În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Nae Bârzu mai stătu o vreme în biroul acela străin. Nu-i venea să se scoale de pe scaun și pe deasupra avea impresia că întrevederea lui de acolo nu se terminase, că va mai veni cineva să completeze cele spuse de acel Luca. Îi intrase în cap că nu fusese convocat la tribunal decât de probă, doar că nu putea să-și dea seama la ce să folosească această probă. Într-o reluare a carierei sale de magistrat nu credea deloc iar într-un alt domeniu nu știa cum ar putea să fie de folos cuiva. Venise de la Cluj după cedarea Ardealului de Nord, acceptând invitația unor rude îndepărtate, oameni simpli, încântați să-l aibă pe „dom judecător” în casă și rămase acolo pentru că deocamdată asta era singura soluție. Banii i se cam terminaseră și-și făcea scrupule din ce își va plăti în continuare neînsemnata sumă pentru întreținere. Publicarea unor articole l-ar fi scos dintr-o jenă financiară disperată: la Lugoj nu existau studenți cărora să le facă lucrări și nici juriștii locali nu se îmbulzeau să-i ceară mici servicii pentru care să-i ofere câțiva gologani.
Dar nu mai veni nimeni să stea de vorbă cu el. Doar la vreun sfert de oră după ce-l părăsi Luca, un aprod băgă capul pe ușă, spuse un „Scuzați!” și dispăru. (Dacă aprodul nu s-ar fi retras atât de repede, Bârzu i-ar fi răspuns cu un „Scuzați” la fel de umil.) Pe urmă nu se mai întâmplă chiar nimic. Fostul magistrat lăsă în sfârșit din mână ceașca rece pe care continua s-o țină între palme și ieși pe coridor. Nici acolo nu-l aștepta nimeni. Pe drum spre casă își făcu un inventar al materialelor pe care ar fi putut să i le dea lui Luca pentru o publicare imediată, îi păru rău de vrafurile de hârțoage pe care fusese obligat să le lase la Cluj și scotoci îndelung prin cele două geamantane de caiete, cărți și însemnări pe care le adusese cu el. Găsi două lucrări terminate, fragmente dintr-un capitol al operei sale fundamentale de bazele dreptului și publicarea lor i-ar fi; făcut într-adevăr plăcere.
— Ce căutați, dom’ judecător, îl întrebă soția gazdei sale, țesătoare la fabrica textilă..
— Niște materiale…
— De ce v-au chemat la tribunal?
Bârzu nu se miră că-l întreabă, ea care nu era niciodată indiscretă. Văzuse și el cu câte speranțe primiseră toți ai casei invitația lui la tribunal. Îi și întrebase atunci dacă nu acceptă și posibilitatea că-l cheamă pentru ceva neplăcut, dar ei se mulțumiră să zâmbească politicoși.
— Vor să le dau niște articole pentru un ziar din București.
— Așa… Femeia era fericită. Dar de judecat, când o să judecați din nou?
— Să judec?! De unde știi?
— Ei, pentru ce altceva să vă fi chemat?
N-avea rost s-o dezamăgească: prea-i făcea plăcere. Dar nici iluzii deșarte nu era corect să-i ofere.
— Să vedem… nu se știe încă…
Nu, de judecat nu credea că va mai judeca, dar articolele acelea de ce să nu le publice? Erau oneste și nu lipsite de importanță. Nu puteau fi decât de folos. Doar că nu era pe deplin mulțumit de toate formulările, în unele locuri ar fi vrut să mai cizeleze frazele, să le facă mai clare și mai concise. Nu există un lucru mai nesuferit decât o lucrare științifică fadă și confuză. Dar Luca i-a cerut articolele încă pentru seara aceea. Rămase o oră aplecat asupra colilor de hârtie și constată că sau le dă pe loc sau nu se va mai putea abține și le va transforma de tot, muncă pentru care ar fi avut nevoie de cel puțin o săptămână. Așa că luă cu el un ziar, băgă cele două materiale în paginile sale și plecă în oraș să-l caute pe Luca. Până seara poate că s-ar fi răzgândit și era un prilej care nu trebuia scăpat, un prilej care îi va aduce ceva bani — nu prea mulți, bineînțeles, dar nu era într-o situație în care să poată să facă nazuri. (Și până la urmă onorariul fu atât de mare cum n-ar fi îndrăznit să viseze vreodată.) În afară de asta se bucura că le va face o plăcere și gazdelor sale când le va arăta ziarele bucureștene cu studii juridice semnate de el. Cu toate că nu era încă prea convins că respectivele articole vor apărea într-adevăr.
