Activitățile creative și politicile memorial-patrimoniale reprezintă nimica toată din bugetul țării. A face economii, comasări și reduceri de personal tocmai în acest domeniu (în care intră și cronic subfinanțata cercetare) înseamnă a stimula abrutizarea suplimentară a unei societăți care se află oricum pe ultimele poziții europene în materie de consum cultural.
Reforma fiscală anunțată de guvernul USL Ciolacu pare să ia de la toți câte ceva, ca să-i enerveze pe toți simultan. O asemenea strategie poate duce fie la defularea tensiunilor pe orizontală – parcă vedem un scandal generalizat între diversele categorii socio-profesionale – fie, dimpotrivă, la direcționarea însumată a nemulțumirilor dinspre societate spre executivul acesta, la fel de trecător ca oricare altul.
Dacă nu judeci „partinic”, nu-i greu să admiți că problema deficitului bugetar pretinde atât suprimarea privilegiilor fiscale sectoriale acordate înainte de 2007, când am intrat în UE, cât și reducerea cheltuielilor publice, obscen umflate cu pompa clientelismului prădător.
Oricine ar publica lista completă a instituțiilor publice inventate la noi în ultimii zece ani, sau ar face un audit pe bune al situației din companiile majoritar deținute de statul român s-ar lua cu mâinile de cap în fața unei risipe vesel-iresponsabile, care n-a făcut decât să se agraveze, pas cu pas. Să nu credem că numirile aiuristice, de șefi făcuți pe genunchi, n-au avut un rost: cu cât sinecurile gras plătite sunt acordate unor oameni de paie, astronomic incompetenți, cu atât delapidarea fondurilor publice capătă aspectul unei fatalități. Și cu fatalitatea nu te poți lupta!
Din păcate, chiar dacă sunt utile, reformele vin mereu târziu, când totul stă să crape. În plus, nu sunt discutate transparent cu partenerii sociali, ci comunicate „pe surse”, ceea ce dă naștere unor speculații panicate, confuze și în mare parte nefondate, numai bune să alimenteze nervozitatea colectivă tipică situațiilor de criză.
Sindromul comunist al celebrului „nu e momentul!” a făcut o frumoasă carieră în administrația ultimelor decenii.
Guvernele – multe și tot mai proaste – n-au operat reforme și ajustări structurale imediat după alegeri (când aveau maximum de legitimitate și timp la dispoziție) și le-au evitat la final de ciclu electoral, ca să nu „sperie vânatul”.
A fost nevoie de criza financiară globală din 2010-2011 pentru ca autoritățile să taie în carne vie, așa cum e nevoie acum de banii din PNRR, fără de care nu putem transforma cleptocrația valahă într-o cât de modestă poveste de succes economic. Fără împrejurarea pandemiei COVID, cu efectul ei de contracție, și fără remediile oferite de Comisia Europeană, niciun guvern român n-ar fi pus pe masă un pachet de reformă fiscală atât de ambițios și, inevitabil, controversat.
Nu am priceperea și nici nu dispun aici de spațiul necesar unei analize dedicate tuturor măsurilor (aparent) propuse de guvernanți, însă aș vrea să notez câteva gânduri pe tema instituțiilor de cultură, care intră și ele sub tăvălugul preconizat.
Prima observație: în toată UE, industriile creative se sprijină pe doi piloni financiari: bani publici și mecenat privat. Viața organismelor culturale – presă, muzee, teatre, studiouri de film, filarmonici, institute de cercetare, școli de arte, biblioteci publice – ca și existența creatorilor independenți – presupun această complementară investiție comunitară. Cultura, în sens larg, nu generează un profit cuantificabil (precum casele de pariuri sau cazinourile), chiar dacă există, punctual, și forme de creație „rentabile”.
A doua observație ține de natura hibridă a peisajului cultural românesc. El combină moștenirea comunistă (când totul era garantat de stat, în schimbul obedienței ideologice) cu haosul tranziției spre capitalismul autohton, în care noii îmbogățiți sponsorizează orice, dacă nu contribuie la deșteptarea societății românești.
Aceste limite s-ar accentua dacă instituțiile locale de cultură și-ar pierde relativa autonomie (inclusiv contabilă). Există riscul ca trecerea lor sub egida exclusivă a consiliilor județene să transforme creatorii și operatorii culturali într-o nouă sectă de propagandiști găunoși. Or, trebuie să presupunem că tocmai acesta este scopul ordonanței dedicate „reformei” din sfera culturală? Măcar să ni se spună pe șleau, ca să ne repliem departe și împotriva „oficialităților”, alături de puținii oameni de afaceri care înțeleg rostul creației culturale libere, într-o democrație funcțională.
Activitățile creative și politicile memorial-patrimoniale reprezintă nimica toată din bugetul țării. A face economii, comasări și reduceri de personal tocmai în acest domeniu (în care intră și cronic subfinanțata cercetare) înseamnă a stimula abrutizarea suplimentară a unei societăți care se află oricum pe ultimele poziții europene în materie de consum cultural.
E cel puțin straniu să constați că asemenea planuri inepte sunt elaborate tocmai de niște politicieni care proclamă zi și noapte „mândria de a fi român”. Sau a fi român înseamnă, la urma urmelor, a fi incult, necioplit și defazat intelectual față de vremea în care trăiești? Sperăm ca guvernul PSD-PNL să nu rămână în amintirea noastră tocmai prin confirmarea acestei sumbre ipoteze.
Foto: Inquam Photos / George Călin
