2% dintre elevii beneficiari de burse de merit au medii sub 5 și asta a pornit un tăvălug al degetelor acuzatoare și o discuție generală despre merit și performanță la școală. Cercetătorul Mihai Vasile, care de zece ani lucrează cu copii din medii defavorizate, arată de ce să-i pui pe toți elevii din țară în aceeași competiție și să-i măsori pe toți ca și cum ar fi concurenți egali este o nedreptate.
Într-o societate în care zona București-Ilfov este pe locul 12 în UE dacă ne raportăm la valoarea PIB/locuitor, peste nivelul tuturor regiunilor din Germania mai puțin zona superioară a Bavariei și zona Hamburg, în vreme ce restul țării se zbate la coada clasamentului, cum am putea vorbi de o competiție justă și cum am putea măsura corect cât este merit individual pentru reușită și cât este cauzat de context?
La nivelul clasei, deși diferențele dintre statutul socioeconomic al familiilor se manifestă și aici, inegalitatea dintre elevi este mai mică decât atunci când sunt comparați cu toți elevii din școală, localitate sau țară. Prin urmare, în ciuda aparențelor, este un sistem mai puțin nedrept decât cele anterioare, chiar dacă departe de ideal.
Ce recompensează bursa socială
Despre bursa socială nu poate fi vorba că ar avea drept scop recompensarea cuiva sau a ceva. Așadar, în cazul bursei sociale, putem vorbi fie de dorința de a stimula prezența școlară, fie de a compensa pentru dezavantajele socioeconomice pe care copilul le are din familie.
Dacă scopul principal este stimularea prezenței, bursa socială devine, de fapt, un băț pentru stat – eu, statul, recunosc că nu pornești cu aceleași șanse ca toți ceilalți, așa că îți acord un sprijin, dar trebuie ca și tu să vii la școală și să fii un elev bun. Așa înțeleg mulți bursa socială și așa este justificată și nevoia unui dosar greoi pentru a fi acordată. Dacă nu ești cu adevărat sărac, dacă lipsești, nu îți acordăm bursa.
În această instanță, elevul și familia sa pornesc din poziția de suspecți – presupunerea este că avem de-a face cu cineva care nu respectă normele sociale, este sub standard și trebuie adus pe linia cea dreaptă.
Spun că au dificultăți și de aceea sunt sub standard, așa că le acordăm un ajutor, dar trebuie să-și dovedească inocența – trebuie să arate că merită acest ajutor. Dacă după acordarea ajutorului nu își îmbunătățesc situația, înseamnă că nu merită acest ajutor, așa că nu îl vor mai primi. După anumite încercări, sunt autorități – școli, primării, ministere – care ajung la concluzia că iată, de fapt, problema nu este lipsa sprijinului, că și atunci când îl primesc, persistă problemele. Deci problema e la ei, deci să nu ne mai batem capul, dăm mai puțini bani și ne asigurăm că doar cei care merită cu adevărat vor primi.
„Elevul standard”
Acesta este discursul standard despre orice fel de beneficiu social acordat persoanelor defavorizate. Dar este cu atât mai crunt când, cum este cazul burselor școlare, este direcționat către copii. În spatele prezumției că eu, elev sărac, am nevoie de un stimul care să mă aducă la școală așa cum fac toți ceilalți elevi se află realitatea complexă și tragică a diferențelor enorme între viața mea și viața unui elev „standard”.
„Elevul standard” se trezește în camera lui – doarme singur în pat, are biroul său, unde își poate face temele, un calculator conectat la internet, într-o casă conectată la rețeaua electrică, la canalizare, cu toaletă, baie, apă curentă, haine suficiente și curate, spălate regulat la mașina de spălat automată. Are mâncare suficientă, sănătoasă, ținută în frigider și congelator, gătită uneori la cuptor. E dus la școală dimineața de unul dintre părinți, după ore rămâne la „after” sau merge la meditații ori la cursuri de germană sau la înot ori tenis. Iar când își face temele, poate apela la părinți dacă nu înțelege ceva, chiar și dacă nu face meditații.
Nu vorbim de un elev cu o situație financiară ieșită din comun – nu vorbim de cei care merg la școli private cu taxe de mii de euro sau care la 18 ani primesc cadou o mașină de zeci de mii de euro. Vorbim de un elev care are doi părinți cu salarii medii sau peste medie, care locuiesc într-un cartier mai spre periferia Bucureștiului sau poate chiar într-o comună, dar care-și dețin casa și au stabilitate la job.
„Elevul standard” care vine din acest context poate să fie un elev bun sau mai puțin bun. Poate să aibă media 9,75 sau s-ar putea să aibă 8,3 ori chiar 7,8. Și viața unui astfel de elev este complexă și există, desigur, nuanțe – sunt și astfel de elevi cu părinți violenți, sunt și astfel de elevi care trec prin momente de dificultate – un cost neprevăzut în familie, o problemă medicală, un accident ș.a.m.d. Dar acest elev, cel puțin în situații normale, nu va avea nevoie de o bursă socială – nu există o nevoie ce trebuie compensată sau un prag dificil care trebuie trecut și pentru care să fie stimulat să-l treacă.
