În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Doi camarazi cu pistoale ca niște pușcoace simțiră chemarea meseriei lor de medici. Se sculară de la masa mare și, făcându-și loc printre ceilalți, se aplecară asupra lui Raica pentru a vedea dacă mai respiră.
— Mai are puls, îi asigură un alt camarad medic, cel care cu o mână îi lua pulsul, iar cu piciorul îl pocnea unde se nimerea. Stați să mai văd, strigă camaradul medic din prima tranșee a luptei împotriva iudeo-bolșevismului, a politicianismului și a… Parcă nu mai…
— Pe dracu nu mai…! ripostă un alt camarad venit în prima linie. Pe dracu nu mai…!
Dar un firicel de sânge se prelingea din urechea stângă a lui Raica.
— Ce vă zgâiți așa? se trezi cineva. Cu un dușman mai puțin!
— Da. Să vină un chelner și să facă aici curățenie! Ce dracu!!?
— Am o idee, spuse unul dintre ei, unul dintre acești domni doctori, cel care nu era altul decât domnul doctor Comșa, camaradul care s-a zbătut atâta pentru a putea introduce în spital taxa de înmormântare, taxă pe care trebuia s-o plătească fiecare bolnav la internare. Dar ce ne facem cu săracii? Cei lipiți pământului, că sunt și din ăștia și, culmea, ei sunt primii care se îmbolnăvesc întotdeauna și care au nevoie de îngrijire și de unde să ia ei bani pentru „taxa de înmormântare”? Au fost multe, foarte multe piedici de trecut, printre care nu în ultimul rând protestul celor mai mulți colegi medici — care nu erau de acord, domnule, nici altădată cu ideile lui — dar doctorul Comșa nu s-a lăsat, a convins și a amenințat și aproape și-a dat de mai multe ori și demisia, încât până la urmă a reușit să schimbe directorul și să-i impună noului director celebra „taxă de înmormântare”, constând din trei perechi de prosoape și o contribuție „după ochi” — a fiecărui proaspăt internat care, în caz de deces, era plimbat cu alai de la spital la cimitir pe contul său și al celorlalți bolnavi care nu muriseră, dar care își plătiseră taxa, fără a revendica unul dreptul de a și-o valorifica neîntârziat. Totul fusese atât de tâmpit, încât după nici două săptămâni s-a renunțat la această inovație, dar și zelul doctorului Comșa a scăzut, el fiind preocupat în vremea aceea de cu totul alte idei.
Oberul își făcuse și el loc în cercul larg și privea nehotărât la trupul lui Raica.
— Îți pare rău că nu ți-ai luat bacșișul? îl întrebă cineva.
— Chiar! Cine o să-i plătească acum consumația?
— A plătit-o.
— Du-l afară! N-ai văzut că avea portofelul plin de bani? Nu te întreabă nimeni unde i-a dispărut portofelul.
Dar oberul privea în continuare trupul întins pe jos și nu știa ce să facă.
— Unde să-l duc?
— Unde duci și restul gunoiului din local!
— Nu pot să-l trimit eu acasă la nevastă-sa… În fond, eu…
— De ce nu poți?
— Pentru că… pentru că nu eu l-am omorât…
— Dar cine l-a omorât? se auzi o voce groasă. Apoi râsete. Totuși, în jurul cadavrului nu se mai găsea în clipa aceea nimeni.
— Am o idee…, spuse iar doctorul Comșa, dar nu mai avea ascultători. În mod surprinzător, el ținu minte ceea ce vrusese să spună și peste câteva zile aflară cu toții “ideea” lui: pornind de la sugestia, care nu-i aparținea, că fiecare bolnav ar trebui tratat de către un conațional, Comșa își împărți secția de la spital după niște criterii foarte precise în care anamneza juca un rol mult mai mic decât genealogia pacientului, o genealogie care trebuia dovedită și răzdovedită într-un timp pe care de obicei bolnavul nu-l avea la dispoziție. Și dacă nici aici nu opera Comșa după o idee de-a lui, în schimb modul în care încerca s-o pună în aplicare era strict original și agasant de minuțios atât în ceea ce privea criteriile, cât și în rezolvarea lor. O vreme își pierduse zile întregi și-și cheltuise întreaga capacitate pentru a pune la punct noul sistem organizatoric, noroc însă că se plictisise repede de hățișul regulilor inventate de el însuși, așa că începu să dea dispoziții și se ocupă în continuare mai mult cu verificarea muncii subalternilor săi înnebuniți de birocrația la care îi înhămase.