O luă încet spre centru și se plimbă de câteva ori pe corso: în Lugoj era aproape imposibil să nu întâlnești pe cineva, dacă foloseai acest procedeu. Dacă ar fi avut timp, l-ar fi întâlnit cu siguranță pe Luca, dar nu voia să rămână prea mult în oraș, ca să nu-și facă gazdele să-l aștepte inutil cu masa.
Îl întâlni pe Jager, care se târa spre casă. Nu, nu l-a văzut pe domnul Luca, dar Bârzu citi uimire în ochii bătrânului avocat, când îl întrebă de tânărul cu care vorbise în dimineața aceea la tribunal. Uimire sau curiozitate, în orice caz ceva ce părea să-l intereseze pe Jager. Apoi sclipirea aceea de viață din ochii bătrânului dispăru la fel de brusc pe cum apăruse.
Bârzu mai făcu două ture pe corso fără să mai întrebe pe nimeni nimic și încercând să descifreze privirea din ochii lui Jager. Îl mai întâlni și pe Fitacek, dar acesta părea că nu-l recunoaște. La vorbele judecătorului, doctorul spuse parcă ceva despre o anumită Julia… sau poate că Bârzu nu auzi bine. Fitacek parcă aiura. Și părea foarte trist.
Când intră în cafenea, Bârzu văzu că nici aici nu erau prezenți obișnuiții casei.
— Nu-i nimeni azi pe aici?
— Azi stau cu toții la Dacia, îi răspunse cineva.
Și așa se întâmplă să ajungă și fostul judecător Nae Bârzu la festivitatea ratată de la Dacia.
Când îl zări în ușă, Luca sări să-i vină în întimpinare. Vancu văzu cum cei doi stau o vreme de vorbă la intrare, cum tânărul tot încearcă să-l tragă pe celălalt înăuntru, cum Bârzu îi dă niște hârtii scoase dintre filele unui ziar și cum acceptă până la urmă să intre. Luca îl prezentă ca pe o personalitate unor indivizi cu ceafa groasă, îi făcu un loc lângă el, dar cum Bârzu nu voia nici în ruptul capului să se așeze la masa mare, fu până la urmă de acord cu un scaun la masa lui Vancu. La un semn al acestuia, apăru un chelner.
— Ca la masa mare, sugeră domnul Caius Moldovan.
— Se poate? Pentru domnii aduc ceva ca lumea.
— Vrei să spui că la masa mare…?
— Mai dați-i în mama lor! zise chelnerul și se îndepărtă.
Ceilalți priviră muți după el. Chelnerul nici măcar nu vorbise în șoaptă, nici măcar, nu se ferise de domnul Caius Moldovan, care purta și el cămașa verde cu diagonală.
— Incredibil!
— Vox populi…, făcu Penescu și rânji cu gura până la urechi.
— Pesemne că băiatul ăsta nu e normal, spuse domnul Calus Moldovan, care în prima clipă rămase cu gura căscată ca și ceilalți. Nu era încă hotărât nici acum ce atitudine să ia.
Atunci apăru și Luca și-și trase un scaun lângă ei. Ținea în mână un pahar mare cu țuică și se simțea minunat.
Chelnerul reveni cu comanda:
— Cred că așa e mai bine!
— Ce vrei să spui? îl reținu domnul Caius Moldovan.
Băiatul începu să râdă și cum nimeni nu-i mai ceru nicio explicație, plecă. Dar de mirat se mirau cu toții, fiecare în felul său.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Luca.
— Individul… individul ăsta își bate joc de noi.
— De ce nu-l puneți la punct?
— Vreau să spun că-și bate joc de Mișcare.
— Și voi vă bateți joc de Mișcare. Altfel nu se explică de ce nu veniți la masa mare și preferați să stați aici. De domnul Raica… așa vă numiți, nu? De domnul Raica nu mă mir. Dar dumneavoastră… N-am dreptate, domnilor?
— Eu, domnilor… vreau să spun… nu mă amestec în politică. Eu cu afacerile mele, care nici ele…
— Da, domnule Raica, dumneavoastră nu faceți politică. Dumneavoastră căutați orice prilej de a da de o goangă cât mai mare pentru a vă împlini planurile, dar nu faceți politică. Și pentru că e așa, domnule Raica, când vă culcați seara, sperați să aveți un teanc mare de acțiuni, să stați toată ziua cu o pereche uriașă de foarfeci în mână și să tăiați cupoane. Sigur că da, de ce să mai faceți dumneavoastră și politică?
