În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
7
Domnul Rusan se mai afla la masa lui din sala mare a restaurantului Dacia, când îl văzu pe Caius Moldovan. Până atunci Rusan se străduise să amâne ferm și pe un ton cât mai „de sus” comanda pe care în sfârșit venise să i-o ia un chelner și se mira nespus cum poate totuși un, restaurant atât de important să nu fie vizitat de absolut nimeni de atâta vreme de când se afla el acolo. Nu-i vorbă, nici personalul nu era în ziua aceea prea săritor cu puținii mușterii care se arătaseră, nehotărâți, în ușă, dar de aici până la a nu servi nimeni nimic de vreo oră… Începu să regrete că nu rămăsese în cafeneaua de peste drum, unde — de bine de rău — cunoștea o mulțime de lume de la care ar fi putut afla piuă la urmă lucruri mult mai consistente. „În mijlocul codrului nu vezi pădurea din cauza copacilor”, găsi Rusan explicația suficientă pentru a-l determina să părăsească masa cucerită atât de greu.
Dar tocmai atunci apăru și domnul Caius Moldovan. Rusan se cunoștea destul de vag cu noul venit, șezuseră de mai multe ori la aceeași masă în vreun local, având cunoștințe comune. Altădată abia că-și dădeau bună ziua pe stradă, iar acum domnul Caius Moldovan se grăbi să vină la masa domnului Rusan, făcând de departe gesturi largi și salutând cu efuziune.
— Așa devreme? Așa devreme?
Primul gând al lui Rusan fu acela că brusca intimitate pe care i-o arăta acest Caius Moldovan nu putea să se datoreze decât faptului că și noul venit ar fi un intrus pasibil oricând să fie dat afară și care caută orice pretext pentru a-și câștiga dreptul de a rămâne. De aceea, la început, Rusan păstră „aerul său de lord”, cum îi numea Lazăr această poză, și-l trată pe celălalt cum îi vorbise puțin mai-nainte băiatului care venise să-i ia comanda.
— Domnule, afacerile-s afaceri! Ele nu au un orar anume, mai adăugă în timp ce observă cu groază că domnul Moldovan se așeza — nepoftit! — la masa sa.
— Afacerile? Ce afaceri?
— Am perfectat o întâlnire deosebit de importantă… cu un domn.
— Aici? Azi?
— Dar de ce e azi atât de altfel ca’ altădată?
— Păi, cu festivitatea asta spiritele ar putea să se înfierbânte… Nu veți găsi un cadru prea propice pentru o discuție atât de importantă… după cum spuneți că ați perfectat…
Domnul Caius Moldovan era foarte mândru de retorica sa elevată, rodul studiilor sale numeroase.
— Domnule, afacerile-s afaceri, mai repetă o dată Rusan, dar glasul nu-i mai era chiar atât de bățos ca înainte.
— Bănuiesc că-l așteptați și pe asociatul dumneavoastră la această discuție decisivă.
—?!
— Mă refer la domnul Lazăr, bineînțeles.
— A, nu! Nu știu de ce credeți dumneavoastră toți…
— Care toți?
— Toți!… că eu n-aș fi în stare să tratez independent aceste lucruri… atât de importante. Și pe urmă, dragă domnule, decisivă n-ar putea să fie această discuție decât pentru clientul nostru și în niciun caz pentru noi. Pentru că noi… Mă înțelegeți, nu?
— Vă e client?
— Ar putea să ne devină. Iertați-mă, dar nu pot să spun mai mult!
În sală apăru din nou oberul. Văzându-l, domnul Caius Moldovan sări în picioare, își ceru politicos scuze pentru câteva clipe de la domnul Rusan, îl luă pe șeful chelnerilor de reverele hainei și începu să discute cu el foarte agitat. Din clipa aceea, atitudinea lui Rusan se modifică radical: văzuse că cel care s-a așezat la masa lui n-avea nevoie de protecția sa, că, dimpotrivă, ar putea fi el cel care să profite de această tovărășie. Dar era păcat că domnul Caius Moldovan era atât de lipsit de… conștiința rangului, încât acceptase să fugă el după ober, când ar fi fost normal ca acesta să fi venit alergând la masa lor. Chiar se și gândi dacă nu era cazul să-i atragă atenția în mod cu totul colegial, bineînțeles, noului său prieten asupra felului în care se cuvine să te porți într-un loc public, dacă vrei să fii respectat și servit onorabil. Unde mai pui că dacă ar fi rămas la masă, domnul Caius Moldovan ar fi discutat cu oberul în fața sa, lucru care ar fi fost cât se poate de plăcut și i-ar fi dat posibilitatea să afle o mulțime de lucruri fără un efort deosebit.
