O oază românească în deşertul stâncos al Cisiordaniei, în singurul oraş aflat la 250 de metri sub nivelul mării, adăposteşte o poveste aparte despre credinţă şi istorie. Libertatea a mers în oraşul palestinian Ierihon şi i-a dat ascultare sorei Elena, cea mai nouă prezenţă statornică a Aşezământului românesc din oraş, loc de pelerinaj al credincioşilor din România.
„Sunteţi de la Trinitas?”, ne întâmpină sora Elena de la Aşezământul românesc de la Ierihon. „Noi ne bucurăm oricum de oaspeţi”, ridică apoi din umeri şi îşi spune că tot voia Domnului i-a adus la ea şi pe reporterii Libertăţii. Soneria nu mai funcţionează la Aşezământ, dar slujitorii au improvizat o sfoară ce acţionează mecanic un clopoţel discret. În tihna locului, fiecare bătăie a limbii metalice pare însă că răsună cu gravitatea unei schisme.
Suntem în pustiul Iudeii, în cel mai vechi oraş din lume, la Ierihon, în oraşul aflat cel mai aproape de centrul pământului de pe lumea aceasta, la 250 de metri sub nivelul mării. Păşim discret, dar hotărât, precum cântecul slujbei de duminică, aflată în plină săvârşire. „Să luăm aminte, pace tuturor”, se aude în taină.
Aşezământul românesc de la Ierihon
„Poftiţi!”, ne îndeamnă sora Elena, dar ca un îndemn, nu ca o formă de ispitire. Poftim în curtea răcoroasă, umbrită de mari arbori, dar luminată de biserica românească ce îmbină arhitectura bizantină cu elemente ale Orientului creştin. Coloanele din pridvor şi pereţii bisericii sunt acoperiți de plăci din piatră în formă de benzi şlefuite. Slujba continuă.
Despre Ierihon se spune că este primul oraş din Canaan ocupat de poporul ales după ce s-a întors din robia egipteană, rătăcind prin deşertul Sinai timp de 40 de ani. Legendele religioase se împletesc cu tot ce înconjoară așezarea. La est se află râul Iordan și muntele Nebo (Moab), locul unde se spune că lui Moise i s-a arătat Pământul Făgăduinţei, înainte de a se înălţa la Ceruri. La vest sunt Munţii Centrali cu izvoarele lor, iar la sud, peste 12 kilometri, se poate ajunge la Marea Moartă.
Tot la Ierihon se află şi Muntele Ispitei, unde tradiţia creştină spune că Mântuitorul a fost ispitit de trei ori de satana.
Placa de la intrarea în Aşezământ
„Exact ca într-o familie”
Sora Elena e bucuroasă de oaspeţi. „Aici, poarta este mereu deschisă. Exact ca într-o familie: când cineva îţi bate la uşă, nu ai cum să nu-i deschizi. Îl inviţi în casă, indiferent cine este, îl cunoşti şi îl asculţi. Iar noi îi invităm pe toţi pelerinii în Casa lui Hristos”, ne mărturiseşte.
Sora Elena e cea mai nouă prezenţă statornică din acest aşezământ. Are 67 de ani. E aici de trei ani, încă nu e călugăriţă, dar o să devină, „cu voia Domnului”. Acum e „doar paracliser”, adică persoana însărcinată, în principal, cu paza bisericii. Dar sora Elena se ocupă şi de curăţenia în biserică – şi chiar în Sfântul Altar, unde poate intra, chiar dacă este femeie, pentru că are binecuvântarea părintelui. Pe lângă ea, se mai ocupă cu rânduielile locului alţi patru slujitori: părintele stareţ şi două călugăriţe: maica Tavita, de la strană, încă o maică, de 91 de ani, şi încă o soră.
Sora Elena e mereu bucuroasă de oaspeți
Călătoria din oraşul celor 100 de biserici
Sora Elena s-a născut la Iaşi, în oraşul celor 100 de biserici, unde a fost educatoare timp de 40 de ani. Nu s-a căsătorit, iar copiii săi au fost cei de la grădiniţă. Cu un an înainte de pensionare, a fost pentru prima dată într-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Era 2015. Călătoria aceasta i-a arătat calea pe care spune că Dumnezeu i-a pregătit-o după pensionare. Aşa i-a fost dat sorei Elena, să fie călugăriţă, spune ea.
După ce statul român i-a încuviinţat pensionarea, sora Elena a încercat să cunoască viaţa din mai multe mănăstiri româneşti. Prin toată Moldova a fost. Spune însă că niciuna n-a chemat-o atât de puternic, încât s-o facă să rămână. Aşa că s-a dus „în pustie”. Dar parcă nici singură nu i-a fost dat să fie.