„Elevul dezavantajat”
„Elevul dezavantajat” are aproape întotdeauna probleme/deficiențe locative: casa în care locuiește nu este terminată. Sau este improvizată. Asta poate varia de la case făcute din resturi găsite/adunate, fără pereți de cărămidă, fără fundație, fie acoperiș stabil, până la case ok, cu fundație, pereți de cărămidă, acoperiș structural ok.
Dar putem vorbi de elevi care locuiesc în case fără lumină sau în care părinții au lumină doar de la vecini ori când se aventurează să lege ilegal un fir de la stâlpul public. Putem vorbi de case fără baie, fără toaletă sau duș. Fără apă curentă, fără mașină de spălat, unde se spală manual orice. Fără căldură sau cu căldură limitată. Case unde elevul nostru doarme în același pat cu alți 2 frați sau uneori și cu alți frați, dar și cu tatăl alcoolic și abuziv. Sau case în care elevul locuiește singur cu mama și fratele mai mic, că tatăl este plecat la muncă în străinătate. Iar elevul trebuie să stea cu fratele mai mic când e răcit și nu poate merge la grădiniță, că mama nu poate lipsi de la muncă. Case unde nu au frigider, cu atât mai puțin congelator, unde nu au aragaz cu cuptor, unde mâncarea e puțină, iar când e, e prost gătită (în principal, mâncare prăjită în mult ulei).
În acest caz, bursa socială este necesară pentru a compensa pentru această situație. Întrebarea este însă, când decizi să dai 50 de lei pe lună sau 300 de lei pe lună drept bursă socială, ce anume stimulezi, dacă asta îți propui să faci? Stimulezi elevul să vină la școală, pentru că ar fi de înțeles de ce nu ar veni cineva în această situație la școală? Sau stimulezi elevul să vină la școală pentru a ieși din această situație? De ce ar avea cineva, care trebuie să stea cu fratele mai mic acasă când este răcit, nevoie de un stimul de 300 de lei pentru a veni la școală? Sau în cazul cuiva care nu are curent sau apă curentă, ce ar trebui să facă acei bani pentru ei?
Cum măsori sărăcia cuiva: de la găini la iaht
Mai mult, când măsurăm sărăcia să decidem cine merită/are nevoie de bursa socială și cine nu, avem două opțiuni: un prag simplu, un venit per persoană pe care îl considerăm minimal pentru ca un elev să aibă condițiile necesare prezenței și performanței școlare sau o evaluare complexă a posibilităților, în baza unei anchete sociale. Ambele variante sunt deficitare – este greu și de multe ori jignitor să stai să măsori în toate detaliile sărăcia cuiva.
Ancheta socială pe care o face statul român acum are nu mai puțin de 28 de pagini și include verificarea dacă ai iaht, dar și numărarea găinilor din curte și a suprafeței cultivate cu flori, în ideea că de la o cantitate încolo ar fi clar că ai putea să vinzi din florile acelea. Pragul însă poate duce la situații nedrepte – dacă un părinte se duce să muncească în străinătate o vară întreagă pentru a face casa ok, cu ziduri de cărămidă și acoperiș, sau pentru a trage curent, gaze sau apă curentă, sau pentru a face o baie, investiții mari toate, banii respectivi i-ar face neeligibili pentru bursa socială, chiar dacă bursa ar fi necesară pentru asigurarea hranei sau poate a hainelor.
Desigur că nu este rolul Ministerului Educației să se asigure că toți elevii au condiții locative optime de trai. Și nu putem avea pretenția ca bursa socială să compenseze pentru aceste lipsuri. Dar nici nu putem avea pretenția ca primirea bursei școlare să facă elevul indiferent la celelalte probleme. Sau să presupunem că dacă îi dăm bursa și tot nu vine sau nu învață cum trebuie, înseamnă că bursa este un eșec. Bursa socială ar trebui să fie un instrument dintr-un mecanism complex al statului prin care să fie asigurată o viață decentă pentru toți, în special pentru copii.
Locuințele sociale și publice sunt atât de puține în România, încât am putea spune că nu există. Iar ajutoarele sociale sunt atât de mici și limitate, încât iarăși, impactul lor real este minimal, nu răspund nevoilor de hrană și sănătate, cu atât mai puțin să compenseze pentru probleme locative.
