Elena Dragomir, profesor pentru învățământul primar într-o școală de țară, explică într-un editorial pentru publicul Libertatea ce înseamnă de fapt calitatea unui sistem de educație și de ce crede că, de sus în jos, de la profesorii universitari care se plâng de absolvenți de liceu slabi, la cei de liceu care se plâng de elevi de gimnaziu slabi, școala românească s-a prăbușit ca într-un joc de domino.
Elena Dragomir este profesor pentru învățământul primar în comuna Iedera, Dâmbovița din anul 1998. Este, totodată, absolventă de istorie și doctor în istorie din 2014 (Universitatea din Helsinki). Pe blogul personal scrie articole din domeniul istoriei.
În contextul grevei recente din învățământul preuniversitar, s-a zis, între altele, că nu există calitate în educația preuniversitară și că, prin urmare, cererile de creșteri salariale sunt nejustificate. Unii dintre prietenii mei foarte apropiați, cadre universitare, au împărtășit această părere. Întrebați dacă sunt de acord să intre în grevă, aceștia au răspuns negativ, motivul invocat fiind nivelul foarte slab al absolvenților de liceu care le intră lor în facultăți.
Acest tip de argument este prezent la toate nivelurile de învățământ și este foarte vechi. Profesorul de gimnaziu zice că el n-are ce face, de vreme ce primește din școala primară elevi prea slabi, care nu știu deseori nici măcar alfabetul și tabla înmulțirii. Profesorii de liceu spun că primesc elevi slabi din gimnaziu. Profesorii din mediul universitar spun că primesc absolvenți slabi din liceu. Toți au dreptate, iar individual nu poate face nimeni mare lucru, căci cauza problemei este una sistemică, la originea ei fiind politicile educaționale naționale dezastruoase din ultimii 25 de ani.
Profesori tot mai nepregătiți, elevi tot mai slabi
Este adevărat că sistemul preuniversitar se confruntă de mulți ani cu o scădere drastică a calității, ca și sistemul universitar. Rezultatele elevilor și studenților sunt din ce în ce mai proaste, nivelul de pregătire al elevilor și studenților este din ce în ce mai slab, iar în rândul cadrelor preuniversitare și universitare intră oameni din ce în ce mai nepregătiți, mai nemotivați și mai nechemați, dar plini de ifose și convinși, dincolo de orice dubiu, de neegalata valoare proprie.
Dacă prin calitate în educație înțelegem pregătirea elevilor, se ridică întrebarea de ce sunt ei nepregătiți. În opinia mea, elevii sunt slab pregătiți din două motive majore, unul care ține de minister, altul care ține de elev.
În primul rând, ministerul impune de sus în jos politici care au la bază o teorie complet eronată, și anume că toți copiii sunt egali, că toți au capacități egale și voință egală de a învăța, că toți trebuie să fie absolvenți de liceu – cu zece pe linie la bacalaureat, dacă se poate – și de facultate și, eventual, candidați pentru cele mai bune universități străine.
Calitatea în educație pentru minister înseamnă, se pare, note mari pentru toată lumea, diplomă de absolvent de liceu și de universitate pentru toată lumea, doctorate – fie și plagiate – pentru toți miniștrii, și, pe deasupra, integrarea tuturor elevilor cu cerințe speciale în școala de masă, adică reducerea la minimum a școlilor speciale. Orice altceva înseamnă discriminare și umilirea elevului, orice altceva înseamnă că profesorii din preuniversitar sunt incompetenți.
Despre școala-fericire
Același minister, secondat de tot felul de „experți” și părinți, ne spune că totul trebuie învățat și înțeles numai din clasă, prin joc, joacă și descoperire, că la școală trebuie urmărită și creată starea de bine a elevului, că trebuie să facem cu elevii ore de fericire, că temele pentru acasă trebuie reduse până la dispariție. Putem face, în principiu, la școală orice, mai puțin studiu, exercițiu și muncă.
În ceea ce-i privește pe elevi, unii nu pot să învețe, alții nu vor să învețe, căci sunt complet demotivați. În școala de masă, de exemplu, intră elevi cu nevoi speciale, fără niciun fel de evaluare și diagnostic și fără să existe infrastructura necesară susținerii nevoilor lor speciale.
Imaginați-vă că încercați să predați tabla înmulțirii și alfabetul unui copil de doi-trei ani. Nu veți reuși, orice metodă ați aplica. Acești copii vor încheia școala primară fără a citi, scrie și socoti. Ei vor începe să buchisească pe la final de clasa a VII-a, probabil, când nivelul lor de dezvoltare va atinge pragul necesar.