Pe urmă se iviră și divergențe de opinii cu ceilalți camarazi, Comșa mergând, se pare, prea departe în elanul său, și în curând totul se transformă în poze ale unui orgoliu profund rănit și ale unei abnegații neînțelese. Nu s-a ajuns, de pildă, la niciun rezultat în legătură cu propunerea lui Comșa ca și în beciurile Siguranței sau ale Casei Verzi să funcționeze medici în funcție de naționalitatea celor „anchetați” și, deși el se sprijinea pe antecedente cunoscute, nu reuși să-și impună acest amendament ca pe o lege, mai ales că existau temeri ca medicii respectivi să țină astfel prea mult cu cei supuși interogatoriilor și să recomande prea repede sistarea unui tratament mai dur chiar dacă organismul celui în cauză ar mai fi rezistat o vreme. Comșa se simți jignit și-și pledă cauza în continuare, dar o făcu mai mult din ambiție și în curând găsi alte „idei”, având uneori și bucuria de a le vedea puse în aplicare. Oricum, și din incidentul cu Raica trase o serie întreagă de învățăminte prețioase.
— Ar trebui să faceți ceva, i se adresă Penescu lui Fitacek.
— Să-l învii?
— L-au omorât? întrebă și Bârzu, care abia în clipa aceea realiză că s-a întâmplat ceva în local. Până atunci citise articolul în legătură cu cariera sa și se minună câte prostii reușiseră să îngrămădească în doar câteva zeci de rânduri.
— Acest domn Raica nu trebuia să se bage mereu în gura lupului, explică Luca. A fost o adevărată pacoste pentru oricine venea la Lugoj. Toată lumea trebuia să-i asculte prostiile și pe deasupra mai era și cicălitor. N-am dreptate, domnilor? Nu te slăbea cu una cu două! Nimeni n-a avut nimic împotriva sa, dar sunt unii oameni care nu pot să înțeleagă…
— Mai taci, Luca! strigă Penescu, iar Fitacek tresări, prevăzând că dacă profesorul nu se va potoli, îl va aștepta și pe el o soartă asemănătoare cu cea a lui Raica; dar spre marea lui uimire, Luca nu ripostă.
— Nu vă duceți să vedeți ce e cu… omul ăla? îl mai întrebă o dată și Bârzu și se sculă el însuși, îndreptându-se spre Raica. Fitacek îl urmă.
Pe masa din colț lângă care șezuse nebăgat în seamă de nimeni Vale, se găsea un pahar gol, iar pe jos erau aruncate două coli de hârtie. Pe una era desenat chipul lui Raica, pe cea de a doua era început portretul cuiva care părea să semene cu Vancu, dar lucrarea nu era terminată. Pe masă, sub pahar, mai era o foaie, dar nu îndrăzniră s-o întoarcă. „Astea-s desene pentru domnul doctor Comșa, desene cu care te poți îmbogăți cumpărându-le pe o nimica toată, adevărate capodopere, mai ales dacă nu ești tu însuți desenat pe ele. Și ce contează? Raica a murit.”
— Acum, de ce nu mai veniți cu textele acelea după care ar fi mai bine să nu primească asistență medicală decât cei care o cer expres, vreau să spun… Domnul Caius Moldovan începuse să se îmbete și elocința sa nu mai era chiar atât de impecabilă ca în alte condiții.
— Dacă nu m-aș uita acuma… atunci poate că ați fi în stare să îngropați un om de viu. Dar nu mai e cazul…, spuse și se îndreptă spre ieșire.
