Cât de greu îmi este să mă despart de un an din viața mea? La fel de greu ca personajele lui Cehov care se despart de livada de vișini.
Noiembrie mi se pare o lună la fel de apăsătoare ca Actul al IV-lea din piesa „Livada de vișini“ de Cehov*. Deși acțiunea se petrece într-un octombrie cu soare, „liniștit ca vara”, apăsarea mea este de noiembrie. În această perioadă, în fiecare an, m-am obișnuit să recitesc „Livada”. Știu că n-am să pătrund tot ce-a scris Cehov, dar măcar încerc să mă acomodez cu despărțirea de un alt an din viața mea. „Cred că a sosit vremea plecării”, spune studentul Trofimov, căutându-și galoșii. Noiembrie este vremea plecării mele din vechiul an. Decembrie, turbat de pregătiri și alergături, nu se pune la numărătoare.
„Livada de vișini” de A.P. Cehov, traducere din limba rusă de Moni Ghelerter și V. Jianu, Editura Polirom, 2016.
Mă tot întreb dacă personajele din „Livada de vișini“ știu ce-au de făcut în viețile lor după ce vor părăsi moșia pierdută de Liubov Andreevna. Aici, ar fi de invitat un specialist în Human Resources, care să-i ia la întrebări: „Piotr Trofimov, unde vă vedeți peste cinci ani? Tot student, tăind frunze la câini?” sau „Leonid Gaev, sigur veți accepta poziția de funcționar la bancă pentru un salariu de 6.000 de ruble?”
Liubov Andreevna va pleca la Paris. Recunoaște că nu-i va fi ușor de trăit acolo: „Voi trăi cu banii pe care i-a trimis mătușa din Iaroslavi ca să ne răscumpărăm livada. Trăiască mătușica! Numai că banii ăștia n-or să țină prea mult.” Tot anul, numai la facturi și prețuri m-am gândit. Anul viitor, tot la bani mă voi gândi. Cum să nu mă gândesc la bani într-un an electoral plin de promisiuni! Cine e în stare să spună că viața este ușoară fără bani?
Iermolai Lopahin, noul proprietar al moșiei, pleacă la Harkov. „Am obosit stând degeaba. Nu pot fără muncă. Uite, nu mai știu ce să fac cu mâinile. Îmi atârnă de parcă n-ar mai fi ale mele!“ Pare să fie singurul care are un plan în viață: va tăia livada, va parcela terenul și va construi case pentru vilegiaturiști. Un antreprenor, un dezvoltator imobiliar al zilelor noastre, dar Cehov îl numește cinstit: „negustor”.
Înainte să plece, Lopahin mărturisește: „Când muncesc din greu timp îndelungat, mi-s gândurile mai sprintene și mi se pare că știu și eu pentru ce trăiesc”. Apoi, se minunează: „Dar câți oameni sunt, frate, în Rusia, care nici nu știu de ce sunt pe pământ!” (Oare cum ar comenta Vladimir Putin fraza personajului lui Cehov?) Astfel, sunt convins că și anul viitor va trebui să muncesc. Cum să nu fiu încrezător și luminos de vreme ce voi munci? În asta constă frumusețea anului următor: voi munci, cu siguranță, dar nu știu ce anume voi munci! Ăsta-i misterul! Și de aceea va trebui să muncesc, oricum, ca să dezleg misterul. Poate părea că sunt confuz, dar măcar am un mister pe care trebuie să-l dezleg. Prin muncă.
Trofimov, eternul student, pleacă la Moscova ca să-și reia cursurile la universitate. Lopahin îl ia peste picior: „Uite, pun rămășag că profesorii nu și-au început cursurile, așteptându-te!” Dar Trofimov este încrezător în viitor ca un intelectual hotărât să schimbe lumea: „Omenirea merge spre adevărul cel mai înalt, spre cea mai înaltă fericire din câte există – și eu sunt în primele rânduri“. Adevărul este că Trofimov mi-e antipatic. Ca mai toți intelectualii care vehiculează idei și care pun în prim-plan rațiunea (demolând creștinismul și credința) și care ne țin predici despre cum să trăim, cum să ne purtăm și cum să ne organizăm viața.