Imaginați-vă că trebuie să predați programa de liceu unui elev care nu are cu ce se încălța, care nu și-a văzut părinții de 15 ani și care a trăit la limita sărăciei toată viața lui. Credeți că pentru el învățatul contează? În școala de masă avem tot felul de copii cu probleme emoționale, sociale, economice, nemâncați, desculți, singuri sau cu anturaje periculoase.
Intră cine vrea, rămâne cine vrea
Când se măsoară calitatea în educație, se uită cineva vreodată la aceste circumstanțe? Niciodată. Ne uităm doar la note (de regulă, la notele de la final de ciclu de învățământ și de la evaluările standardizate), iar singurul vinovat este întotdeauna profesorul din preuniversitar.
Pe de altă parte, elevii care se află în circumstanțele economice, sociale, emoționale, intelectuale necesare învățării sunt deseori demotivați. Trei factori principali îi demotivează. În primul rând, de la vârste foarte fragede, copiii descoperă că nota nu contează, de fapt. Ei știu, de exemplu, că vor intra la liceu indiferent de notele lor din gimnaziu și de la evaluarea națională de la finalul clasei a VIII-a. Eu personal cunosc elevi care au intrat la clase de matematică-informatică cu medii sub cinci, în anii în care cererea pentru asemenea clase a fost mică. Profesorii de la liceul respectiv s-au plâns, pe bună dreptate, că nu pot parcurge programa specifică cu acești elevi, dar, în cele din urmă, i-au trecut clasa. Ne mirăm apoi că avem rezultate slabe la bacalaureat?
Admiterea cu dosare de la universități nu face decât să mute problema și la acest nivel. Primim la facultate pe oricine („admitere pe bază de dosar”), iar apoi ne mirăm că sunt studenții slabi? Cu cât facultatea are cerere mai mică (istorie, filozofie), cu atât sunt mai slabi studenții admiși.
Profesorii din mediul universitar, la rândul lor, îi promovează totuși pe acești studenți slabi, mulți irecuperabili, iar absolvenții lor mediocri și submediocri devin profesori în preuniversitar, că nici nu mai știm ce a fost mai întâi, oul sau găina.
Educația ca fotbalul: toți știu regulile, dar puțini joacă și încă și mai puțini câștigă campionate
Un alt factor care îi demotivează pe elevi este teoria ministerului că școala trebuie să însemne joc și joacă, stare de bine și ore de fericire. Studiul și munca devin toceală, eventual comunistă. Părinții și „experții” sunt de acord și nu vor să-și vadă copiii tocind. Nu vrea nimeni să admită că, pentru a fi educat, pentru a ști și pentru a fi, este absolut necesar să studiezi și să muncești, să exersezi și să repeți și că nu este suficient ce lucrezi în clasă.
În realitate, e ca la fotbal: pricepem toți regulile (sau așa credem) și știm toți cum se dă cu piciorul în minge (sau așa credem), dar nu toți jucăm fotbal, iar performanță obțin doar cei mai talentați dintre noi și numai dacă se antrenează mii și mii de ore.
Al treilea factor care îi demotivează pe elevi este convingerea generalizată în societatea noastră de azi că a fi educat și a avea școală nu folosește la nimic. De ce să studiezi din greu? Ca să ajungi profesor muritor de foame? Mai bine un furtișag, o „afacere”, un aranjament, o vizită scurtă în Spania și în doi ani te-ai făcut om, nu? În plus, elevii află foarte devreme că nu prea există sancțiuni reale împotriva lor, orice ar face ei.
În aceste condiții, unii termină școala primară, gimnazială sau chiar liceul și abia dacă pot citi cuvinte simple, iar alții sunt absolvenți de facultate sau de programe postuniversitare, fără a se fi lămurit cum se face acordul între subiect și predicat. Problema este că nu mai există niciun fel de selecție.