— Adică noi nu suntem medici competenți, strigă unul dintre cei trei camarazi medici de la masa mare.
— Tu să te duci în…! i-o întoarse Fitacek și de data asta vorbirea îi sună limpede până la capătul acestei propoziții atât de îndelung exersate.
— Ce? Ceee? strigă cel căruia îi erau adresate cuvintele.
— Ce-ai auzit! Fitacek ieși în stradă și-l văzură prin vitrină îndepărtându-se.
— Și eu ce să fac cu… cu el? îl întrebă țalul pe Bârzu, arătând cu capul spre cadavrul lui Raica.
— Pune-l în saramură! strigă cineva de la masa mare.
— Ce să fac, dom’ judecător?
Bârzu își amintea că au existat până nu de mult vremuri în care un cadavru trebuia ținut în poziția crimei atâta timp cât nu se terminau primele f cercetări, cele de la fața locului. Întâiul lucru era să-i postezi un agent lângă trupul neînsuflețit și să aștepți să vină personalul auxiliar cu aparatele de fotografiat, de măsurat… Acum Bârzu stătea la fel de neajutorat ca și chelnerul acesta și habar n-avea ce trebuia făcut.
— Dom’ judecător, nu pot să-l arunc în stradă ca pe mâța aceea…
— Nu mai sunt judecător!
— Dar dumneavoastră știți!
— Și de ce nu-l poți arunca în stradă, se interesă din nou cineva de la masa mare.
— El nu poate arunca în stradă decât oameni vii, se agită altcineva și șeful chelnerilor simți că de undeva începeau să se adune nori negri deasupra sa.
— Eu n-am spus decât că nu știu unde să-l duc. Uitați, și domnul Rusan zace acolo de nu știu când… L-am tot ridicat, l-am tot pus pe scaun, dar aici e restaurant, nu spital!
— Să nu-i amestecăm pe domnul Rusan și pe ăsta în aceeași oală!
— Eu… eu… eu în viața mea… Penescu se sculă de la locul lui și plecă la toaletă. Îi venea să vomite. Și câțiva de la masa mare se pregătiră să plece.
Privind după ei, Luca se strâmbă de nemulțumire. Nu voia să-i mai vadă și, uitându-se ostentativ în sus, zări candelabrul mare deasupra mesei și-și aminti de noaptea aceea de neuitat când se aflase în apropierea tuturor șefilor mișcării într-un conac din apropierea Bucureștilor și-și aminti că și acolo se găsea un candelabru, dar că nu i-a aprins nimeni becurile, poate că nici n-aveau curent acolo, peste tot ardeau luminări, iar umbrele se amestecau cu ființele, devenind, umbre și ființe, o singură umbră — nimeni n-ar mai fi putut spune care este umbra lui și care a vecinului — o singură umbră uriașă pâlpâind printre lumânări. Luca se înfioră ca întotdeauna când își amintea de orele petrecute atunci, luă o sticlă de pe masă și o azvârli în candelabru:
— Lumânări! Aduceți lumânări! și urla tot mai tare pe măsură ce înțelegea că nu-l ia nimeni în seamă.
Bârzu ieși în stradă. O seară prematură se lăsa peste oraș. Când se întoarse pentru a închide ușa, îl văzu pe profesorul Penescu revenit în local și gesticulând în mijlocul salonului. Primul gând al fostului judecător fu acela să se întoarcă și să-l scoată și pe profesor de acolo. Nu era momentul, își spunea Bârzu, ca cineva să se apuce să facă pe deșteptul în felul în care se erija Penescu. Să arunci cu argumente ale moralei latine în această bandă era cu totul lipsit de sorți de izbândă, dacă n-aveai la îndemână și alte arme. Iar că Penescu nu mai avea și alte arme în afară de bunul său simț era un lucru de care nu trebuia să se îndoiască nimeni. Odată discutară despre diferența pe care o face vocabularul latin între arma de atac și cea de apărare. Penescu declară că el n-are decât arme de apărare. „Măcar de le-ar avea și pe astea…” gândi Bârzu și o luă încet spre casă.