Intelectualii ca Trofimov ar trebui ținuți departe de putere, pentru că ei ignoră faptul că oamenii contează mai mult decât conceptele pe care le tot promovează în societate. Secolul XX a confirmat efectele catastrofale ale impunerii unor astfel de concepte ale intelectualilor care au ținut să fie călăuzele umanității. Acum, se vede cu ochiul liber cum alte generații de intelectuali raționali ne îndrumă și ne dau lecții cum să trăim. Cum să crezi un astfel de om ca Trofimov, care n-a făcut nimic în viață, care n-a muncit nici măcar o oră, când ține discursuri înflăcărate, de parcă ar fi precursorul lui Lenin:
„Trebuie să muncim, să-i ajutăm din toate puterile noastre pe cei care caută adevărul. La noi, în Rusia, deocamdată nu sunt decât foarte puțini cei care lucrează. Marea majoritate a intelectualilor pe care îi cunosc nu caută nimic, nu fac nimic și nu sunt în stare să muncească. (…) Nu trudesc să învețe, nu citesc nimic serios, nu fac absolut nimic. Despre știință nu fac decât să vorbească, iar arta n-o înțeleg. Toți își iau aere grave, fac niște mutre serioase și vorbesc numai despre lucruri importante, filozofează, în timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume, dorm fără perne, câte treizeci-patruzeci într-o cameră…” (Actul al III-lea)
Gaev, fratele moșieriței Liobov Andreevna, a primit o slujbă la o bancă, bine plătită, dar gândul îi este la biliard. Același Lopahin, fără să consulte vreun specialist HR, anticipează: „N-o să rămână mult. Prea e leneș.” Și eu mă gândesc la un bridge cu prietenii, un bridge până-n zori, dar prietenii care mi-au mai rămas fie nu știu și sunt leneși ca să învețe bridge, fie au uitat să mai joace și nu mai au puterea să-și amintească.
Pe Pişcik, moșierul înglodat în datorii, l-a lovit norocul: niște englezi i-au cumpărat un teren cu pământ argilos, s-a umplut de bani și își plătește onest vechile datorii. Și eu voi face la fel: o să-mi plătesc impozitul pe venit, CAS, CASS și-mi voi achita facturile la utilități.
Tânărul servitor Iaşa o va urma pe Liubov Andreevna la Paris: „Vive la France! Nu-i de mine pe meleagurile astea!… Nu pot trăi aici!“ Recunosc că, dacă aș avea vârsta lui Iaşa, aș lua primul taxi spre Aeroportul Otopeni.
Guvernanta Charlotta, Varia și Ania, fiica adoptivă, respectiv fiica moșieriței, îmi par cele mai dezorientate personaje. Varia așteaptă până-n ultima clipă să fie cerută de soție de Lopahin. Dar el o întrebată unde se duce și răspunsul ei se deschide ca o rană: „Eu? La Rogulini… M-am tocmit la ei ca să le țin gospodăria… Un fel de menajeră…” Oare există un sondaj care să arate câți români intenționează anul viitor să plece la muncă în Occident? Nu există. Deja au început să curgă sondajele electorale.
Bietul Firs, bătrânul servitor, este uitat bolnav în casa pustie, după plecarea tuturor: „Au plecat… (Se așază pe divan.) M-au uitat. Nu face nimic…” Pe câți oameni i-am uitat printre „vișinii din livada mea“? Nici măcar un telefon nu le-am mai dat în anul care se încheie ca să-i întreb de sănătate.
Și peste această lume se înalță „zgomotul asurzitor al toporului, care lovește în vișini“. Acest zgomot mă tulbură de fiecare dată când ajung la finalul piesei. Un alt an din viața mea este pe cale să fie retezat. Mă uit în urmă precum Liubov Andreevna: „Acum privesc toate astea cu atâta lăcomie, cu atâta duioșie…“
Mai trece un an. Mă grăbesc să strig alături de Trofimov: „Viață nouă, te salutăm!“ Parcă nu mai aud „zgomotul asurzitor al toporului“. Poate nu mai vreau să-l aud. Poate o altă livadă de vișini va înflori în viața mea.
foto: 123rf.com