— Eu ar trebui să plec… Raica era atât de zăpăcit de toate câte i se întâmplau, încât nici măcar nu-și mai putea imagina cum ar putea ajunge să plătească prânzul consumat fără niciun rost. Se tot adresa aceluiași chelner, confundându-l cu ceilalți, și acesta îi răspundea mereu că doar șeful este în măsură să-i ia banii. Dar țalul nu mai venea…
— Și despre ce vorbeam, domnilor?
Lui Vancu îi era foame și începu să mănânce. Pălăvrăgeala din jur nu-l mai deranja. Și domnul Caius Moldovan era preocupat de farfuria din fața sa, dar mai găsea timp printre înghițituri să se întrețină cu ceilalți,
— Poate că până la urmă nici nu-i atât de rău că n-a venit toată lumea…
— Cei ce n-au venit, n-au venit pentru că au fost reținuți cu treburi… Și chiar dacă nu suntem numai printre camarazi… și nici numai printre simpatizanți…, pot să vă spun că se pregătesc lucruri de cea mai mare importanță, îi anunță Luca.
— Sigur, sigur…, făcu și domnul Caius Moldovan, eu nu țin minte vreun prilej în care un camarad să fi refuzat o masă în tovărășia altor camarazi. Frăția și țelurile comune…
Penescu, care nu mânca nimic, dar își umplea foarte des paharul, interveni în discuție absent, mai bine spus arunca și el câteva cuvinte, uitând aproape unde se afla. Nici măcar nu-și dădu seama că stă cu scaunul lângă Luca.
— Țelurile comune… Da! Există un singur țel, așa că ăsta nu e nici comun, nici individual. Da! Asta o singurul.
— Ce vorbiți, dom’ profesor? Mi-ați dat costumul la curățat?
— Un singur țel, și ăsta, domnilor, este moartea. Dumneavoastră vă îndreptați într-o altă direcție, domnule Luca?
— Poți muri ca un erou și poți trăi ca un șoarece, arată domnul Caius Moldovan.
— Ce importanță are?
— Niciun camarad n-ar vorbi așa.
— Dar moare la fel ca toți oamenii. Penescu începu să râdă încântat de reușita argumentației sale.
— Nu toți oamenii mor la fel! Și, pe urmă, nu toți oamenii privesc. la fel moartea.
— Dumneavoastră nu vă e frică de moarte?
— Mie mi-e frică să nu mor de pomană!
— Dar cum să muriți, pe bani? Penescu începea să se îmbete, râdea tot mai zgomotos și se simțea tot mai bine. Altădată, Luca ar fi fost încântat să-l vadă beat. Azi însă nu.
— Asta îi învățați și pe elevii dumneavoastră la liceu?
— Nu eu îi învăț să moară!
— Foarte rău! Noi îi învățăm să moară.
„Penescu o să răspundă că el îi învață să trăiască, pe urmă domnul Caius Moldovan, sau poate Luca, îi va spune că o viață fără o moarte demnă nu e viață…” Vancu termină de mâncat și se uită la ceas.
Iar Bârzu, Bârzu care nu era capabil nici măcar să se scoale de pe scaun, Bârzu își spuse că dacă fondul unei discuții, dacă esența ei dispare, se ajunge întotdeauna la interminabile discuții despre formă iar gândirea-i deformată de mult de logica dreptului îi spunea că în locul în care se afla, esența nici nu fusese vreodată de față.
— Cum faceți asta? continuă Penescu.
— Îi învățăm să nu le fie frică de moarte.
— Ce vorbești?! Un om căruia să nu-i fie frică de moarte?
— Nu-i bine, domnilor, să nu-ți fie frică de moarte, se pomeni Bârzu intrând în vorbă.
— Cum așa, domnule judecător?
— Pe un om căruia nu-i mai este frică de moarte nu-l mai poți opri cu nimic și de la nimic.
— Domnule judecător, punctul dumneavoastră de vedere este strict juridic, îl ațâță Luca la vorbă, văzând că Bârzu ar vorbi și n-ar vorbi. Realitatea era că fostul magistrat intrase în discuție aproape fără să-și dea seama, iar acum, de uimit ce era că o făcuse, aproape că se bâlbâia.
— Și, pe urmă, cum să faci un om să nu-i fie frică de moarte?
— Ba, pardon! Penescu dădea semne că s-ar fi trezit. Am citit tot felul de descrieri ale unor medici și ale unor… Alți oameni care au fost cu un pas în groapă… Moartea nu pare să fie deloc atât de groaznică pe cât ne-o imaginăm noi.
