În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.
Și atunci începu să sune telefonul.
Vancu cel Tânăr își instalase telefon imediat după ce se mutase în casă nouă, omul de afaceri ce devenise obligându-l la tot felul de întrevederi și discuții pe care le rezolva de multe ori mai operativ și mai comod la acest aparat modern.
Trebui să revină din ușă. Se așeză într-un fotoliu de piele, ridică receptorul și începu să strige în el. Apoi ascultă și încercă să afle cu cine vorbește. Se auzea foarte rău și un cablu prost izolat îl făcea să fie martorul unei alte convorbiri. Până la urmă reuși totuși să realizeze următoarea discuție:
— Casa Vancu aici… Vancu Andrei la aparat… Vă rog să vorbiți mai tare!… Nu se înțelege nimic! Cine? Nu înțeleg! Alo, centrala? Centrala? Nu se înțelege nimic!… Cine? Nu, domnule, Vancu! Casa Vancu! Da… La telefon… Da, eu sunt… Alo!
Apoi convorbirea se întrerupse cu totul. Dar imediat aparatul începu să zbârnâie din nou.
Casa Vancu! Da, (De data asta se auzea ceva mai bine.) Eu sunt.
— Sper că nu deranjez, dar nu se putea înțelege aproape nimic din mormăiala de la capătul celălalt al firului.
— Cu cine vorbesc?
— Doctor Fitacek.
— Bună ziua, domnule doctor! Cu ce veste?
— Trebuie să vă vorbesc.
— Da.
— Cum să facem? Nu puteți trece pe la cabinetul meu?
— Îmi pare rău. Sunt așteptat la o mică festivitate. Alo! Mă auziți?
— Da.
— E chiar atât de urgent?
— Păi. trebuie să vă spun mai multe lucruri.
— Poate după-amiază.
— Nu după prânz. După prânz nu! Știți, cred că oamenii ăștia au înnebunit.
— Care oameni?
— Că nici normali nu sunt!… Și, pe urmă, în halul ăsta?
— Alo! Despre ce e vorba?
— S-au bătut, domnule! S-au bătut din nou! Niciodată nu s-au bătut atâția oameni în orașul ăsta ca în ultimele săptămâni. Dacă s-a apucat și profesorul să arunce cu sticle prin localuri! Ce să te mai miri atunci de alții…
— Care alții?
— Păi, se bat. Și femeile!…
— Și ce legătură am eu cu toate astea?
— Păi, asta-i, că aveți. Toți avem.
Vancu nu înțelegea nimic, se plictisea și renunță să mai răspundă.
— Alo, continua Fitacek. Până la urmă toți aparținem de un grup. Nu se poate altfel!
— Ce tot vorbiți? Nu vă înțeleg.
— Alo! Fiecare om se integrează unui grup pentru că nu poate altfel și pentru că așa îi place lui: să depindă. Dumneata nu înțelegi?
— Nu. Eu nu depind de nimeni.
— Ba da. Azi vreți să mergeți la legionari. Prima decizie e mai importantă. Pe urmă acționăm doar. Acționăm în virtutea ei.
— Ce decizie? Și încercând să și-l imagineze cu ochii pe Fitacek, Vancu chiar că nu putea să-l includă și pe doctor în vreun grup. Dumneavoastră din ce grup faceți parte?
— Eu? De lugojeni, de medici, de pietoni…, de contribuabili…, de chiriași…, dracu știe de câte grupuri. Dar de ei, nu! Vă spun eu: prima decizie, pentru că pe urmă…
— Bine, dar nu mi-ați spus ce vină am eu în toate astea!
— Păi, trebuie să vă vorbesc.
— Mă rog, dacă vă pot fi de folos…
— Nu mie.
— Dar cui?
— Păi, despre asta trebuie să vă vorbesc.
Vancu se obișnuise să fie solicitat tot mai des, pentru că banii lui li se păreau tuturor un panaceu universal. Convins că nici de data asta nu putea fi vorba de altceva, voia să pună capăt discuției, care, evident, nu-l mai interesa din cale-afară.