“școala trebuie să însemne joc și joacă, stare de bine și ore de fericire”, spun specialiștii. Foto: Vlad Chirea
Schimbarea mentalității că repetarea anului e un eșec
Dreptul la educație a fost prost înțeles și încă și mai prost pus în practică. De la clasa pregătitoare la clasa a II-a, elevul nu poate repeta anul, de exemplu. Teoria este că el va recupera rămânerile în urmă până la finalul clasei a II-a, pe baza abordării diferențiate a cadrului didactic. Concret, cazurile serioase, care tind să devină norma în unele școli (în opinia mea, motivul fiind segregarea școlară), nu recuperează nimic, ci doar acumulează noi și noi întârzieri. Unui copil care termină clasa pregătitoare fără a fi reținut o literă sau o cifră i-ar folosi să repete cu adevărat clasa pregătitoare, nu să fie ținut în bancă încă doi ani, să coloreze „diferențiat” litere și cifre, în timp ce colegii lui parcurg programa.
Oricum, nici în clasele II-IV nu se prea lasă repetenți, dar nici în gimnaziu sau liceu. De ce? Pentru că profesorii și școlile sunt evaluați în funcție de rezultatele elevilor (de unde și note umflate aiurea), pentru că dai explicații la minister și la inspectorat, dacă ai repetenți sau note mici în catalog și la evaluările standardizate, pentru că sar părinții și „experții” cu scandal, pentru că finanțarea este per elev, pentru că rămân școlile fără norme, iar oamenii fără loc de muncă, pentru că repetarea anului este înțeleasă ca eșec școlar și ca pedeapsă, nu ca măsură menită să ajute copilul, să-i dea acestuia o șansă în plus.
Universitățile au autonomie universitară, iar cadrele universitare se cred speciale când vine vorba de calitatea în educație. Problemele din preuniversitar, însă, se regăsesc întocmai și în universitar. Și universitățile admit studenți slabi, ca să-și păstreze normele și locurile de muncă, și ele îi trec pe studenți anul, deși studenții nu merită, și în universități finanțarea este per student, și universitățile dau diplome de absolvire (sau de doctorat) goale de conținut, și studenții lor sunt demotivați și nu mai învață.
Când calitatea este măsurată în teancul de hârtii
În concluzie, întregul sistem educațional, de la cel mai mic nivel, la cel mai înalt (a se vedea miniștrii noștri cu doctorate plagiate și miniștrii educației cu „aceste legi este despre viitor”), este un imens castel al oglinzilor, în care greu se mai pot separa adevărul de minciună, autenticitatea de impostură, munca de lene. Aceasta nu înseamnă că nu mai există în sistem calitate, adevăr, autenticitate, muncă, ci că ele nu se prea mai văd de atâta impostură – ceea ce este poate mai grav decât dacă n-ar mai fi deloc.
Vin inspectorii în controale și inspecții, dar rareori intră la lecții, iar „calitatea” este măsurată în teancul de hârtii și de minciuni sau adevăruri inutile, dar musai cu număr de înregistrare. Dacă intră totuși la lecții, vor să vadă „învățarea prin joc”, „învățarea prin descoperire”, „ore de fericire” și „starea de bine”. Vin inspectorii, metodiștii și profesorii universitari în inspecții pentru acordarea gradelor didactice, dar mi se pare că vin cam de formă, de vreme ce absolut toată lumea, oricât de slab ar fi cineva, obține gradul didactic. Am participat direct la inspecții unde inspectorul, pe bună dreptate, a desființat lecția care fusese un dezastru din toate punctele de vedere, dar apoi a dat nota zece și a plecat liniștit că „se face reformă în educație”.
Să mai întrebăm cum a ajuns profesorul acela în sistem în primul rând? Prin inspectoratele școlare, firește, căci ele sunt cele care dau concursurile pe post. Să ne întrebăm de ce profesorii universitari coordonează lucrări de grad didactic și acordă gradul didactic oricui? Ne putem întreba, dar ce folos?
De acești impostori se sufocă apoi sistemul. Sunt agresivi, vizibili, au aspirații de tot felul, se vor profesori la cele mai bune școli și licee, se cred cei mai deștepți, nu ascultă vreun contraargument, sunt leneși, mincinoși, iar la catedră sunt niște nulități absolute, care nu numai că nu fac bine în jurul lor, dar fac și foarte mult rău. Mă gândesc uneori dacă nu ne-ar trebui și în educație principiul „mai întâi să nu faci rău”, iar el să se aplice de la minister începând.
Impostorul însă are grade didactice, are zece la inspecții, este titular în urma unui concurs pe post dat la inspectoratul școlar, este absolvent de universitate, este poate și doctor în „management”, „securitate” sau altceva la modă. Impostorul are toate șansele să ajungă metodist, inspector, ministru sau președinte de ceva. Cum o să asculte el vreodată de un coleg de cancelarie care încearcă să îi arate că nu e bine ce face și să-l învețe altceva?
