevică: vina colectivă! Toți suntem vinovați! Așa încât foștii nomenclaturiști și securiști și-au văzut liniștiți de treabă: au construit capitalismul. O continuitate firească. S-au lepădat brusc de teoriile marxist-leniniste și învățăturile Cârmaciului și au acaparat toate domeniile în care se puteau face business și bani. (Iar progeniturile și familiile lor au profitat din plin și profită și-n prezent!)
Cine să pornească atunci noul capitalism românesc al anilor ’90: muncitorii de pe platformele metalurgice?, țăranii de la CAP și IAS?, intelectualitatea noastră frustrată și complexată de compromisurile cu sistemul comunist („rezistența prin cultură”)? Nu, nu aveau pregătirea necesară pentru un asemenea „proiect”. Așa încât foștii nomenclaturiști și securiști și-au asumat pozițiile de veritabili „project manageri” ai capitalismului din România.
De-a lungul ultimilor 30 de ani, când niște voci timide îi acuzau pe unii dintre „entuziaști” că sunt vinovați pentru dezastrul în care aduseseră România (să nu-mi spună nostalgicii că aveam fabrici și uzine, și poporul avea locuri de muncă și viață liniștită!, pentru că am să le răspund scurt: marș la rahatul din Coreea de Nord!), aceștia învârteau cu o ipocrizie scârbavnică aceeași marotă: n-am știut!, habar n-aveam!, am fost înșelați!, am crezut sincer! Și arătau invariabil cu degetul către morți: Nicolae și Elena Ceaușescu. Ei sunt vinovații (criminalii), noi, nu, nu suntem!
Nicolae și Elena Ceaușescu
Au fost multe dispute în anii ‘90: au fost sau n-au fost vinovați, au știut sau n-au știut de crimele regimului comunist? Dispute dirijate tot de foștii nomenclaturiști și securiști. Oare nu știau de crimele comunismului? Oare se prefăceau? Oare profitau de prostia românilor și jucau rolul de sfioase fecioare? Până la urmă, majoritatea românilor i-a crezut: n-au știut de grozăvii și de crime, dom’le, dar au dus la îndeplinire ordinele și indicațiile venite de sus! Mulți i-au iertat. Cu lehamite și scârbă. S-a pus batista pe țambal.
Acum, după verdictul în cazul Ursu, batista s-a ridicat un pic, mai cu seamă prin indignările de pe rețelele de socializare, dar țambalul… a dispărut.
În continuarea fragmentului invocat mai sus, Milan Kundera se așază corect în subiect:
„Întrebarea fundamentală nu era: știau sau nu știau? Ci: ești nevinovat fiindcă nu știi? Este scutit, oare, prostănacul instalat pe tron de orice responsabilitate, pentru simplul fapt că e prostănac?”
Și tot Kundera răspunde elegant făcând referire la tragedia lui Sofocle, „Oedip Rege”. „Prostănacul” Oedip își omoară tatăl, fără să știe, și se culcă cu maică-sa, fără să știe. Când află ce crime a făcut, își scoate ochii și părăsește Teba.
Spre deosebire de Oedip, niciun „entuziast” nu și-a scos ochii, retrăgându-se vinovat în pustii. Și cei din nomenclatură și Securitate au fost foarte bine protejați, astfel încât nimeni din afară „să nu le poată scoată ochii”. S-au protejat între ei ca să nu-și scoată ochii, ca într-o Mafie.
Sigur, „Oedip Rege” este literatură, iar criminalii entuziaști n-au făcut ficțiuni în comunism.
Cert este că ignoranța nu-i absolvă de responsabilitate pe foștii nomenclaturiști și securiști. „N-am știut!” este o minciună scârboasă. Toți știu ce fel de regim au slujit și ce crime au săvârșit. Inclusiv fericiții achitați Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiș.
Dar întrebarea lui Kundera – „Este scutit, oare, prostănacul instalat pe tron de orice responsabilitate, pentru simplul fapt că e prostănac?” – poate fi adresată și ocupantului biroului de la Cotroceni, Klaus Iohannis.
* „Insuportabila ușurătate a ființei”, traducere Jean Grosu, Editura Univers, 1999.
Foto: azopan.ro
