Procesul cultural de purificare a memoriei occidentale prin practicarea „corectitudinii politice” e sursa unui război cultural care a slăbit coeziunea socială a statelor democratice din Vest, incitând regimurile arierat-dictatoriale la formarea unei informale alianțe antioccidentale.
Dacă încheierea războiului rece – prin implozia URSS din 1991 – a permis reunificarea Germaniei și a întregii Europe, războiul declanșat de Putin contra Ucrainei, debutat în 2014 prin anexarea peninsulei Crimeea și intrat în faza invaziei masive odată cu 24 februarie 2022, a reușit să dea semnalul global de „adunare” a dictaturilor într-un vast efort comun de a a zdruncina liniștea democratică a Occidentului.
Obiectivul declarat al Chinei, Rusiei, Iranului (asumat discret și de lumea arabă sau diverse regimuri africane și latino-americane) este contestarea imediată a ordinii postbelice, bazate pe așa-numita pax americana.
E curios că insurgența contra hegemoniei SUA a devenit posibilă exact în deceniile în care curentul postmodern a demontat mitologia iluministă a raționalismului contractual pe care s-a sprijinit construirea democrațiilor liberale moderne. Taman când Vestul își pune cenușă în cap pentru istoria sa colonială, pentru poluarea adusă de revoluția industrială și pentru discriminările rasiale sau de gen pe care le-a încurajat, prezumtivele victime resping acest tip de „alinare” și „reparație morală”, declarând că singura formă de justiție istorică implică o confruntare directă cu civilizația euro-americană.
Procesul cultural de purificare a memoriei occidentale prin practicarea „corectitudinii politice” e sursa unui război cultural care a slăbit coeziunea socială a statelor democratice din Vest, incitând regimurile arierat-dictatoriale la formarea unei informale alianțe antioccidentale.
Ciocnirea dintre progresiștii radicali și reacționarii conservatori din democrațiile euro-americane a cufundat Occidentul într-o vulnerabilitate și confuzie a valorilor de care clubul dictatorilor vrea să profite strategic, pentru a schimba, inclusiv pe cale armată, regulile jocului global.
După Ucraina, războiul dintre Israel și Hamas, limitat deocamdată la suprapopulata Fâșie Gaza, lucrează ca revelator al noii dinamici internaționale. Sultanul Erdogan își trimite ministrul de externe la discuții oficiale cu Hamas și declară (deși Turcia e încă membru NATO) că organizația palestiniană nu are nimic de-a face cu terorismul. O altă delegație Hamas e primită de Lavrov pe 26 octombrie, la Moscova.
Desigur, dl Biden le-a spus iranienilor să nu se implice în conflict, SUA au masat flota lor pe coastele Israelului, ambasadorul israelian la ONU a cerut demisia secretarului general Antonio Guterres (apărat vocal de cele 57 de state din Organizația Cooperării Islamice), iar Franța trimite ajutoare umanitare în Gaza, chiar dacă rămâne formal de partea Tel Aviv-ului.
Nu toți aliații SUA din regiune au dezertat. Qatarul, de pildă, plănuiește un turneu diplomatic prin care să le ceară statelor din Golful Persic să-și revizuiască relația cu Hamas, adică s-o lase mai moale cu sponsorizarea acestor „luptători pentru libertate” care decapitează copii și iau ostatici civili ca scuturi umane, după ce au atacat barbar Israelul, pe 7 octombrie 2023. Pe de altă parte, Iordania și Egiptul nu vor să primească refugiați palestinieni, pentru că n-au fonduri și nici chef de o bombă cu ceas în miezul economiilor lor fragilizate de criza siriană și inflația post-COVID. Oriunde ne uităm, vedem teamă, anxietate, riscul unor suprareacții capabile să alimenteze spirala violențelor și fronturi diplomatice fracturate de interese contradictorii.
Nici premierul Netanyahu nu stă pe roze. Are pe rol diverse procese de corupție, e contestat de stânga politică pentru alianța cu extrema dreaptă, face obiectul criticilor unanime pentru neglijența din serviciile de securitate (care n-au prevenit cumplitele lovituri din 7 octombrie) și continuă să fie presat de familiile ostaticilor israelieni capturați de Hamas, a căror soartă e tot mai incertă. În aceste condiții turbulente, veteranul șef al executivului israelian a sugerat că, după război, ar putea să se retragă din politică, prin demisie.
După cum vedem, Ucraina lui Zelenski e mult mai unitară în lupta pentru suveranitatea țării și respingerea agresorului decât societatea israeliană, subminată de multiple clivaje și tensiuni refulate.
Toate cele amintite aici ne arată de ce scrutinurile din UE și SUA, în 2024, vor fi decisive pentru șansa Occidentului de a se reinventa ca garant al stabilității internaționale și promotor al libertății umane. Sarcina noastră comună, dincolo de agendele partidelor mainstream, va fi aceea de a delega puterea unor lideri care să nu apese prea tare nici pedala de accelerație, nici pe cea de frână.
Ca să evităm anarhia mondială, avem nevoie de dozajul optim între temperanța negocierilor și fermitatea reacțiilor de sancțiune împotriva statelor iliberale, care par cuprinse de amocul „revanșei” cu orice preț. Un asemenea echilibru ne cere să suspendăm – măcar pentru un ciclu electoral – păruiala ideologică dintre radicalii religiei politice Woke (aliniați acum în spatele Hamas) și talibanii ultraconservatori, care îi trimit bezele lui Putin…
foto: Hepta
