„Din alte vieți”, al regizoarei Celine Song, e o invitație la a reflecta – jucăuș, nu compulsiv – la toate viețile la care ai renunțat când ai ales-o pe cea pe care o trăiești acum. Și unul din cele mai bune filme pe care le poți vedea la cinema toamna aceasta.
Luni a avut loc avanpremiera „Past Lives”, la cinema „Elvira Popescu” din București, iar de vineri/azi acesta va rula în cinematografele din țară. Filmul, scris și regizat de Celine Song, aflată la debutul în cinema după o carieră mai lungă în teatru, e semi-autobiografic.
Povestea urmărește de-a lungul a 24 de ani relația dintre doi prieteni din copilărie, separați la 12 ani, când familia fetei emigrează din Coreea de Sud în Canada. (De ce? „Pentru că nimeni din Coreea nu ia Premiul Nobel pentru literatură”, explică fata colegelor de școală.)
Imagine din film. Foto: captură Youtube
Odată cu emigrarea, pentru Na Young vine și schimbarea de nume: în Nora Moon, simbolic pentru mixul identitar care va veni de-acum cu propriile dileme și răscoliri.
Film inspirat din viața scenaristei
În urmă cu câțiva ani, la Please Don’t Tell, un bar de tip speakeasy din New York, regizoarea Celine Song s-a trezit așezată între soțul ei american, alb și iubitul ei din copilărie, coreean. Fiecare bărbat care o flanca vorbea o singură limbă, ceea ce a însemnat că Song era mereu nevoită să le traducă.
Și din cauza a ceea ce ea însemna pentru cei doi, care altfel nu ar fi avut niciun motiv să se cunoască între ei, au început să-și dorească să vorbească fluent limba celuilalt.
„Știam că amândoi mă iubeau în moduri diferite, dar niciunul dintre ei nu putea să-mi ofere ceea ce putea să-mi ofere cealaltă persoană în relația cu mine”, a declarat Song pentru Los Angeles Times. „Sunt o persoană atât de diferită și pentru amândoi.”
Ne provoacă prejudecățile despre ideea de dramă romantică
Această scenă, cu revelațiile ei, devine, în Past Lives, punctul central (și, oarecum, culminant) pentru o foarte atipică poveste de dragoste și despre soartă, în care Song evită inteligent toate clișeele cărora era ușor să le cadă pradă. Pe unele chiar le ia peste picior, inventând un personaj al soțului, mai mult decât nuanțat și cu vulnerabilitățile căruia e ușor să empatizezi.
Triunghiul amoros al lui cineastei devine mai degrabă un cerc, iar asta ridică povestea peste premisa ei inițială.
„Din alte vieți” e, ca și autoarea lui, la intersecția a două lumi: asiatică și nord-americană. Vedem asta în ritmul blând, dar și în teme comune cu titluri ca „Return to Seoul” (unul dintre cele mai bune filme de anul trecut), dar și mai vechi, ca filme ale lui Wong-Kar Wai, Richard Linklater sau Noah Baumbach.
Regizoarea Celine Song. Foto: Hepta
Mai interesante sunt nuanțele jucăușe și subversive față de filmul de gen, felul în care scenariul lui Song se joacă cu așteptările noastre legate de cum ar trebui să curgă o dramă romantică (și mai ales cum ar trebui să se încheie), dar și cum regizoarea coboară mereu un romantism eteric în pragmatic și palpabil.
De pildă, în una din scenele cu cea mai mare tensiune romantică, pe care Song o construiește fin, din mișcări aproape imperceptibile, magia e ruptă, aproape amuzant, de sosirea unui Uber.
O teorie legată de sine spune că ni-l construim mereu în relație cu ceilalți, răspunzând la cine cred aceștia că suntem, la așteptările pe care le au despre noi. Vedem asta cu Na/Nora în relațiile ei cu Arthur, soțul sau Hae Sung, iubitul din copilărie.
În conversațiile cu Hae Sung, nu doar trece de la engleza pe care o vorbește în SUA la coreeana pe care o vorbește mai stricat după 12, respectiv 24 de ani de la emigrare. Trece și de la versiunea ei adultă la aceea a adolescentei de 12 ani, tocilare și intense în legătură cu notele sale. Pe această fetiță, prietenul din copilărie o îngheață în timp și o vede când se uită la Nora adultă.
Greta Lee și Teo Yoo în filmul „Din alte vieți”. Foto: Profimedia
Alături de el, ea se simte „mai coreeancă”, așa cum spune singură într-una din cele mai bine scrise scene, o schiță casnică de un umor dulce-amărui.
O poantă care dă simetrie celor trei părți ale filmului e felul în care se schimbă principala ambiție a Norei. La 12 ani, vrea, foarte serioasă, să câștige un premiu Nobel. La 24, vrea un Pulitzer. Iar la 36, mai mult în glumă, spune că aspiră la un Tony, premiul excelenței de pe Broadway.
Între aceste trei versiuni ale Norei sunt mai multe alegeri, plecări, renunțări. (Song pare mai puțin convinsă de ideea de dragoste predestinată și mai adeptă a ideii că destinul e ceva ce-și face fiecare cu mâna lui.)
„Când lași ceva în urmă, câștigi ceva de asemenea”, îi spune mama ei în primul act al filmului: părăsirea țării natale. Viața e o serie de alegeri și odată făcute, unele posibilități sunt abandonate pentru totdeauna.
Cei care pleacă de tineri
O parte din dorul Norei pare strâns legat de aceste posibilități, pe care întâlnirile de peste timp cu Hae-Sung le actualizează.
Există o dezrădăcinare aparte a celor care-și părăsesc țara foarte tineri, atunci când au deja amintiri în locurile natale, dar încă mai pot fi modelați de cultura diferită în care ajung. În acest spațiu intermediar pare să trăiască Na/Nora, ca un permanent translator.
Interpretarea grațioasă, dar puternică a Gretei Lee face cinste acestei complexități. Nu se lasă mai prejos nici Yoo Teo, celălalt protagonist. Distribuția „în triunghi” e completată de John Magaro, în rolul lui Arthur, care, pentru mine, este, de fapt, cel care dă în film cea mai frumoasă definiție a dragostei, fără să spună un cuvânt. Scena e în final și nu o voi descrie aici să nu o stric.
Mergeți mai bine să-l vedeți și, dincolo de film, să vă reîntâlniți un pic cu versiunile voastre „din alte vieți”, la care ați dat drumul, dar pe care undeva, poate la mii de kilometri distanță, un prieten din copilărie le păstrează complet neștirbite de timp.