Dacă nu încurajăm selecția reală (deși mă întreb cine să o facă, ministerul cu „aceste legi este despre viitor”?), dacă nu privim problemele în față, dacă mergem înainte cu politica struțului, prevăd că situația va fi din ce în ce mai gravă în sistemul de educație și în societate, în general. Deocamdată, dacă ținem seama de circumstanțele sistemului de educație. de salariile mici, de reformele nesfârșite, de impostura din sistem (inclusiv de impostura academică), de elevii cu probleme economice, sociale, emoționale, de comportament sau de dezvoltare intelectuală, dacă privim cadrele universitare care comentează de pe margine lipsa de calitate din preuniversitar, de parcă nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, dacă luăm în calcul părinții și elevii agresivi și dezinteresați, dacă ne amintim de firmele de apartament și de „experții” și ONG-urile care au căpușat sistemul, atunci nu putem decât să recunoaștem că școala românească are încă rezultate prea bune, chiar neașteptat de bune în condițiile date.
Soluția?
Selecție reală în rândul elevilor și profesorilor. Motivarea lor, prin pedeapsă sau recompensă, după caz.
Repetarea anilor școlari, când este necesar, fără umiliri și stigmatizări – sau orice altă soluție funcțională cu adevărat.
O infrastructură reală de sprijin pentru elevii cu situații și nevoi speciale, în școala de masă sau în afara ei.
Examene de admitere la liceu și la facultate.
Examene și inspecții reale pentru obținerea gradelor didactice.
Salarii decente.
Renunțarea la monstruosul sistem „finanțarea per elev/student”.
Doar așa putem începe să sperăm că mai avem scăpare și că ne vom opri din această alunecare spre abis. Soluțiile și măsurile trebuie să fie reale, iar descrierea problemelor sinceră, căci la teorii, legi, proceduri, strategii stăm foarte bine și acum, dar realitatea – o vedem cu toții – este alta.
Calitatea nu înseamnă segregare școlară, cu școli „bune”, care au elevi bogați, frumoși și deștepti (și „profesori de calitate”), pe de o parte, și școli „proaste”, care au elevi săraci și oropsiți ai sorții și „profesori incompetenți”, pe de alta. Calitatea în educație nu înseamnă doar zece pe linie la bacalaureat.
Calitatea înseamnă și să fii dispus să predai într-o școală dintr-un vârf de deal elevului Georgică, cel mai dezavantajat copil. Calitatea înseamnă să-l aduci pe Georgică la școală de câte ori este posibil, să faci tot ce se poate face ca să îl înveți ce e bine și ce e rău, să îi explici cât de ușor devine un tânăr alcoolic sau consumator de droguri, să îl convingi că nu e bine să-ți bați copiii și nevasta. Uneori, calitatea înseamnă pur și simplu să fii acolo, să te vadă, să conștientizeze bietul copil că există și altceva.
Dacă Georgică nu ia nota cinci la evaluarea de la finalul clasei a VIII-a sau la bacalaureat sau dacă Georgică nu intra la Harvard, toate acestea, împreună sau separat, nu înseamnă că profesorii lui sunt incompetenți sau de-a dreptul proști. Poate Georgică nu va ajunge totuși un hoț, un alcoolic sau un pușcăriaș. Poate nu-și va bate niciodată nevasta și copiii. Poate că fiul lui va lua cândva nota cinci la evaluarea de la finalul clasei a VIII-a, iar nepotul nu va mai munci cu ziua și nu va mai răbda de foame, ci va avea o meserie a lui. Și, în sfârșit, poate că strănepotul lui Georgică se va duce la facultate – primul din neamul lui.
Am uitat că e nevoie de generații întregi ca să ieși din starea în care este Georgică? Am uitat că cei mai mulți dintre noi avem în spate generații care s-au ridicat puțin câte puțin, urmaș cu urmaș, așa cum sper eu să se ridice și urmașii lui Georgică? Dacă un singur „poate” se adeverește, atunci profesorul lui este nu numai „de calitate”, este un salvator – aș zice chiar înger salvator, dar mă tem de patetism. În opinia mea, acești „poate” – și mai cu seamă capacitatea noastră ca societate de a le da lor o șansă – sunt cei care vor salva viitorul nostru, iar nu legile doamnei ministru.
Foto: Eli Driu