— Despre câți bani e vorba?
— Păi, despre asta trebuie să vă vorbesc, nu-i vorba de bani!
— Dar despre ce?
— Trebuie să ne vedem și să discutăm. Dacă nu pot să vin după-masă, poate la noapte.
— Trebuie să-mi spuneți când, pentru că eu noaptea obișnuiesc să mă culc.
(Pasăre de noapte, Fitacek nu dormea mai niciodată, insomniile născându-i spaime care-l goneau de acasă.)
— Bine., atunci… la revedere!
Telefonul amuțise, dar Vancu rămase mai departe șezând în fotoliu. Scoase cutia plată din buzunar și începu să sugă o bomboană. Rememoră convorbirea, încercând să și-o amintească pe cât se poate mai fidel, dar fără s-o interpreteze în vreun fel. Îl copleși o lene atât de mare, încât își agăță gândurile de cele spuse de Fitacek ca pe o sfoară și le lasă mai apoi să se legene acolo, fluturând mișcate de impulsuri și totuși inerte. Ce stare dulce!
Și tot uitându-se la telefon, acesta se porni să sune din nou:
— Alo! Striga în aparat Lazăr, am auzit că vrei să mergi și tu la festivitatea aceea legionară.
— Tocmai mă pregăteam…
— Stai mai bine pe loc. Ăia au înnebunit. Au venit și la mine vreo cinci.
— Cine?
— Vreo câțiva derbedei. Ce și-au imaginat ei că aici m-ar putea prinde la strâmtoare!? Numai un prost ca Duma putea să creadă așa ceva.
— Ce?
— Că ar putea fi și numai o singură dată mai tare ca mine. Acum cred că s-au lecuit pentru câteva zile. Pe urmă o să mai capete fiecare o porție și o să-i doftoricesc așa până ce se vor furișa pentru totdeauna pe lângă ziduri.
Vancu termină de ronțăit bomboana.
— Spuneți-mi și mie ce vreți cu toate bătăile astea… Azi am mai auzit… mai înainte chiar…
— Ce-ai auzit?
— Mi-a spus… mi s-a mai spus… Și nu văd ce legătură am eu cu toate astea.
— Cu cât îi vei vedea mai puțin, cu atât mai bine. Ăștia o să se dea bine pe lângă tine pentru că ai bani. Să nu accepți! Dar dacă n-o să accepți, o să trebuiască să plătești oameni care să te păzească.
Vancu își mai băgă o bomboană în gură. Acum, că fusese sfătuit să nu iasă, pentru prima oară începu să aibă chef să plece în oraș, să se uite la vitrine, să vadă oameni.
— De când am bani mi se dau tot felul de sfaturi ce să fac cu ei. Dar să nu-mi cereți să nu ies nici măcar din casă! În fața lui era o poză în care era înfățișat pe Strada bisericii, în palton, cu guler de blană, cu o țigară între degetele înmănușate. Era cea mai bună poză a sa, singura în care părea foarte sigur de sine, în care n-ai fi putut să-i citești niciodată complexele. Voia să iasă în stradă. Încă în timp ce vorbea se sculă din fotoliu și se dezbrăcă de palton: nu și-l luase în dimineața aceea pe cel din fotografie și acum îl dorea pe acesta.
— Ascultă, trebuie să-ți vorbesc!
— După masă!
— Nu după masă. Stai că vine cineva! Rămâi la telefon până… Da?
Vancu mai păstră puțin receptorul în mână, apoi îl așeză înapoi în furcă. Nimeni și nimic nu l-ar fi putut împiedica în clipa aceea să iasă în stradă. Își mai aprinse o țigară și-și trase pe mâini mănușile din piele neagră.
În casa scărilor nu mai auzi nici telefonul nici pianul și nici zgomotele din sala de dans.
The post A treia zi (8) appeared first on Cotidianul RO.