Dar și în privința bunelor maniere ale domnului Caius Moldovan trebui să-și recunoască Rusan că s-a înșelat, atunci când acesta se pregăti să-și ia rămas bun pe motiv că nu vrea să mai stânjenească.
— Dar nu mă deranjați deloc! Clientul meu mi-a transmis că o să mai întârzie.
— Cum?! Dacă e atât de vital interesat…? N-o să întârzie, vă asigur! Din păcate, atunci când au de apărat un interes personal, oamenii devin îngrozitor de punctuali.
— Dar v-am spus… Rusan începu să scâncească: Vă rog să luați loc!
Pe urmă, când celălalt începu să sporovăiască, nu avu curajul să-l întrerupă, așteptând cu sufletul la gură să afle ceva concret despre cele ce se pregăteau în local. Nu-i vorbă, tot ce afla îl interesa, dar în clipele acelea existau lucruri mult mai presante.
Un chelner veni să ia comanda și de la domnul Caius Moldovan.
— Nu-mi țineți de urât? îl întrebă pe Rusan după ce comandă ceva de băut.
— Eu îl aștept… Dar, în fond, un pahar… Să aducă și pentru mine! „Cine știe pe ce porcărie voi da acum o groază de bani, când am acasă o țuică și un lichior curat!”, își spuse și fața sa deveni și mai tristă. Și, mă rog, de ce e atât de pustiu localul?
— Din cauza festivității.
— Văd că au pregătit o masă mare, dar în rest…
— Probabil că nu servesc pe nimeni.
Rusan se simți măgulit. Adică totuși el era cineva, din moment ce era servit și într-un local rezervat. Pentru o vreme atitudinea sa deveni din nou ceva mai rigidă.
— Eu sunt un om foarte ocupat. Să știți că acum mă așteaptă o mulțime de treburi de cea mai mare importanță și pot să spun că sufăr fiindcă nu le pot rezolva, dar am promis… Așa că nu prea am avut timp să aflu ce mai e nou prin oraș… În afară de cele ce mi s-au raportat, bineînțeles. Vreau să spun… Băiatul reveni cu tava cu paharele și Rusan așteptă să rămână singuri. Noroc! Vreau să spun, continuă apoi, n-am avut timp să aflu ce se întâmplă cu toate pregătirile astea… În mare, sigur… dar amănunte…
— Și cam ce ați vrea să știți în plus?
Un individ destul de murdar într-un palton de piele se opri în ușă, manifestă satisfacție văzându-l pe Rusan și se grăbi spre masa lor.
— Așteaptă-mă aici! îi spuse lui Rusan, fără a-l saluta pe domnul Caius Moldovan. Mă duc să mă spăl.
— Să ți-l prezint pe domnul… Dar Duma dispăru la fel de repede pe cum venise.
— Pe dânsul l-ați așteptat?
— Da… Nu… El este cumnatul meu… Și ce vorbeam?
— Mi s-a părut mie că-l cunosc… foarte cunoscut … Domnul Iuga, nu?
— Duma.
— Duma, desigur. Cum de vă e cumnat?
— Una dintre surorile mele a fost căsătorită cu el
— A fost?
— Soția lui a murit anul trecut.
— Îmi pare rău, vă rog să mă scuzați. Moartea asta…
Rusan turba. Băutura i se părea suspect de colorată — „așa ceva nu poate fi decât un lucru măsluit” —, iar domnul ăsta Caius Moldovan continua să bată câmpii în loc să-l pună în temă cu cele ce se pregăteau în jurul lor.
— Domnul colonel Mărginean mi-a spus chiar înainte de a veni dumneavoastră că s-ar putea sa sosească și niște ofițeri la festivitate, încercă Rusan zadarnic să-l aducă pe domnul Caius Moldovan pe făgașul dorit.
Restaurantul începea, în sfârșit, să se anime. Mai înainte apărură doi indivizi care rămaseră în picioare lângă perete și vorbeau între ei. Rusan nu-i cunoștea, deși unul parcă-parcă semăna cu cineva… nu-i venea în clipa aceea în minte cu cine. Pe urmă mai apărură doi, îl căutară pe ober și se porniră cu el la o revizie generală a celor clădite pe masă și, probabil, și a bucatelor care așteptau să fie servite, fiindcă dispărură în bucătărie.
