Etichetarea naște violență, pentru că transformă o persoană în fantoma unui cuvânt. Și atunci, persoana reacționează, deposedată de propria unicitate.
– Bă, handicapatule, cine ți-a dat carnetul de șofer?Sau: Tu vorbești, neomarxistule?Sau: M-am lămurit și cu tine, pupător de moaște ce ești!
Sunt doar trei exemple de etichetări din viața noastră de zi cu zi. În trafic, la o bere sau pe Facebook, a devenit loc comun ca o întâlnire sau o discuție să degenereze după ce unul dintre participanți apelează la această metodă: încadrarea oponentului într-o categorie (pe care o consideră) defăimătoare.
Și m-am întrebat ce se petrece, de fapt, în acel moment: ce mecanism (inconștient) se declanșează în mintea celui categorisit? Pe scurt: de ce etichetarea naște violență?
Răspunsul părea simplu: ceea ce stârnește reacția celuilalt este semnificația jignitoare a etichetei. (Iar, ulterior, conflictul nu mai poate fi stins decât dacă unul dintre interlocutori decide să lase de la sine și să tacă.)
Mai apoi însă, ducând gândul mai departe, mi-am dat seama că lucrurile sunt mai complicate. Pentru că, de multe ori, violența izbucnește și atunci când eticheta nu conține o trimitere ofensatoare. De exemplu: asta crezi tu, române? Sau: ia uite, a venit corporatista! Sau: ce mai zice milenialu’?
Asta înseamnă că etichetarea însăși constituie problema: avem de-a face cu un explozibil ascuns în logica limbajului, un explozibil cu care ne-am obișnuit într-o asemenea măsură, încât nu-i mai sesizăm nici fitilul, nici detonatorul.
Pentru a descoperi acest explozibil, voi folosi un concept numit triunghiul semiotic (sau triunghiul semantic) – lansat cu un secol în urmă de doi lingviști americani. Acest concept se referă la relația dintre limbaj și realitate, la modul în care o expresie (sau un semn, în general) se leagă de obiectul pe care îl reprezintă.
Cele trei vârfuri ale triunghiului semiotic sunt (1) expresia propriu-zisă (forma sa scrisă sau auditivă), (2) trăsăturile definitorii ale obiectului desemnat de acea expresie și (3) obiectul însuși, dacă el există în realitate. (În termeni lingvistici, semnificantul, semnificatul și referențialul.)
De exemplu, triunghiul semiotic în ceea ce-l privește pe Klaus Iohannis cuprinde: (1) numele acestuia; (2) ceea ce stârnește acest nume în mințile noastre: că este actualul președinte al României, aflat la al doilea mandat, că este etnic german, a fost primar al Sibiului și profesor de fizică etc.; (3) omul în carne și oase care poartă acest nume și deține aceste atribute.
În cazul unui personaj de ficțiune care a fost imaginat de un autor lipsește, evident, al treilea vârf al triunghiului semiotic. Dar dacă un personaj este inspirat din viața cuiva care a trăit sau trăiește, de pildă Elvis din filmul omonim, atunci, triunghiul semiotic care îl definește are și vârful (3), corespondentul din viața reală.
Când cineva te transformă în masă
Acestea fiind zise, să revenim la firul acestui text. Ce se întâmplă când îi spunem cuiva „handicapatule”, „neomarxistule” sau „pupătorule de moaște”?
Încadrarea unei persoane într-o categorie privează acea persoană de referențial, ca și cum i-ar confisca trupul. Etichetarea „mută” o persoană de la statutul de individ la cel de om-masă, asimilând-o unei mulțimi neclare, care nici măcar nu se constituie în genul său proxim, deoarece este doar una dintre mulțimile din care acea persoană face (eventual) parte.
Etichetarea neagă misterul irepetabil care este fiecare dintre noi.
Orice persoană reală, când ne referim la ea, dispune de toate cele trei vârfuri ale triunghiului semiotic: nume, trăsături, corpul fizic. O etichetare îi „anulează” atât corpul care o face reală, cât și numele, fiindcă acea persoană devine dintr-odată doar un element neidentificabil al unui grup difuz.
În plus, acea persoană, prin etichetare, este redusă la o singură trăsătură (care poate să nici nu fie adevărată), ca și cum triunghiul semiotic ar fi comprimat la un punctișor dintr-un vârf.
Sintetizând cele de mai sus: etichetarea transformă o persoană în fantoma unui cuvânt.
Prin „repartizarea” sa într-o categorie, omul real, care dispune de sentimente și nuanțe, care are un destin și locuiește într-un corp, devine o chestie oarecare dintr-o „supă” gregară.
Aceasta este, cred, explicația violenței ce se naște instantaneu: fără să realizeze, omul etichetat se simte brusc privat de tot ceea ce înseamnă el pentru sine. E o adâncă rănire, ca și cum acelui om i s-ar fura ființa – ceea ce îl ține și îl mână în viață.
De aceea se ivesc vehemența, agresivitatea, supracompensarea. Cel etichetat resimte nevoia să irumpă în realitate, să dovedească (și să-și dovedească) faptul-de-a-fi-viu, fiindcă înăuntrul său fierbe conștiința unicității.
Conștient sau inconștient, nimeni nu vrea să fie judecat laolaltă cu altcineva, darămite împreună cu un grup sau cu o masă de oameni.
Conștient sau inconștient, nimeni nu vrea să fie privat de propriile „qualia” – acele detalii subiective care-l fac să fie prima și singura ființă din univers care s-a născut în acea clipă, și numai în aceea, care a trăit acel parcurs, și doar pe acela, și care gândește acele gânduri, și numai pe acelea.