— Nu?
— Odată cu moartea dispare simțul de proprietate. E o stare, se spune, foarte plăcută.
— Și asta vreți să-i învățați pe tineri? Că moartea-i o stare plăcută?
— În privința asta dom’ profesor are dreptate, spuse domnul Caius Moldovan. Moartea pentru o cauză înaltă, pentru Căpitan, țară și cruce…
— Numai că dom’ profesor pretinde că orice moarte este ceva… ceva foarte plăcut. Așa ați spus, dom’ profesor?
— Este vorba de cercetări, de amintiri ale unor…
— Ia mai dați-le dracului…
— O știință nouă, tanatologia…
— Nouă? Domnule profesor, Bârzu începea să se simtă și el, în sfârșit, în elementul lui, domnule profesor, dacă îi învățați pe oameni să nu se mai teamă de moarte, nu-i veți mai putea organiza, nu-i veți mai putea conduce, totul va deveni anarhie.
— De ce? Pentru că nu le mai e frică?
— Pentru că fără adversar nu există învingător, fără moarte nu mai există țeluri. Ce rost mai au toate, dacă moartea nu mai reprezintă o primejdie, ce vorbesc eu primejdie, o catastrofă, singura catastrofă inevitabilă, dar care poate fi amânată foarte mult.
— Pentru un adevărat erou nu trebuie să existe asemenea constrângeri. Pentru un erou adevărat nu există niciun fel de constrângeri, făcu domnul Caius Moldovan. „Neputând învinge în viață fiind, vom învinge murind”, cită el semeț.
— Lăsați-l să vorbească! Dom’ judecător spune lucruri deosebit de interesante, insistă Luca.
Dar Bârzu nu știa ce să mai spună.
Văzând că judecătorul tace, domnul Caius Moldovan nu scăpă prilejul să mai etaleze un citat din ideologia pe care „o învățase aproape până la capăt” (ca pe toate în viață).
— „Nașterea terestră este o moarte… o moarte din punct de vedere… din punct de vedere spiritual și moartea, o înviere cerească.” Apoi privi o vreme satisfăcut în jur. Era mândru că după atâta țuică mai avea o asemenea erudiție.
Toți îl priviră din nou pe fostul magistrat, dar acesta continua să tacă.
— La antici, da, sparse tăcerea Penescu, la antici moartea era un stimulent în luptă, dar astăzi…
— Moartea trebuie să fie mereu în fața noastră, ca un adversar și ca un prieten. Fără ea n-ar exista civilizație și progres decât poate în cadrul unei societăți de roboți.
— Ca un adversar și prieten…” Foarte bine. dom’ judecător, scrieți toate astea pe hârtie și dați-mi-le! De asemenea articole avem nevoie! Luca era încântat. Din toată bulibășeala asta a făcut măcar el un lucru ca lumea: a câștigat un om pentru…, un camarad, o pârghie deosebit de utilă, una dintre cele rare, mai bine spus, pentru că utilă poate fi orice pârghie. Bârzu va fi un judecător perfect, poate — cine știe? — un procuror general sau subsecretar de stat sau ministru… Dar judecător, în primul rând judecător… Mulți candidați, mulți veniți, puțini aleși… Ăsta nu candidează, ăsta se potrivește cu ceea ce este nevoie… cu ceea ce va fi nevoie. Nu ministru, evident, și nu pentru perioada de vârf… pentru acum, pentru mai târziu… Va fi o perlă acest om nu pentru că se va potrivi să nu condamne pe nimeni dintre cei care vor avea destule motive să se teamă de ștreang, nu pentru că va face un joc de care habar nu va avea, ci pentru că era făcut pentru acest joc, pentru că nu va trebui să se prefacă atât de penibil, atât de forțat, ca toți cei care defilează răgind, ca nu cumva să treacă nebăgați de seamă prin fața tribunei. Oricine e bun când cel ce-l mânuiește se pricepe s-o facă, dar ăsta… Și ce fraze știe să spună!