„Cu sacrificii grele, am strâns bănuţii cap la cap, cu multe noduri, şi m-am întors în Ţara Sfântă, cu gândul de a nu mai pleca acasă”, povesteşte sora Elena. Părintele de la Aşezământul românesc de la Ierusalim i-a văzut dăruirea şi a păstrat-o în oraşul Sfântului Mormânt.
„Dacă consideri că suntem copiii tăi, să ne faci de mâncare”
Chiar şi în ierarhia bisericească, sora Elena a început de jos. „Am făcut ascultare la bucătărie, pentru că nu avea cine să facă mâncare”. Zice că nu era o bucătăreasă desăvârşită, dar o maică i-a spus aşa: „Surioară, dragă, dacă consideri că noi suntem copiii tăi, să ne faci de mâncare”. „Atunci eu am spus: «Slavă Ţie, Doamne, pentru toate darurile! Nu este greu de făcut mâncare şi, dacă faci totul cu dăruire, înseamnă că e minunat»”.
După câteva luni, sora Elena a fost transferată, de la bucătăria Aşezământului românesc de la Ierusalim, la bucătăria Aşezământului românesc de la Ierihon. Responsabilitatea sa era să aibă grijă de masa pelerinilor care vizitau şi se închinau în biserica de aici.
Aşezământului românesc de la Ierihon
Picturile cu Teoctist şi Daniel
Frumuseţea locului, dar şi istoria sa au impresionat-o. Pământul pe care a fost pusă temelia bisericii i-a aparţinut unui credincios român stabilit aici, care l-a lăsat Patriarhiei Române prin testament. 3.000 de metri pătraţi, dar creştinii s-au descurcat şi, cu voia şi sprijinul financiar al Guvernului român, locul s-a extins la aproximativ 10.000 de metri pătrați. Construcţia aşezământului a început la 21 iunie 1999, după ce patriarhul Teoctist însuşi a aprobat planurile arhitecţilor.
Pictură cu patriarhul Teoctist
Acum, fostul conducător al BOR este pictat în biserică purtând însemnele clericale tradiţionale: camilafcă, reverendă şi rasă albe, cu o cârjă arhierească în mâna stângă. Pictura a fost realizată în 2005. La subsolul bisericii este amenajat un al doilea paraclis. Aici este pictat patriarhul Daniel. În plus, locul are bibliotecă, sală de studiu, sală de conferință, magazie şi locuri de cazare pentru „două autocare de pelerini”.
Pictură cu patriarhul Daniel
Cum arată viaţa slujitorilor din acest aşezământ? Ne explică sora Elena: „Ne trezim dimineaţa, la 5.30, fiecare cu rânduiala lui, facem curăţenie, măturăm curtea – nu este ruşine, face parte din ascultarea monahului. Apoi, cu rândul facem, când este nevoie, la bucătărie… La noi nu se încheie ziua niciodată. În momentul în care simţim că organismul îşi cere dreptul, ne retragem în chilie şi ne odihnim”.
[libvideo id=”4631148″]
Înainte de pandemie, zilele celor de la Aşezământ erau organizate în jurul pelerinilor. Acum însă nu mai e voie, pelerinii pot veni la biserică pentru închinare, dar nu şi pentru cazare şi masă. Şi doar pentru închinare, oamenii vin în număr mai mic. Vin aici români din România, dar şi din alte colţuri ale lumii, din Italia, din Spania, din Franţa. „Vin şi arabi creştini, care numai se închină, lasă un pomelnic, dau slavă lui Dumnezeu şi pleacă”, spune sora Elena. Ea spune că majoritatea vizitatorilor caută să vorbească cu părintele stareţ, dar şi lor le mai spun din necazuri.
Fiecare cu durerea din sufletul lui. Îşi spun necazul, se roagă la noi să ne rugăm, să-i pomenim în sfintele rugăciuni. În special mamele se plâng pentru fiii lor care în ziua de astăzi, când trăim în vremuri grele, ne roagă să-i pomenim pentru a reveni la normalitate. Mă refer la droguri, jocuri de noroc…
La Locurile Sfinte, România nu are decât Reprezentanţa BOR de la Ierusalim, schitul românesc de la Iordan şi acest așezământ de la Ierihon. Din luna septembrie, sora Elena nădăjduieşte că Aşezământul va fi redeschis şi întru cazare pentru pelerinii care vin la Locurile Sfinte. „Noi suntem pregătiţi pentru a primi cu dragoste şi cu iubire întru Hristos pe toţi pelerinii care se nevoiesc a ajunge în aceste ţinuturi!”, vrea sora Elena să ne spună.
