Dacă Ucraina nu e ajutată să reziste în continuare – după această iarnă a măcelului de tranșee, fără recuperarea teritoriilor ocupate de ruși – se conturează scenariul unei victorii pentru Putin.
Netflix a produs un nou serial istoric despre Al Doilea Război Mondial. Întregul material video e preluat din arhive, cu pelicule colorizate, așa că te simți parcă martorul direct al evenimentelor. Oricâte ai fi știut deja despre anii conflagrației – fie din ecranizări, cărți, manuale sau mărturii directe – tot îți e foarte greu să crezi că un popor supercivilizat, precum germanii anilor ’40, a putut fi fanatizat de Hitler, plecând cu mare entuziasm să ocupe toată Europa, să distrugă democrația, să lichideze în numele barbariei „ariene” populații nevinovate, cu gândul de a impune, alături de Italia fascistă și Japonia imperialistă, o Nouă Ordine Mondială totalitară.
Realitatea de azi, modelată de pax americana, e atât de radical transformată, încât ororile nazismului par tot mai neverosimile, ceea ce explică și pierderea vigilenței colective față de riscul recăderii într-o distopie axată pe dreptul forței și crima organizată industrial.
Germania actuală, principala forță economică din Uniunea Europeană, e o democrație vibrantă, bazată pe o eficientă Constituție federală. Italia, renăscută prin creștin-democrația postbelică, face parte din G7 și rămâne fidelă NATO, chiar dacă își alege un premier cu înclinații „extremiste”. Japonia e, de asemenea, o mare putere tehnologică definită prin pacifism și solid instalată în civilizația globală a libertății (chiar dacă democrația ei și-a păstrat nota patriarhală și ierarhiile sociale mai rigide decât cele din Europa sau SUA).
Numai Federația Rusă, moștenitoare a URSS, e puterea politico-militară postbelică unde democrația nu s-a instalat niciodată cu adevărat și care, alături de China comunist-capitalistă, de Iranul ayatolahilor cu aspirații nucleare și de Coreea de Nord, încremenită într-un stalinism dinastic de tip asiatic, a declanșat o mișcare revizionistă, antioccidentală, reîncălzind tema hitleristă a unei Noi Ordini Mondiale liberticide.
Am văzut din voturile exprimate sub egida ONU că Rusia lui Putin pare izolată internațional: sunt mai numeroase statele care condamnă agresiunea armată asupra Ucrainei decât cele care o aprobă. Cu toate acestea, simțim că lumea liberă e divizată și nesigură, traversată de spaime și ezitări. După aproape doi ani de război în Ucraina, Putin și-a consolidat regimul politic autoritar. Sancțiunile aplicate Federației Ruse i-au slăbit economia, iar pierderile umane și materiale de pe front i-au diluat forțele armate. Numai că, iată: contraofensiva ucraineană s-a împotmolit.
Occidentul a livrat arme țării agresate, care se vrea în UE și NATO, dar nu suficient. Americanii n-au ajuns la necesarul consens bipartizan menit să mențină la nivel ridicat asistența militară pentru Kiev, iar UE se teme că eventuala revenire a lui Trump la Casa Albă ar lăsa doar pe umerii europenilor sarcina de a susține Ucraina: o perspectivă mai curând sumbră, mai ales când ai în club țări ca Ungaria, care a păstrat raporturi „amicale” cu Putin și se opune aderării Ucrainei la UE și NATO (pedepsind astfel, prin ricoșeu, și Republica Moldova).
Dacă Ucraina nu e ajutată să reziste în continuare – după această iarnă a măcelului de tranșee, fără recuperarea teritoriilor ocupate de ruși – se conturează scenariul unei victorii pentru Putin.
Orice teritoriu iremediabil pierdut în favoarea agresorului denunță slăbiciunea structurală a Occidentului, stabilește potențiala „pace” în condiții nedrepte și îi oferă Kremlinului deopotrivă răgazul de a-și reface arsenalul și perspectiva de a gândi, impenitent, diverse alte scenarii menite să destabilizeze flancul estic al NATO.
Nu mă poate consola ideea că Ucraina înjumătățită ar intra totuși în UE și NATO. Și nici că oblasturile pe care Duma scelerată controlată de Putin le-a declarat deja parte a Rusiei ar fi neguvernabile, atât pentru că dictatorul nu are bani pentru a le reconstrui, cât și pentru că rezistența antirusească ar continua ca gherilă urbană, oricât de mult.
Ceea ce mă îngrijorează e revenirea la spiritul defetist al Acordului de la Munchen, din septembrie 1938, când Occidentul democratic a pactizat cu Hitler, plătind ulterior un preț infinit mai mare pentru înfrângerea lui.
Să nu uităm că, înainte de atacul japonez de la Pearl Harbour, americanii erau convinși că două oceane îi protejează suficient și că dezastrul din Europa nu-i privește și nici nu-i obligă să intervină. Chiar dacă istoria nu se repetă întocmai, nu putem exclude nici varianta în care „victoria” lui Putin provoacă o reacție în lanț, capabilă să destructureze actualul sistem al relațiilor de putere, așa cum a fost el clădit după 1945.
Cu multiplele sale rânduri de alegeri (în mai toate statele lumii libere), anul viitor se va dovedi decisiv, dar nu neapărat în direcția care salvează principiile, apără valorile fundamentale pe care pretindem că le apărăm și respinge curentul revizionist-autocratic promovat de Putin, dimpreună cu deloc onorabilii săi aliați. Va fi România, cu tot cu politica ei internă și externă, la înălțimea acestor provocări de natură geopolitică? Deocamdată mi-e greu să formulez un răspuns care să nu păcătuiască printr-un optimism superficial.
Foto: Hepta