Vancu era singurul nu prea atent la intenționata naștere legionară a lui Bârzu. Copleșit de nostalgie, sătul, își rememora trecutul, trecutul său personal, mirul și neînsemnatul său trecut cu faptele-i mărunte și stereotipe. Auzind că se vorbește de moarte, printr-o asociație de idei, pornind de la ideea răspândită după care oamenii înainte de a-și da duhul mai apuca să-și deruleze întreaga viață, Vancu își băgă în cap că probabil și zilele sale sunt numărate. Iar starea de sentimentală reverie în care se afla după cel de-al doilea păhărel pe care-l sorbise se accentua și mai mult. Trebuia să se mute în sfârșit cu „totul” în clădirea sa cu două subsoluri și pentru aceasta era obligat sa lichideze casa în care se născuse și în care trăiseră toate neamurile lui de prin 1750 și ceva, după cum stabilise cu exactitate unchiul său, Vancu cel Roșu, casă în care printre umbrele celor dispăruți se îngrămădeau mult mai palpabile mormane de obiecte vechi, scule, cești, ziare, haine — mai toate rupte, acoperite de praf —, în podurile ticsite de lucruri și păianjeni, mormane diforme de relicve ale unor vremuri trecute în care însă Vancu se regăsea dureros. Tot ce se găsea acolo nu mai fusese tulburat decât de Vancu cel Roșu, care începuse prin a scotoci în propria sa casă, ajutat și de doctorul Fitacek, dar plictisiți în curând și ei de promiscuitatea lucrurilor printre care scormoneau. Acum, toate astea trebuia să fie adunate, sortate și valorificate. Trebuia? Sigur că trebuia: nu puteai, vânzând casa, să lași în mâini străine caietele de școală ale strămoșilor, pozele bunicilor, tablourile uriașe care atârnaseră cu un secol în urmă deasupra paturilor bunilor și străbunilor, tablouri azi mâncate de șobolani și vreme, obiecte din care nu mai supraviețuiseră decât părți ale unor rame majestuoase și atât de caracteristice. Hoinărind prin universul acela trecut, neștiind niciodată de unde să înceapă, Vancu se revedea cu zece ani în urmă, cu douăzeci, cu douăzeci și cinci. Anii cu amintirile din școală, jocurile cu colegii, viața din casă atunci când aceasta mai era atât de populată, când atâția unchi, părinți și verișori se îmbulzeau prin atelier, bucătărie sau încăperi, când mulțimea de femei, de babe împărțite pe ierarhii de rudenie și importanță afectivă și efectivă forfoteau toată ziua în jur… Anii care au trecut și care n-au fost nemaipomeniți, nici ei nu avuseseră un statut care să le prevadă importanța ce li se dădea astăzi, ani mai degrabă marcați de plictiseală, umilințe și complexe, o lungă perioadă cenușie, dar anii lui, singurii lui ani de tinerețe… Și atunci când se afla din nou printre lucruri îl apuca un fel de amețeală de-i venea să plângă, toate prindeau din nou viață și îi era imposibil să se decidă să vândă ceva sau măcar să aleagă lucrurile din praful și uitarea în care zăceau. Din cauză asta pierdea cumpărător după cumpărător pentru casă, vânzări gata făcute își pierdeau valabilitatea, nu se putea hotărî să elibereze imobilul acela în care azi nu mai trăia nimeni decât amintirile sale și imensitatea de obiecte decrepite pe care le voia mutate cu totul printr-un miracol, mutate într-una dintre pivnițele noii sale locuințe chiar și cu praful în care zăceau.
Da, își aminti frântura de discuție pe care o avusese la telefon în ziua aceea cu Fitacek, greu e să iei decizia, că pe urmă lucrurile își urmează cursul, apoi vine inerția și gândurile și analiza care nu mai are niciun rost și nicio forță până la o nouă hotărâre. Iar hotărârile par atât de complicate și le iei atât de rar și totul nu mai este decât un mic scop intermediar după un început convenit o dată. Mărunte, multe și biete scopuri intermediare… Și cei mai mulți oameni nici măcar nu decid ei singuri pentru ei… nici măcar o dată… sau poate totuși…
— Vă rog să mă iertați, le spuse și se scula, trebuie să mă duc acasă, iar domnul Caius Moldovan, plictisit deja și el că e singurul care este obligat să se ocupe — pe timpul său! — de acest sac de bani, mai insistă moale: „Dar decorațiile…”, însă nu mai spuse nimic când Vancu plecă după ce-și aminti pentru o clipă de Raica și-l invită să vină cu el.
— N-am făcut încă plata, din păcate, dacă ați vrea și mai așteptați câteva secunde…
Iar Luca își privea cu duioșie cucerirea, pe Nae Bârzu, și se întreba și el pentru care dintre camarazii aceia cu ceafă groasă merita să se bată, să câștige oameni și să cheltuiască energie, gorile bete și suficiente, incapabile de orice strategie, inconsecvente și lipsite de personalitate?
Și camarazii, ținându-se pe după umeri, cântau.
The post A treia zi (14) appeared first on Cotidianul RO.