Ce altceva putea să facă? Să se adreseze poliției că la restaurantul Dacia a avut loc o crimă? Să se ducă să-l răzbune el singur pe acel caraghios nefericit care pătimise acum pentru toate crimele pe care nu le făcuse niciodată? Trecând pe lângă o casă cu o gură de pivniță deschisă, Bârzu se aplecă și aruncă înăuntru ziarul cu articolul apărut și în aceeași clipă avu revelația că gestul său era la fel de inutil ca și cel, se spune, pe nedrept atribuit struților, de a-ți vârî capul în nisip în fața evidenței. Sute de alte ziare împânziseră între timp orașul și țara și, mai mult ca sigur, atunci când va veni acasă, gazdele lui nu numai că n-or să-i spună nimic că îi făcuse să-l aștepte inutil cu masa (ei neîndrăznind să mănânce fără el), dar îl vor privi pline de admirație, iar ziarul deschis la poza zâmbitoare se va holba de pe fața curată de masă. Neplăcut! Fals, fals și neplăcut!
Numai că Penescu însuși nu era de părerea judecătorului: nu era un lucru inutil să arunci cu argumentele imoralei latine în hoarda aceea de ucigași, el fiind de principiul că în felul în care punea Bârzu problema ar fi fost inutil orice gest care nu aducea urmări imediate c și fapta lui Mucius Scaevola și a tuturor martirilor unor cauze în care aceștia credeau. Că el nu putea să-i distrugă pe toți acești fanatici ai morții, admis, dar să nu te opui înseamnă să te auto anulezi. Ca om. Ca reprezentant al unei specii care a dat și eroi. Ca reprezentant al unei națiuni care a dat și eroi. Și dacă toată lumea ar gândi așa… Adică nu dacă ar gândi, dacă ar acționa… Că de gândit, fiecare om cinstit gândește adevărul despre indivizii ăștia care declară nici mai mult nici mai puțin decât că vor să reînvie Imperiul Roman de Răsărit aici pe teritoriul și în folosul românilor. Ce imperiu, domnule? Ceea ce fac ei și chiar ceea ce declară că fac nu este decât întru distrugere: de parcă programul lor ar fi raderea din istorie a ultimului mileniu pentru a extrage de sub dărâmături o imagine care în realitate habar n-au cum arată. Nici măcar nu le este clar cum ar vrea ei să arate.
Că dacă-i asculți, nici ei nu sunt cu toții de acord asupra unuia și aceluiași aspect. Și toate astea de parcă ai putea admite că istoria poate fi desființată în vreun fel.
Și ce-i atrage atât de mult? Virtuțile Teodorei?
A discutat subiectul ăsta de zeci de ori pe sub streșinile orașului cu oameni revoltați și inteligenți, tot felul de cunoștințe dispuse să despice firul în patru. Dar cui folosesc aceste discuții atât timp cât sunt duse în șoaptă? Și cine este atunci mai caraghios: cel ce zbiară împotriva lupilor, fiindcă nu vrea să urle împreună cu ei, sau cel ce tace și devine erou doar în discuțiile purtate în șoaptă și cu mare atenție pentru a nu fi auzit de nimeni?
Și iarăși: când își pot arăta virtuțile argumentele moralei înțelepților antichității dacă nu în momentele cele mai grele? Ce rost mai au ele dacă nu le scoate nimeni dintre filele cărților?
Dar Bârzu plecase de la restaurant. Și el crezuse toată viața că forței i se poate opune și altceva decât forță, fusese chiar convins că distrugerea nu poate fi învinsă prin distrugere, pătimise destul pentru asta. Dar în seara aceea simți și el că obosise, că un sentiment de lehamite începe să-l năpădească, sufocându-l. Dar știa că asta n-o să țină mult: în curând, se va întreba din nou, iar se va mira în fața altora, iar îl vor deranja; lucruri care pentru cei ce o duc bine și pentru cei indiferenți par normale, iar va fi socotit un fraier.
Se pomeni că merge alături de Fitacek. Nu-și putea explica niciodată cum apărea acest om ca din pământ.
