În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980
După ce reuși să lichideze moștenirile complicatelor sale rubedenii, Vancu cel Tânăr se pomeni cu o groază de bani, cu care nu știa exact ce să facă. Prin 1935, ca să-i ofere o plăcere unchiului său, fostului tăbăcar Vancu cel Roșu — „rentierul”, cum i se spunea mai nou și puțin cam snob în familie, acelui aiurit cititor de stele și pietre funerare —, tânărul bogătaș se gândi să construiască la Lugoj un bloc cu douăzeci de etaje care să aibă la ultimul cat un observator astronomic pentru Vancu cel Roșu. Din nenorocire, inginerii constatară abia după ce fusese turnată fundația că terenul nu va permite înălțarea zgârie-norului lugojean, așa că Vancu se mulțumi cu o clădire cu patru nivele, dintre care două la subsol. Nu renunță însă multă vreme la ideea sa și, făcând tot felul de planuri și măsurători pentru înalta clădire, îi fixă până la urmă drept loc de construcție un petic de pământ pe care-l moștenise de asemenea, un teren care se afla în afara orașului, undeva în apropiere de Coștei. Războiul și raidurile aviației în diferitele părți ale pământului îl făcură să amâne proiectul, fiind avertizat de numeroși binevoitori că la primul bombardament care ar avea loc pe teritoriul Banatului, în cazul în care și România ar intra în conflagrație, zgârie-norul lui ar fi primul obiectiv atins. La argumentul acesta plin de bun-simț, se mai adăugau și altele, cum că ar fi o prostie să amplasezi un bloc de locuințe în mijlocul câmpului, neexistând probabilitatea unor amatori dornici să se mute în numeroasele locuințe create. Mai apărea apoi și problema aprovizionării tuturor acestor oameni cu cele necesare, transportul lor și multe altele. Dar pentru Vancu singura chestiune importantă rămânea securitatea clădirii însăși și nu acceptă decât să amâne începerea construcției edificiului până când vremurile se vor mai fi liniștit.
Deocamdată se mută în ciudata iui clădire cu două rânduri de pivnițe suprapuse și cu etajul închiriat unei școli de dans. În toți acești din urmă ani trăise ca într-un vis: mai întâi mulțimea de moșteniri care se îmbulzise să-i cadă pe cap într-un ritm atât de amețitor și de neașteptat, încât nici măcar nu-și putuse da seama cât și când se îmbogățise și aproape că nu se mai aștepta să nu mai apară mereu și mereu o rudă care să-l pomenească imperativ și exclusiv în ultima ei voință. Pe urmă, la fel de neașteptat, statutul nou pe care-l dobândi, obligațiile care-i reveneau și îndatoririle pe care trebuia să le onoreze. Apoi, liniștea, tăcerea, neputința de a se dezmetici. Până atunci își ordonase viața viitoare în idealuri simple și anticipări, dacă nu foarte precise, cel puțin plauzibile.
Acum habar n-avea ce se întâmpla și îl îngrozea mai ales ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare. Visele sale simple erau mereu amenințate și efortul său de acomodare — chiar și la mai bine — îl obosea și-l năucea. Știa, chiar dacă se ferea să dea de înțeles că ar fi conștient de aceasta, că devenise o partidă și că foarte multe doamne își pierdeau vremea căutându-i tovarășa cea mai potrivită de viață. Știa, de asemenea, că devenise un posibil asociat și că mulți dintre soții respectivelor doamne încercau să-i atragă capitalul în afacerile lor. Numai că inerția și convingerile de dinainte de a se fi îmbogățit îl opreau să dea curs oricărei propuneri și singura investiție pe care o făcu, în afară de bizara construcție în care locuia mai nou, erau onorariile diferiților ingineri și antreprenori cu care plănuia să-și construiască zgârie-norul. Iar în ceea ce privea căsătoria, ideile sucite ale unchiului său îl făceau să aștepte nemărturisit iubirea cea mare. Timiditatea și stângăcia jucau un rol însemnat chiar dacă de o vreme primii pași erau mereu făcuți de alții, iar fructul oprit i se relevase drept foarte accesibil pentru a-i înlătura complexele și curiozitățile. Așa că Vancu cel Tânăr se transformase într-un fel de timid teoretic.
Pregătindu-se să plece la o festivitate organizată, după cum i se spusese, în memoria veteranilor de război, printre oare veterani era trecut la loc de cinste și tatăl său, Vancu, maior dintr-o eroare, tânărul domn mai coborî o dată în pivnița „de jos” pentru a asculta sfaturile unui alt domn, domnul Caius Moldovan, aproape inginer. Acesta se străduia să găsească de o vreme o formulă de utilizare a subsolurilor care să se potrivească și cu gusturile proprietarului, lucru deosebit de dificil pentru că Vancu aproba cu jumătate de gură orice și nu se hotăra practic la nimic.