Ceea ce face bine noua metodologie a burselor este că a simplificat procedura de solicitare a bursei sociale, lucru care se vede în creșterea numărului de beneficiari: 736.635 în luna octombrie, conform datelor publicate de Ministerul Educației, cu mult peste cei 156.000 în 2022. Într-o țară cu peste 40% dintre copii aflați în risc de sărăcie sau excluziune socială, faptul că aproximativ 25% din totalul celor care merg la școală primesc bursă socială nu ar trebui să pară mult, din contră, e clar că mai sunt încă mulți care scapă sistemului. Ce pot face părinții acestor copii cu 300 de lei pe lună pentru a le îmbunătăți participarea și performanța școlară e o discuție mai lungă. Dar cert este că e un ajutor necesar, chiar dacă nu suficient pentru a-i scoate din sărăcie.
Pe cine stimulează bursa de merit
În acest context, ce fel de discuție mai putem avea legată de merit? Lăsând la o parte faptul că avem studii internaționale și naționale care ne arată faptul că statutul socioeconomic al familiei are cea mai mare influență asupra șanselor de succes educațional ale unui copil, gândindu-ne strict la diferențele dintre cele două tipuri de elevi menționați mai sus, în ce fel am putea măsura corect meritul pentru performanțele școlare? Că rezultatele sunt diferite, asta e clar – sunt elevi care ajung în clasa a XI-a cu nivelul de citire al unuia de clasa a IV-a și capacitatea de a rezolva operații matematice ale unuia de clasa a III-a. În vreme ce alții construiesc roboți și participă la competiții internaționale. Dar de ce vrem să recompensăm cu 450 de lei pe lună pe cineva care învață bine? Nu ne putem minți că acei elevi care construiesc roboți o fac pentru cei 450 de lei din bursa de merit și nici că un elev care la 15 ani nu poate scoate ideea principală dintr-un text se va motiva să învețe să-i ajungă din urmă pe ceilalți pentru promisiunea bursei de merit. De asemenea, nu cred că mai putem vorbi de motivație după discuția despre bursa socială.
Dacă nu am patul meu, nu am căldură, dacă nu pot veni la școală că trebuie să am grijă de frați, dacă mi-e foame tot timpul, e clar că nu de stimuli am nevoie să învăț, ci de un alt context în care să fie posibil ca mintea mea să se dedice învățatului. Că acum mintea mea e ce aș putea face să-mi îmbunătățesc situația asta – iar pentru mulți, soluția e să lipsească de la școală ca să se ducă la muncă.
Așadar, nu ne putem minți că stimulăm ceva printr-o bursă de merit. Indiferent de prag, că e 8,5 sau 9,5, că e o evaluare standardizată sau mai puțin, care este rostul acestei recompense? Sau, cel mult poate, putem spera că motivăm un „elev standard” sub medie să se aplice mai mult învățatului. Dar pentru un elev defavorizat, cum putem vorbi de motivație? De fapt, incapacitatea de a răspunde la această întrebare vine din neputința de a formula clar ce vrem de la sistemul de educație. Sistemul de educație, așa cum funcționează acum, este un mecanism de amplificare a avantajelor sau dezavantajelor socioeconomice ale fiecăruia. În teorie, școala ar trebui să fie un lift social – promisiunea este că dacă vii la școală și te ții de treabă, o să ai o viață mai bună, o să progresezi individual și social. Că școala îți deschide oportunități noi și asigură mobilitate socială. Acest lucru nu se întâmplă, sau nu pentru toți: cine vine cu avantaje sociale, școala îi va multiplica acele avantaje. Cine vine cu dezavantaje, școala îi va închide oportunitate după oportunitate. Îi va arăta locul. În școală simți cel mai direct inegalitățile – unii au pachet cu mâncare, tu nu; unii merg la mare și în tabără și se plimbă prin lume, tu nu; unii fac meditații, tu nu. Unii iau bursă de merit, tu nu. Școala, din ce în ce mai mult, este un loc unde cine poate face are parte de oportunități. Cine nu, ghinion.
În fapt, putem vedea că bursa nu este o recompensare doar a elevului, nici nu este percepută ca atare – bursa recompensează familia, care și-a sprijinit copilul suficient de bine încât acesta să fie un elev bun la școală. De aici și reacțiile părinților la aceste schimbări: simt nu doar că este meritul și dreptul copiilor lor la aceste burse, dar și al lor ca părinți corecți.
Personal, după aproape 10 ani de lucrat cu sute de elevi, în special cu elevi ce provin din familii defavorizate, dar și cu destul de mulți elevi din medii privilegiate, nu văd rostul burselor de merit. Din contră, mi se pare un concept toxic, care creează o falsă iluzie de merit și construiește noțiuni de dreptate/nedreptate care nu au fundament în realitate.
Într-un sistem ideal, statul ar căuta să vadă cum poate sprijini mai bine și cum poate răspunde mai bine nevoilor elevilor, ținând cont de contextul fiecăruia, și nu și-ar risipi resursele în acordarea unor recompense care nu au nicio valoare educațională sau socială. Suntem însă departe de ideal.
