Oriunde zărește un hectar de clorofilă, „dezvoltatorul” român imaginează pe dată un balet mecanic de excavatoare și macarale menit să-l distrugă. Ceea ce le putem cere e să aibă generozitatea de a le propune clienților un habitat în care le-ar face și lor plăcere să trăiască.
Relația noastră culturală cu orașul în care locuim trebuie educată din timp, numai că oamenii își fac din „obicei” o a doua natură, așa că iau decorul lor urban ca pe un soi de dat inevitabil. Prin urbanizarea legată de industrializarea forțată, regimul comunist i-a făcut pe cei mai mulți români să renunțe la habitatul lor tradițional (bazat pe mica proprietate individuală) și să considere că e viața în proletarele cartiere-dormitor e cumva inevitabilă.
Oriunde ne-am deplasa în România, această moștenire cenușie și lipsită de personalitate ne zgârie retina, cu atât mai mult cu cât – în ciuda „împachetării termice” și a recentelor fațade policrome – blocurile făcute în anii socialismului au îmbătrânit urât.
Căderea comunismului a dus printre altele la adoptarea faimoasei Legi 112 – prin care am dobândit una dintre cele mai înalte rate de proprietate imobiliară din lume -, dar și la generalizarea visului de a locui într-o casă „omenească”, prevăzută cu un petic de grădină.
Noua elită s-a „gentrificat”, prin refugiul la marginea verde a localităților, în condominii de lux cu barieră, paznic și camere video, dar și „omul obișnuit” s-a străduit să scape din infernul vieții aglutinate de la bloc, fie prin achiziția de căsuțe modeste, cu buget mic, fie construindu-și așa ceva în regie proprie (cu un buget și mai mic). Putem spune că „propria casă” a redevenit nu doar un simbol al statutului social, ci și pseudonimul preferat al libertății personale.
De ce este casa individuală visul legitim al omului liber? Pentru că-ți reflectă gusturile și starea materială, te protejează de intemperii prin confortul complex al vieții moderne și îți dă voie să respiri aer curat, la umbra unor flori și copaci de care te bucuri zilnic, împreună cu familia imediată.
Din păcate, acest ideal mic-burghez a fost limitat în România postcomunistă nu doar de lipsa relativă a banilor (nu oricine poate obține credit bancar ipotecar), ci și de febra capitalistă a „dezvoltatorilor” (alintați cu formula: „rechini imobiliari”) care n-au precupețit nicio mită sau abuz cu avocatul de mână pentru a betona tot ce ating: pentru acești actori economici, „spațiul verde” (fie natural, fie construit, ca parcuri urbane) reprezintă doar o piedică enervantă în calea maximizării profitului.
Oriunde zărește un hectar de clorofilă, „dezvoltatorul” imaginează pe dată un balet mecanic de excavatoare și macarale menit să-l distrugă.
De fapt, reproducem defazat ce a trăit Occidentul din anii ’30 până spre anii ’80: am reluat filosofia constructivă „brutalistă”, fără să ne pese de cea strict contemporană care – cu excepția Asiei și a petro-monarhiilor din Golful Persic – a renunțat la obsesia înălțimii și înverzește clădirile (de pe terase până la pereții exteriori).
Mai ales la București avem nevoie de echilibru între abordarea maximalistă a primarului general și insensibilitatea ecologică a majorității dezvoltatorilor. Eu unul consider că grija dlui Nicușor Dan față de vechiul București ne ajută să înțelegem că venim totuși de undeva, nu de nicăieri.
Protecția patrimoniului rămâne prioritatea tuturor edililor europeni și exprimă cel mai bine identitățile naționale, cu folos pentru localnici și spre bucuria turiștilor.
Trebuie să insistăm pe separația dintre edificiile de birouri și spațiile urbane verzi, cu case la dimensiune umană.
Numai sistemele totalitare au obsesia de a „supune” natura sub tăvălugul pretins-demiurgic al Omului Nou. În democrații, avem șansa de a găsi formula optimă, în care locuirea face parte dintr-o natură discret stilizată, exprimând astfel ameliorarea vieții comunitare.
Au și dezvoltatorii ceva dreptate: ar fi bine ca, în următoarele decenii, blocurile comuniste să fie abandonate și demolate, deci e nevoie să construim mult. Ce ne dorim e să construim mult și bine, pe baza unei legislații urbanistice care-i obligă pe constructori să asigure pentru fiecare proiect un spațiu verde mai amplu.
Citim zilnic știri despre ambiția autohtonă a unor „orașe inteligente”. Pentru ca formula să aibă acoperire, e nevoie de un dialog sistematic între edili și dezvoltatori, nu de fente ilegale, acuzații reciproce și surditate bățoasă, plimbată prin tribunale. Tot ce le cerem celor îmbogățiți din investiții imobiliare e să aibă generozitatea de a le propune clienților un habitat în care le-ar face și lor plăcere să trăiască.