Domnul Caius Moldovan povestea mereu că urmase câțiva ani diferite universități, dar un concurs nefericit de întâmplări, după cum obișnuia să le spună, l-a obligat să-și abandoneze „la mal” studiile. Numai pe cele oficiale, bineînțeles, pentru că nicio clipă nu renunțase să învețe, așa că bagajul său de cunoștințe era, slavă domnului, suficient pentru a suplini trei ingineri cu patalama. Și mai ales niște ingineri ca cei de azi…
Vorbind din nou despre acest lucru, domnul Caius Moldovan îl împiedica pe Vancu să gândească la ale lui. Cea mai mare problemă pe care o avea era aceea că dacă acceptase ca la catul superior să se instaleze școala de dans, nu voia ca restul casei sale să primească o utilitate publică, dorindu-și și el un loc în care să nu fie deranjat. Or, domnul Caius Moldovan îi tot dădea înainte cu marele noroc pe care-l avea Vancu cu pivnițele sale suprapuse, ele putând fi folosite în cazul unui război modern pentru o serie întreagă de utilități publice sau chiar private, ferite de orice primejdie. Încercase să-l convingă și cu niște scripte, negru pe alb, își deschise pentru aceasta ultraeleganta lui servietă de care nu se despărțea niciodată, dar o închise repede la loc — n-avea la el hârtii, ci doar o franzelă și 300 de grame de salam.
Dar Vancu nici nu se gândea atât de departe: dacă războiul va veni până în locurile acestea, va trebui probabil să lupte și el, și atunci va fi totuna dacă va avea sau nu adăposturi în casa lui. El ar fi vrut să-și amenajeze spațiul într-un mod cât mai plăcut și mai discret, și se gândea tot mai mult că dacă cele trei nivele care i-au mai rămas reprezentau într-adevăr puțin cam mult pentru nevoile sale personale, și dacă va renunța la încă unul, atunci acesta va fi celălalt nivel de la suprafață, subsolurile având intrare complet separată și ele trebuind să rămână compacte.
„Cum să nu! Și ai să trăiești sub pământ ca o cârtiță!” îi spuse o doamnă care avusese un timp impresia că va deveni coproprietara averii lui Vancu, și nimeni nu aflase de ce lucrul nu s-a întâmplat. Dar nici tânărul domn nu și-a mai mărturisit vreodată intențiile în legătură cu planurile sale de locuit.
Până una-alta, Vancu îl asculta răbdător pe domnul Caius Moldovan să-și termine entuziastele propuneri, în legătură cu care vorbea ca despre niște lucruri gata făcute.
— …intarsia nefăcând decât să dea un aer mai distins birourilor. Pentru că nici nu vă puteți da seama, dragă domnule, ce important este să-l poți cuceri pe client cu asemenea mici trucuri… Iar…
— Aici am să pun orga, îl întrerupse Vancu.
— Da. Orga?! Ce orgă?!
— Am auzit că biserica catolică vrea să cumpere o orgă mai mare. Am preluat eu instrumentul vechi. Am convenit deja și asupra prețului.
— Ideea nu este rea, dar ce vreți să faceți dumneavoastră cu… cu această orgă?
— Am să cânt.
— Aici? În birourile direcțiunii? Cred că e totuși un pas care ar putea fi luat drept… drept… drept excentric, ca să nu folosesc un termen prea tare. Și nu știu dacă toți clienții de astăzi au suficient simț al umorului…
— Ce clienți? Domnule Moldovan, habar n-am ce vorbiți! Vancu îl luă pe domnul Caius Moldovan de braț și, introducându-l într-o sală vastă din subsolul de jos, îi arătă orga.
— A! Dacă ați adus-o deja… Asta e altceva. Când ați instalat-o?
— Să nu vă mai spun câtă bătaie de cap am avut cu ea… A fost aproape imposibil să găsesc un specialist care să știe exact cum trebuie puse toate anexele. Toată lumea pretinde că știe să cânte, dar nimeni nu se pricepe la mecanismul propriu-zis.
— Eu nu pretind că știu să cânt la orgă.
— Păcat! Aș fi vrut să vă rog să cântați ceva și eu să mă duc în stradă și în celelalte colțuri ale casei pentru a ști cum se aude până acolo.
— Până unde?
— Păi,… aș vrea să știu cine mă poate auzi…
— Oricum, pivnița asta are o rezonanță suficient de mare…
— Suficient de mare pentru ce?
— Știu și eu? Domnul Caius Moldovan se scărpină încurcat după ceafă. Vancu ăsta avea obiceiul de a pune întrebări la care pur și simplu n-aveai ce să răspunzi. Să știți că acum se schimbă toate. Va trebui să mă gândesc ce să facem în noua situație cu tot acest spațiu. Și, într-o privință, aveți dreptate când vă faceți probleme în legătură cu instrumentul acesta.
