Globalizarea economico-culturală este norma timpurilor noastre. A spera la o ieșire din această spirală este utopic-iluzoriu. Cel mult unele state pot alege: globalizarea de tip China-Brazilia-Rusia-India sau globalizarea tip SUA. Este noua lume multipolară, noul război comercial, ivit de mult la orizont.
Între 27-29 iunie 2023, la Tianjin, în China, s-a desfășurat Forumul Economic Mondial, supranumit și Davosul de Vară – World Economic Forum’s „Summer Davos”. Tianjin, un oraș de aproape 14 milioane de locuitori, este localizat în nordul țării, fiind al șaptelea ca mărime din China.
În discursul de deschidere, Li Qiang, premierul Chinei, a denunțat (i) politizarea economiei („the politicisation of economic issues”), criticând Occidentul pentru faptul că încearcă să limiteze comerțul liber, China arătându-se a fi un (ii) apărător al globalizării. În săptămâna de dinaintea forumului, Li Qiang vizitase Germania și Franța. Acolo acesta s-a arătat favorabil cooperării și comunicării, în discursul său acesta precizând că țara lui e integrată profund în economia mondială, China dezvoltându-se în contextul deschiderii, al globalizării și nu al închiderii – link aici.
În altă ordine de idei, relațiile dintre China și Statele Unite sunt foarte proaste, la cel mai jos nivel de decenii încoace. Și Biden, și predecesorul său, Trump, au încercat să limiteze afacerile dintre firmele din SUA și cele din China. Biden s-a referit la Xi Jinping ca la un dictator, iar după declanșarea ostilităților în Ucraina lumea occidentală a devenit îngrijorată de posibilitatea unui conflict în Taiwan.
Când în aprilie 2023 președintele Franței, Emmanuel Macron, a vizitat China (împreună cu Macron a fost și Ursula von der Leyen, dar aceasta a stat doar o singură zi acolo), spunând un răspicat „Nu” vizavi de decuplarea economică a Hexagonului de țara asiatică, presa din SUA și din Marea Britanie a luat atitudine: „French Diplomacy Undercuts U.S. Efforts to Rein China In” („Diplomația franceză subminează eforturile SUA de a ține China în frâu”) – a titrat The New York Times, iar în The Telegraph s-a scris că „Macron s-a umilit și pe el, și pe UE” („Macron has humiliated himself – and the EU”).
Dar de ce vor SUA și Marea Britanie să țină China în frâu? Dar despre globalizare? Ce se poate spune? Este ea bună sau este rea? Actualmente, pe planetă sunt curente naționalist-suveraniste care și-au făcut un obicei din a denunța globalizarea, atât cea economică, cât și cea culturală. Pe de altă parte, sunt și țări care susțin globalizarea și virtuțile-i evidente, unele care duc la dezvoltarea economică a unor regiuni înapoiate. Partidele liberale, cele care se închină pieței libere, au susținut și susțin globalizarea. Chiar Uniunea Europeană este una ce funcționează pe un asemenea principiu al pieței libere. Opusul liberei circulații a bunurilor, mărfurilor și oamenilor este o piață controlată prin mecanisme de protecție, adică prin tarife și taxe vamale. Să ne uităm puțin în istorie și să sintetizăm anumite informații.
Primul episod al globalizării, în secolul al XIX-lea, este legat de dezvoltarea Marii Britanii și nevoia acesteia de piețe. Totuși, trebuie știut că Perfidul Albion a fost una din țările cele mai protecționiste țări din lume până a trecut la liberul schimb la mijlocul secolului al XIX-lea. După cel de-Al Doilea Război Mondial direcția liberală a fost dată de hegemonia americană. În general, toate aceste principii (neo)liberale au fost implementate prin intermediul a trei instituții moderne: Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială, ambele înființate în 1944, cu ocazia unei conferințe a țărilor aliate (Marea Britanie și SUA – cele mai importante). Pentru că această conferință a fost organizată la Bretton Woods (New Hampshire), aceste agenții mai sunt denumite colectiv Instituțiile Bretton Woods. A treia organizație, Organizația Mondială a Comerțului (OMC), completează lista instituțiilor importante cu rol în guvernarea economiei lumii.
Dar acum, cu dezvoltarea accelerată a Chinei, țara a devenit principala producătoare de mărfuri din lume. Iată de ce pentru țara asiatică este vitală menținerea deschisă a piețelor, deopotrivă pentru exportul supraproducției de mărfuri, dar și pentru exploatarea unor resurse relativ ieftine din Africa sau de aiurea. China este acum Marea Britanie din secolul al XIX-lea. Protecționismul, tarifele vamale, toate o încurcă. Au nevoie de dechidere, nu de închidere. În schimb, Marea Britanie și SUA, sunt cele mai vehemente împotriva Chinei, acest laissez-faire asiatic nu sună bine. Supremația americană se clatină.
Iată cum se vorbește de un nou război rece (cold war), unul ideologico-economic. Țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), termen creat pentru a descrie economiile în creștere, unele despre care s-a spus că vor domina colectiv economia globală până în 2050, vorbesc deja de de-dolarizare și utilizarea unei alte monede, yuan – moneda Chinei -, în exporturile internaționale. Țări precum Pakistan și Argentina au adoptat deja plățile non-dolar în tranzacțiile lor internaționale.
Această tendință de explorare a unor metode alternative pentru reducerea dependenței de dolar se face via organizații precum BRICS sau ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est). Recent, în 2014, una dintre cele mai importante instituții create de BRICS este Noua Bancă pentru Dezvoltare (New Development Bank), iar din martie 2023 șefă este Dilma Rousseff – fosta președinte a Braziliei. Unul dintre obiectivele Noii Bănci pentru Dezvoltare se referă explicit la de-dolarizare – în intervalul 2022-2026, 30% din împrumuturile între țările membre se vor face în moneda locală.
Iată cum în Financial Times, prin vocea lui Gillian Tett, se vorbește despre „o lume valutară multipolară”, iar în ianuarie 2023 economistul Zoltan Pozsar (Swiss investment bank Credit Suisse) a scris că „era unipolară” a hegemoniei SUA s-a încheiat și a fost înlocuită cu o ordine „multipolară”, „o singură lume, două sisteme”.
Cam așa arată noul război rece dintre Occident (în special lumea anglo-saxonă) și China, pe de o parte, dintre Occident și Sudul Global, pe de altă parte.
Cât despre țările mici? După cum s-a tot scris, ce se întâmplă în economia mondială este determinat de ceea ce fac țările bogate, cele care gestionează comerțul internațional.
Iată de ce, anumite pretenții suveranist-conservator-izolaționiste pe care le tot clamează partidele naționaliste apărute precum ciupercile după ploaie în perioada postcriza economică din 2008-2010 nu prea pot avea sorți de izbândă.
Globalizarea economico-culturală este norma timpurilor noastre. A spera la o ieșire din această spirală este utopic-iluzoriu. Cel mult unele state pot alege: globalizarea de tip China-BRICS sau globalizarea tip SUA. Este noua lume multipolară, noul război comercial care s-a ițit de mult la orizont. Acesta va seta pentru multă vreme politica internațională și cea domestică, din fiecare țară în parte, pentru multă vreme de acum încolo.
Foto: premierul chinez Li Qiang/Hepta