—…asta pe vremea când studiam medicina, îl auzea din când în când Rusan pe interlocutorul său care vorbea întruna. Odată mi s-a întâmplat la o disecție… vă puteți închipui… și atunci mi-am dat seama că moartea, dragă domnule, este un lucru foarte palpabil, înspăimântător de material…
Spre mirarea lui Rusan își făcu apariția în restaurant și Raica și, deși îi fusese frică să nu vină și ăsta să se alipească la MASA LUI ca la un azil unic în care ți se garantează imunitatea, îl văzu mergând direct în căutarea oberului, fiind apoi condus de către acesta la o măsuță lipită de peretele din fundul sălii. Era evident că Raica nu era fericit de locul acordat pentru că se porni să gesticuleze în fața oberului care dădea semne de nerăbdare (mai avea atâtea lucruri mult mai însemnate de făcut…). Așa că, până la urmă, Raica obținu totuși o masă ceva mai centrală și, spre uimirea totală a lui Rusan, i se aduseră tacâmuri și nu un simplu păhărel de apă colorată, ca lui. „Raica la o adunare legionară? Iudeo-bolșevicul ăsta? Prietenul lui Stein și omul care vine de ani de zile cu tot felul de canale strategice și comerciale pentru care era dispus să se asocieze și cu dracu! Iată că și un orășel ca Lugojul oferă surprize!” își spuse Rusan, neștiind că tocmai într-un asemenea spațiu surprizele au mai mult loc să iasă la suprafață.
— Ceva nu este în regulă, spuse și domnul Caius Moldovan după ce se uită la ceas. Suntem în întârziere…
— De fapt, nu vă supărați… Știți, eu cu blestemata asta de afacere… Că dacă mă mai face să aștept un sfert de oră… o jumătate de oră, se corectă el imediat, plec și nu mă mai interesează niciun fel de propuneri… orice mi-ar oferi…
— Vă înțeleg.
— Nu-i așa? Dar… dar altceva voiam să spun. A, da! Știți… Dumneavoastră ce așteptați aici?
— Eu? Ce aștept eu?
— Dumneavoastră.
Acum orice ar fi răspuns domnul Caius Moldovan, Rusan ar fi fost convins că-l minte. De aceea nu se miră deloc când celălalt făcu un „nimic” cu jumătate de gură. Ce-o fi vrând acest om acolo? Și cât de greu i-ar fi venit lui însuși să se justifice în fața cuiva care n-ar fi fost dispus să accepte prostia cu importanta întrevedere de afaceri. Oricum, din răspunsul primit, Rusan trase concluzia că ar fi mai înțelept să se poarte cât se poate de prudent cu acest domn care cine știe pe cine ascunde într-însul.
— Acest domn Duma…, cumnatul dumneavoastră, părea să fi pățit și el ceva.
— Da? Ce?
— Părea cam murdar.
— A spus că o să se întoarcă. O să ne spună atunci.
— E legionar vechi. Dar dumneavoastră?
— Vechi? Cât de vechi? Eu? Știți, eu cu afacerile… Ele nu-mi permit să mai fac și politică.
— De ce?
— Știți, eu, cum v-am spus, timpul…
— Pentru că, nu-l lăsă domnul Caius Moldovan să continue, pentru că domnul Duma, acum mi-am amintit, s-a ales chiar și cu afaceri de pe urma politicii pe care o face. Nu știați?
— Da, ceva… vag…
— Nu știați că a preluat prăvălia lui Stein?
— Duma a fost întotdeauna un afacerist… un comerciant onorabil. Păi, cum vă imaginați? Ar fi intrat altfel în familia noastră?
Domnul Caius Moldovan pufni în râs. Pur și simplu nu se putu abține, deși nu i se întâmpla prea des acest lucru. Voi să întrebe dacă și Lazăr prezenta aceleași certificate de garanție, dar se abținu și se strădui să transforme chicotul de râs într-un fel de tuse. Rusan îl privi uimit, apoi acceptă „explicația”.
Iar salonul se umplea pe nesimțite, fără ca cineva să ia loc la masa pregătită sărbătorește, toată lumea aceea aștepta, stând în grupuri pe lângă pereți, vorbind în șoaptă și uitându-se din când în când spre ușă. Când mai venea câte unul, se auzeau scurte rafale de efuziuni, râsete și frânturi de fraze rostite gălăgios, așa cum erau obișnuiți să vorbească acești oameni, apoi totul revenea la faza de așteptare. Doar domnul Flavius Raica ședea cuminte la masa lui și-și consuma ciorba, venită puțin cam prea devreme.
The post A treia zi (7) appeared first on Cotidianul RO.