— N-aș vrea să cauzez neplăceri…
— Din punct de vedere juridic, dragă domnule… (Domnul Caius Moldovan era și „aproape avocat” pentru că nu s-a putut afla niciodată cu precizie ce facultate a fost constrâns să abandoneze „în ultima clipă” din cauza acelor regretabile evenimente care l-au urmărit fără milă.)
— Mă refeream la faptul că nu cânt decât pentru plăcerea mea. Nu cred că muzica asta ar putea să le facă semenilor o bucurie prea mare…
Ieșiră într-un fel de hol de unde porneau scările atât spre etaj cât și spre una dintre cele două intrări ale subsolurilor. Două codane urcau spre sala școlii de balet. Se uitară după ele până ce fetele dispărură după o ușă.
— Ce părere aveți, îl întrebă Vancu pe domnul Caius Moldovan, să-mi pun decorația la festivitatea aceea
— Bineînțeles!
— N-aș vrea să par caraghios…
— Întotdeauna veniți cu fraza asta! Domnule Vancu, iartă-mă, dar ți-aș putea fi aproape tată… Acum ai devenit un om foarte bogat. Trebuie să înveți să te porți în mod corespunzător!
— Și ce legătură are asta cu decorația mea?
— Păi, are. Dumneata trebuie să fii încredințat că tot ce faci este exact… exact ce se cuvine.
— În cazul acesta pot la fel de bine să nu iau decorația.
— Bineînțeles. Dar orice ai alege trebuie să fii încredințat că este exact ceea ce se cuvine.
Se opriră în dreptul ușii, Vancu așteptând ca celălalt să plece, domnul Caius Moldovan crezând că va fi invitat în casă.
— Ei, atunci, la revedere!
— Trebuie să vă vorbesc!
— Nu se poate amâna? Știți, festivitatea aceea…
— Nu trebuie să vă grăbiți! Dumneavoastră puteți întârzia liniștit. Ascultați-mă pe mine — că doar vedeți că vă vreau numai binele — nu trebuie să fiți niciodată punctual!
— Asta nu pot!
— Trebuie!
Au ajuns într-o încăpere căreia i se spunea „birou”, în fapt locul unde își primea Vancu oaspeții. Ușa de la sobă era deschisă și tânărul domn se repezi la ea trântind-o de teracotă. La fel ca și unchiul său, nu suporta găurile care dădeau spre un spațiu închis, având întotdeauna senzația că ar putea fi aspirat de ele și claustrat în interiorul obiectelor.
— Și fiindcă veni vorba despre binele dumneavoastră, pe care-l urmăresc… Am aranjat o întâlnire… mi-am permis această inițiativă pentru că…
— Ce întâlnire?
— Cu Luca.
— Cu Luca?
Domnul Caius Moldovan se așeză într-unul dintre fotoliile de piele din fata biroului. Vancu își zicea că dacă-l va servi cu băutură, nu-l va mai putea urni din loc până cine știe când. Așa că nu-i oferi nimic, deși știa că celălalt așteaptă — motiv pentru care se simțeau amândoi destul de nenorociți.
De mii de ori, când voia să fie singur și când, ca de obicei, el, Vancu, nu putea să refuze tovărășia celor care-l cicăleau, mai ales dacă el era gazda, dar nu numai atunci, îi venea să spună cam așa: „Vezi, domnule — sau doamnă —, mă aflu într-o situație foarte delicată. Sunt obligat să vă părăsesc, am treburi importante. Dacă aș ieși din încăpere și v-aș lăsa singur aici (asta dacă erau la el acasă), n-aș avea nicio clipă de liniște în teama de a nu-mi dispare ceva. Dumneavoastră ce sfat îmi puteți da?” Dar cum să poți fi cu cineva atât de sincer? Așa că trebuie să spui o minciună mult mai gogonată decât merită toată situația, deși poate că tocmai acesta ar fi singurul om pe care l-ar putea întreba cele de mai sus pentru că sigur n-ar pricepe nimic: avea „complexe de superioritate”, după cum se exprimase odată doctorul Jager despre acest domn Caius Moldovan.
— Vrea să vă facă o propunere care, între noi fie vorba, vine chiar la momentul potrivit. Dar asta nu trebuie să i-o arătați lui Luca!
— Cine să-mi facă o propunere?
— Domnul Luca.
— Și ce să nu-i arăt?
— Trebuie să-l acordați atenție, dar să nu vă entuziasmați.
Destul! Lui Vancu i se făcu lehamite și veșnicele dădăceli ale domnului Caius Moldovan îi ajungeau în clipa aceea până peste cap. Aproape fără să-și dea seama, spuse:
— Acum mă duc să mă schimb. La revedere!
The post A treia zi (2) appeared first on Cotidianul RO.