— Nu v-am înțeles azi, domnule doctor, se auzi Bârza vorbind. De ce n-ați vrut să-l ajutați pe domnul Rusan? (Da, iată că se mira din nou…)
— Cu ce să-l ajut? Voiați să-l fac să fie vesel? El s-a dus acolo ca să se înveselească și nu i-a ieșit pasiența ca celorlalți. Sigur, azi vrei să fii vesel, iei un medicament și ești vesel, vrei să nu. mai plângi, iei o pilulă și nu mai plângi. De ce să-i fi dat o pilulă?
— Nu mă înțelegeți, domnule doctor, eu voiam să spun… Medicina trebuie să ușureze suferințele oamenilor.
— Ale oamenilor, domnule! Ale oamenilor! Ca și justiția, nu? În curând vom face totul cu pilule și cu injecții: „Dom’ doctor, azi aș vrea să mă simt ca și cum aș avea bani!” va spune cineva. „Bine, o să răspundă dom’ doctor, ia pastila asta și o să ai impresia că ai în buzunar un milion. Jumătate poți să-i dai băcanului!” Și dacă ești obosit iei o pilulă și daca ai făcut o prostie, iei o pilulă…
— Nu mă înțelegeți, vreau să…
— Ba, vă înțeleg foarte bine! Numai că nu sunt de acord! Trebuia cumva să-i dau o pilulă să se simtă și el legionar? Mâine ar fi venit altul la mine și mi-ar fi cerut să-i dau o injecție să devină nesimțit…, să devină porc. „Numai să nu mă doară prea tare injecția, dom’ doctor!” Care-i deosebirea între o pilulă pentru luatul durerii, atunci când e clar că trebuie să te doară și…
— Dar Rusan…, un om…
— Rusan? Cine e ăla? Un om? Ați văzut acolo și oameni?
— Păi, și noi am fost acolo…
— Noi! Și noi credeți că suntem mai buni? Ah, Julia!
De undeva apăru și Vancu cel Roșu și Fitacek dispăru cu el. Medicul n-are voie să fie judecător înainte de a fi medic, mai vru să-i spună Bârzu, dar nu mai avea cui și în afară de asta nici nu mai era convins ca are dreptate în vreo privință.
Apoi trecu cineva pe lângă el și-l salută și Bârzu avu o clipă impresia că și acesta l-a salutat numai și numai pentru că i-a văzut chipul în ziar, i se făcu lehamite, își aminti că era sătul și că îi va fi peste putință să refuze masa atât de îndelung amânată și reîncălzită și iar amânată într-o zi în care bietele lui gazde, furate de false revelații, se pregăteau să vadă în el un geniu, un eliberator și omul capabil să le satisfacă toate speranțele neîmplinite de atâtea generații.
Dar ce se poate face? Întotdeauna se poate face ceva. Întotdeauna! Vorbe! Nu-s vorbe, numai că pentru asta ar trebui să sacrifici de multe ori totul, dar absolut totul, și atunci mereu dai peste ceva peste care nu poți trece. Doamne! Crezi că n-ai nimic, că ai rămas gol și când colo mereu și mereu dai de lucruri peste care nu poți trece! Pe urmă își aminti că trebuiau totuși și în vremuri din astea judecători. Și încă o dată Bârzu își recunoscu abătut că nu are nicio vocație pentru practicarea acestei meserii. Da, dacă ar avea undeva o catedră de drept roman…, spunea de undeva din străfundurile ființei sale ultima-i rămășiță de orgoliu. Dacă ar avea parte de o asemenea catedră, ar însemna că ar trăi vremuri ideale, că cei ce ar veni să-i audieze cursurile ar fi interesați de latura perfectă a lucrurilor și atunci de ce să nu judece într-o lume fără prihană? Numai că nici n-ar mai avea pe cine să judece într-o asemenea lume…
„Aș fi bun de judecător atunci când n-ar mai fi nevoie de…”
În apropiere de casa gazdelor sale îl aștepta Lazăr. Ținea în mână o damigeană și Bârzu realiză că era așteptat de cine știe când.