Aşezământului românesc de la Ierihon
Istoria milenară a Ierihonului
Şi-ar dori ca mai mulţi români să cunoască frumuseţea şi istoria Ierihonului, căci tot de Dumnezeu e dată şi această aşezare, pe care oamenii o locuiesc de peste 11.000 de ani. Se spune că acesta este primul oraş din Canaan ocupat de poporul ales după ce s-a întors din robia egipteană, rătăcind prin deşertul Sinai timp de 40 de ani. Iosua, succesorul lui Moise, a trimis în oraş doi spioni, iar aceştia au putut evita să fie prinşi cu ajutorul desfrânatei Rahab, care locuia în zidul oraşului. Apoi poporul ales a mers zilnic, timp de şapte zile, suflând în şapte trompete, în jurul oraşului fortificat. Iar în ziua a şaptea, după cum spun scripturile, zidurile s-au dărâmat, iar israeliţii au pătruns în oraş trecând totul prin foc şi sabie.
În mii de ani, Ierihonul a primit marca mai multor civilizaţii: nomazi, faraoni, asirieni, babilonieni, eleni şi romani – împăratul Marc Aureliu ar fi amenajat această oază în deşert în cinstea Cleopatrei. Oraşul e o adevărată fortăreaţă naturală, unde palmierii cresc ordonat în pepiniere şi grădini, datorită solului fertil şi a umidităţii. Legendarele „Grădini ale Ierihonului” aşa s-au născut, căci locul are multe izvoare cu apă curată.
Tot la Ierihon se află şi Muntele Ispitei, unde tradiţia creştină spune că Mântuitorul a fost ispitit de trei ori de satana, ultima tentativă diavolească încheindu-se cu vorbele categorice „Piei satano, căci scris este, Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești”, după cum arată scripturile.
În secolele II-IV, oraşul a căzut în ruină, fiind refăcut de arabi. În secolul al XII-lea, pentru o scurtă perioadă a fost preluat de cruciaţi, însă, după ce aceştia au plecat, Ierihonul a deveni un mic sat arab. Ierihonul de astăzi a reînceput să înflorească în secolul al XX-lea.
Ce a rămas din Ierihonul de altădată
Astăzi, comparat cu totalul musulmanilor majoritari, numărul creştinilor din Ierihon pare un oarecare amănunt. Pelerinajele ce mai schimbă proporţia, dar nici acelea nu reuşesc să încline balanţa prea mult. Toată lumea, indiferent de religie sau confesiune, pare însă să înţeleagă şi să spună mai departe poveştile biblice ale trecerii lui Iisus prin Ierihon, de la încercările de pe Muntele Ispitei până la miraculoasa vindecare a celor doi orbi, cărora Mântuitorul le-a spus, potrivit lui Matei: „Ce voiți să vă fac?“. Şi, aşa cum continuă apostolul: „Zis-au Lui: Doamne, să se deschidă ochii noştri. Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor, şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui”.
Povestea Dudului lui Zaheu, de exemplu, este preferata lui Ahmed, un bărbat de 60 de ani care s-a întors în Ierihon după un exil voit în Chicago şi Amsterdam. Din spatele tarabei sale cu smochine, curmale şi nuci, Ahmed arată spre un copac cu grosimea de mai mult de un metru, despre care spune că are mai bine de 2.000 de ani. În spatele copacului domină o construcție de dată mai recentă: Muzeul Rus, inaugurat la cererea preşedintelui Dmitri Medvedev, în urma unei vizite în oraş, în anul 2011. „Acesta este copacul lui Zaharia!”, spune Ahmed. Şi ne arată un desen drept dovadă: „Vedeţi? Zaheu!”
Desenul lui Ahmed
La câteva sute de metri distanţă, în curtea bisericii greceşti a Sfântului Proroc Elisei, se află însă trunchiul uscat al altui copac, despre care maicile pretind că este adevăratul dud al lui Zaheu. Dudul biblic este însă un sicomor, un copac exotic asemănător smochinului. Dar în România i se spune „dud”, pentru că seamănă. Este copacul în care, în urmă cu 2.000 de ani, se spune că s-a urcat vameşul Zaheu, cel mai bogat om din oraş, pentru a-l vedea mai bine pe Mântuitor, care se zvonea că va opri în zonă.
Copacul pe care Ahmed îl indică drept „Dudul lui Zaheu”
În ciuda confuziei privind adevăratul lemn al sicomorului, povestea lui Ahmed rămâne: Zaheu era mai-marele vameşilor din Ierihon, arată Evanghelia după Luca. Şi Zaheu auzise de Hristos şi de minunile pe care le făcea. Voia şi el să-L vadă, dar nu putea de mulţimea de credincioşi care-L urma pe Mântuitor. Şi nici de departe nu putea să-L vadă, că era mic de statură. Aşa că, pentru a-şi îndeplini această dorinţă, Zaheu a uitat de funcţia şi de poziţia sa socială şi s-a urcat într-un copac de pe marginea drumului. „Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se”, zice textul.