— Domnule judecător!
— Pe mine mă…?
— Domnule judecător, aș vrea să stăm puțin de vorbă!
Intrară și Bârzu era fericit că, venind cu cineva, amână scena neplăcută a laudelor referitoare la articolul apărut. Mâncarea îl aștepta într-adevăr reîncălzită pe masă, dar ziarul lipsea. Și nici nu observă figuri deosebit de zâmbitoare care să-l întâmpine. „Nu au văzut încă gazeta”, își spuse Bârzu nemulțumit, temându-se că dacă va fi acasă atunci când ei vor afla vestea, i-o vor împărtăși în elanul primei bucurii și că efuziunile vor fi și mai mari, iar lui îi va fi și mai greu să le strice jocul. Le comunică, până atunci, că a mâncat în oraș și că trebuie să stea de vorbă cu domnul Lazăr. Trecură în „camera lui”, se așezară la masa mare din mijlocul încăperii și Bârzu îl întrebă pe Lazăr ce dorește.
— Iertați-mă, nu prea am cu ce să vă servesc, aici sunt și eu un fel de oaspete.
— Ce să mă mai serviți?! Păi, nu știți că vin de la restaurant? Tonul lui Lazăr era ironic, dar Bârzu își aminti de cele petrecute între timp. Roși tot, un val de rușine i se ridică în obraji la gândul că a putut să se mai gândească și la altceva după ce a asistat la o crimă, la uciderea nemiloasă și absolut gratuită a unui om nevinovat care… care visa și el societăți ideale în care să-și poată realiza himerele.
— Toți visăm societăți ideale, numai că niciodată aceste societăți nu seamănă între ele.
— Poftim?
— Iertați-mă! Sunt puțin… sunt foarte… sunt foarte abătut. După ce ați reușit dumneavoastră să fugiți…
— Ei, nu se poate spune tocmai că aș fi fugit, încerca să braveze Lazăr.
— După ce ați dispărut dumneavoastră, l-au ucis. pe domnul, pe domnul acela…
— Rusan?
— Rusan.
— L-au omorât?
— Domnul acela mic… Acela cu vapoarele…
— Raica?
— Da. L-au omorât, domnule, și habar n-am de ce au făcut-o. Cred, că singura lui vină a fost că și-a ales tocmai ziua de azi pentru a veni la restaurant și că a crezut că ăștia sunt oameni cu care să te poți înțelege.
— Dar și dumneavoastră v-ați înțeles cu ei domnule judecător!
— Eu? Adevărul e că ei m-au ales și înțeleg tot mai bine de ce, dar pe mine nu m-au întrebat în niciun fel ce părere am despre toate astea. Ei au scris despre mine și atâta tot. Eu n-am făcut nimic pentru, asta.
— Dar azi v-au primit cu mare pompă la restaurant. V-ați dus acolo pentru că și dumneavoastră, ca și Raica, ați sperat să vă puteți înțelege cu ei.
— Nu-i adevărat! Eu m-am dus la restaurant pentru a-i da lui… Ai dreptate!
— Domnule judecător, eu am venit la dumneavoastră într-o afacere. Dar dacă nu ne avem am îndoi bine cu legionarii… atunci,,., cu toate că dumneavoastră..
— Eu ce?
— Vreau să spun că nu contează decât ceea ce simțim fiecare. Și dacă simțim amândoi la fel, atunci cu atât mai bine, deși dumneavoastră… pe dumneavoastră nu par să fie furioși… Pot să spun ca absolut dimpotrivă…
— Ți-am mai spus de ce mă tolerează…, de ce mă cultivă…
— Atunci e bine.
— Nu-i bine, domnule Lazăr. Și nici nu cred că suntem la fel. Că simțim la fel.
— Dacă spuneți că nu-i iubiți… Eu sigur nu-i iubesc…
— Da, numai că dumneata li te pui în cale numai pentru că ți se pare că ți-ar putea strica jocul. Pe când mie mi-e groază de siguranța lor, de cinismul și lipsa lor de scrupule. Deși încă nu mi-au făcut niciun rău.
— Și ce importanță are? Important e că nu-i putem suferi niciunul din noi… adică pe mine mă enervează, iar pe dumneavoastră…, iar dumneavoastră nu-i iubiți.
— Dumneata faci măcar frondă în felul dumitale… Ce vrei? Dacă aș putea să suflu și ei să dispară, n-ar mai fi. Dar nu mă pricep să fac minuni. Și ca să-l bat și eu pe Rusan în toaletă… pentru asta nu-s bun.
— Sunt alții care le fac și alte neplăceri.
— Știu. Am auzit. Și le văd zilnic reacțiile.
— Nu vă necăjiți, domnule judecător, ăștia n-or să stea mult lângă borcanul cu miere.
— De aia nu te dai dumneata bine pe lângă ei?
— De aia. Adică nu tocmai de asta… Fac prea mult pe nebunii, nu-s oameni în care să poți să ai încredere. V-am spus că mă enervează…
— Așa-i! Cine omoară…
— Nu. Nu la asta mă refeream. Eu nu sunt prea învățat, dar știu că istoria e plină de crime. Numai că ăștia omoară mai nerușinat… mai… nu știu cum să spun. Că omoară un ovrei nu mă sperie. Și ovreii sunt oameni, dar trebuia să-și facă țara lor. Dacă s-au amestecat între alte nații, au riscat. Și dintre cei care riscă, nu se poate să n-o pățească niciodată nimeni. Dar legionarii au omorât și oameni însemnați de-ai noștri… până și doi prim-miniștri…
— Toți oamenii sunt oameni. Și evreii și ceilalți, ceilalți care, dacă stau să te asculte pe dumneata, au riscat și ei…
— Da, numai că mie nu-mi place cum fac legionarii toate astea, cum omoară și cum se comportă. Eu ca să-i dau un bobârnac cuiva a trebuit să muncesc ani de zile ca să mă pot ridica mai sus decât acela, pentru a-l putea pocni. Ei nu s-au străduit, ei n-au făcut toate astea. Ei nu s-au străduit niciodată. Iau fiecare lucru de-a gata și cred că totul li se cuvine și-s atât de grăbiți și atât de lacomi să nu lase ceva nespurcat, încât se vede de la o poștă că și ei simt că nu mai au timp. Simt că or să se ducă dracului și vor să se îngrașe cât mai mult până atunci. Mă credeți?
— Lucrurile nu-s chiar așa! În primul rând că și dumneata ai riscat, și dumneata, din motive care te privesc, te-ai pus în fața lor și dacă ar fi să le așez pe toate în aceeași oală, s-ar cuveni, ca dacă ar fi să te prindă, să-ți meriți și dumneata soarta. În al doilea rând…
— Eu am riscat pentru că nu mă pot stăpâni și ăștia mă scot din sărite prin felul lor de oameni de bani gata.
— Nu-s numai din ăștia…
— Vreau să spun că niciunul nu cred că a trudit atâta ca mine ca să urce câteva trepte, dar ei pentru că și-au atârnat o armă de centură, se cred acum mari și tari. Ei n-au stat nopți întregi să-și viseze mărirea și n-au stat zile întregi să transpire pentru a face ceea ce și-au pus noaptea în cap. Toate nopțile și toate zilele…
— În al doilea rând, ei nu sunt deloc siguri că or să se ducă dracului, așa cum ai spus dumneata. Ba, crede-mă, ei speră să ajungă mai departe, să spurce, cum ai spus dumneata, cât mai multe suprafețe și cât mai mulți oameni. Dacă ar crede că o să li se dea în curând în cap, nu s-ar mai gândi la viitor, așa cum o fac acum, atunci când încearcă să-și recruteze oameni noi, să-i organizeze și să aibă un eșalon de rezervă în toate sectoarele de activitate. Pe mine de ce crezi că mă vor?
— Păi, vedeți?
— Tocmai că nu-i așa cum crezi dumneata. Pentru ca să mă instaleze pe mine acolo unde vor ei, trebuie să pregătească timp îndelungat terenul. Ei trebuie să mai semene mult pentru ca să poată aduna roadele și fac acest lucru convinși că vor mai fi de față la cules.
— Nu, dom’ judecător, nu-i așa! Ascultați-mă pe mine, ăștia nu pregătesc niciodată nimic. Pentru asta trebuie să transpiri! Cel puțin acum, de când îi cunosc eu mai bine, ei nu fac decât să acționeze, amețiți de cât de ușor le merge. Când n-o să le mai meargă, or să vadă că n-au putere să lupte. Ehei! Ca să lupți e cu totul altceva și nu-i o treabă pe care s-o faci cântând pe stradă sau în local… Dar nu pentru asta am venit. Am… aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră ca și cu un avocat. Eu am avut avocatul meu, dar acum nu se mai poate…
— De ce?
— Acuma-i ramolit. Habar nu mai are pe ce lume e. Și atunci, m-am gândit, la cine să mă duc? Că acuma avocații sau sunt verzi sau sunt jidani. La cine să te mai duci?
— Mai sunt și alții…
— Da, am auzit că mai sunt și din ăștia… de stânga. Au mai și arestat dintre ei, dar pe ăștia nu i-am pus la socoteală că-s tineri.
— Uite, eu nu cunosc multă lume aici în oraș, dar un avocat bun tot cunosc și te asigur că ăsta nu este…
— Dom’ judecător, eu am venit la dumneavoastră!
— Numai că eu nu știu cu ce te-aș putea ajuta…
— Numai cu un sfat. Părerea mea este ca avocații cunosc tot felul de chichițe pe care ar trebui să le spună clienților. Contra bani, firește. La procese ar trebui să apere numai cei care se pricep.
— Mulțumesc!
— Nu m-am referit acum la dumneavoastră. Sper sa nici nu ajung la un proces cu ceea ce vreau eu să fac. Doresc numai sa vă întreb ceva și să vă plătesc pentru sfat. Eu, ați văzut, nu mă am acum foarte bine cu ăștia… cu legionarii. Aș vrea să-mi pun firma pe numele nepotului… pentru o vreme.
— Si vreți să știți dacă…
— V-am văzut azi cu Vancu la masă. Nu mi-e chiar nepot bun, dar noi așa ne-am obișnuit să ne spunem în familie.
— Cum?
— Vreau să spun că ne-am obișnuit să-l considerăm ca pe un fel de nepot. Acum un an aș fi jurat pentru el, acum însă nu mai sunt chiar atât de sigur…
— Atunci nu mai faceți…
— E mai bine așa. Deocamdată.
— Păi, să vedem… Cu toate că un avocat activ…
— Uitați, eu vă las aici câteva hârtii, damigeana asta și am să vin mâine să vedem ce-i de făcut. Numai că aș vrea să facem totul cât mai repede cu putință.
— Dar…
— Onorariul îl fixați dumneavoastră! Am onoarea! Dacă-mi dați voie, am și eu o idee: să băgăm undeva o neregulă în hârtiile pe care o să le facem. Ca la o adică, dacă va fi nevoie, actul să fie nul pentru oricine. Numai că să nu se observe prea ușor, că pe urmă nu ni-l încheie nimeni.
— Dacă n-aveți încredere în…
— Eu am încredere în toată lumea și în Vancu mai mult ca în oricine. Numai că așa cred eu că e mai bine.
La poartă, Lazăr îl mai întrebă pe Bârzu:
— Spuneți-mi, cu Rusan ce s-a mai întâmplat?
— Rusan? A! Dumneavoastră l-ați… i-ați făcut toate necazurile acelea?
— Ce necazuri?
— Cred că nu se va scula prea repede din pat.
— Credeți? Încă ceva: nu știu cum e mai bine, să se știe de toți ori mai bine…
Dar Lazăr nu-și termină vorba, mai stătu câteva clipe pe loc, apoi plecă fără să mai salute. (în fond, lăsase o damigeană în casă.)
The post A treia zi (22) appeared first on Cotidianul RO.
