Patru sociologi și antropologi explică ce înseamnă, de fapt, nostalgia după comunism la români. Nu e doar vorba despre trecut, spun ei, ci despre un prezent plin de inegalități, care nu le mai dă nici speranța de a visa la un viitor posibil, scrie autorul Vasile Ernu, care a discutat cu cei patru specialiști.
La 33 de ani de la căderea regimului comunist, un nou sondaj a inflamat spiritele: 48,1% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, procentul fiind mai mare decât în urmă cu 10 ani (45,5%, în noiembrie 2013), potrivit unui sondaj realizat de INSCOP, la comanda News.ro.
Pare greu de crezut că la o distanță atât de mare de la căderea regimului comunist, o jumătate de țară să se regăsească în acel regim. Mai ales dacă ne gândim la anii ’80, o epocă autoritară și plină de penurie. Multe date spun că nivelul de prosperitate a crescut, că avem un cumul de drepturi și libertăți mult mai mari. Întrebarea care se pune este următoarea: la ce se referă acești oameni când vorbesc sau răspund la o astfel de întrebare?
Oamenii vorbesc despre prezent, de fapt
Ca om care-mi petrec anual mult timp pe teren, prin satele și orășelele mici, vorbind cu sute și sute de oameni, pot spune că eu cred că oamenii nu vorbesc despre trecut, ci despre prezent. Sondajul nu e atât o imagine a percepției trecutului, cât una a felului în care percep realitatea. Iar realitatea pentru grosul populației arată tragic, fragil, precar, sărac, inegal, inechitabil etc. Adică oamenii nu fac o evaluare a trecutului – mulți respondenți s-au născut după 1989 – ci o evaluare a prezentului prin anumite comparații sau speranțe.
Deseori, când oamenii fac o comparație ipotetică cu acel „era mai bine”, ei spun, de fapt, ce-i nemulțumește acum. Și aceste lucruri sunt legate de câteva elemente-cheie cum ar fi: precaritatea vieții care rupe grosul populației, lipsa ascensoarelor sociale, precaritatea muncii – prin muncă nu poți ieși din sărăcie, accesul dificil la un job decent plătit, lipsa unor structuri de minimă asigurare socială, lipsa siguranței zilei de mâine, accesul tot mai precar la o educație și sănătate publică decente, sărăcirea unei pături largi care este pusă pe drumuri și împinsă spre exod economic etc. Ca să nu mai vorbim de inegalitate și echitate socială minimă care irită și frustrează radical: când grosul populației muncește 12-13 ore pe zi și nu poate ieși din sărăcie, iar șmecherul și hoțul fac avere într-o noapte printr-o mică schemă, asta înfurie. Și mai grav: el nu e pedepsit, ci conduce societatea – asta irită.
Oamenii suportă mai ușor tragediile decât inechitatea, nedreptatea, inegalitatea. Iar această societate are la bază un nivel ridicat al inegalității și distribuirii inechitabile a accesului la resurse: prea mulți perdanți, prea puțini învingători care au pus mâna pe mai tot. Și atunci avem această reacție. Grosul populației se simte fragilă, abandonată, săracă, precară, nesigură și total debusolată. Oameni nu vor în trecut, nu vor „epoca Ceaușescu”, ci vor un viitor mai sigur, mai stabil, mai drept, mai egal, mai echitabil.
Am vorbit zilele acestea cu câțiva specialiști care să comenteze acest fenomen. Iată și opiniile unor oameni competenți.
Mihai S. Rusu – sociolog, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu: „În loc să îi luăm în derâdere, ar trebui să facem eforturi serioase de a-i înțelege”
„A devenit un soi de ritual mediatic să ne declarăm uimiți ori de câte ori un nou sondaj de opinie reflectă procentele în continuă creștere ale românilor care evaluează pozitiv regimul comunist. Reacția în masă – din partea jurnaliștilor, comentatorilor politici și intelectualilor liberali – este să-și mărturisească stupoarea față de această anomalie. Iar atunci când încearcă să schițeze vreo explicație, aceștia dau vina pe nostalgici, blamându-i că nu înțeleg democrația liberală, că sunt ignoranți politic și mai ales că mentalitatea comunistă cu care au rămas îi condamnă la inadaptare în noua economie de piață. Într-un cuvânt, nostalgia lor față de vremurile de dinainte de 1989 este bagatelizată prin ridiculizare.
Eu insist să susțin că oamenii aceștia – care au ajuns să reprezinte aproape jumătate din populația țării – trebuie luați în serios: în loc să îi luăm în derâdere, ar trebui să facem eforturi serioase de a-i înțelege, de a pricepe care este repertoriul de motive și rațiuni în baza cărora ajung să evalueze pozitiv fostul regim.
Sociologic, este evident că aceste atitudini sunt asociate cu creșterea inegalităților sociale, adâncirea disparităților economice și eșecul politicilor postsocialiste de a crea un stat al bunăstării colective. În ciuda creșterii economice măsurabile prin indicatori generici (de ex.: produsul intern brut, salariul mediu pe economie etc.), tot mai mulți români se simt abandonați forțelor necontrolate ale pieței, ceea ce îi face să găsească în statul paternalist de dinainte de 1989 o alternativă de preferat situației din prezent.”
Mihai S. Rusu. Foto: Facebook
Alex Bălășescu, antropolog, a studiat la University of California, Irvine: pericolul unei „utopii nostalgice izolaționiste cu valențe sângeroase”
„Avem și noi nostalgicii noștri, iată, în creștere cu 10% de la 40 la 50 de procente. Nostalgici după epoca Ceaușescu. Pentru explicații ar fi interesant de văzut din ce categorii de vârstă fac ei parte, căci există două tipuri de nostalgii: personală, în care după o anumită vârstă fiecare începe să simtă că oricât de rău ar fi fost în tinerețe, tinerețea în sine suplinește orice alt neajuns. Memoria selectează pozitiv și oricine ar schimba reumatismul și încetineala trăite în relativa libertate și abundență cu sprinteneala și vigoarea tinereții ale căror neajunsuri majore le-a și uitat.
Și nostalgia colectivă, istorică, resimțită de cei care ca și eroul nostru își amintesc o epocă doar din poveștile celor ce au fost tineri pe atunci: părinți sau bunici. Iar tinerii noștri nostalgici (cei sub 35 de ani) care susțin cu vehemență nostalgia ante-‘89 au argumentele de nepus la îndoială ale nostalgiilor personale din familie (la noi fiind o societate mai tradițională, punerea la îndoială a ce spun părinții sau bunicii e mai puțin frecventă) combinate, pe de-o parte, cu instabilitatea și precaritatea financiară căreia i se opun povești de genul „pe vremea lui Ceaușescu aveai asigurat un loc de muncă și locuință”, iar pe de altă parte, cu un discurs populist tiermondist revenit sub numele generic popular „de-colonizare”, amplificat atât de ambele extreme ale spectrului politic în diverse declinări, cât și de trolii Moscovei, care arată cu degetul la UE ca mare colonizator.
Pentru mințile hrănite de nostalgia tutorilor și degrabă consumatoare de clișee, evident că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, „singurul conducător român cu sânge de dac, care s-a opus marilor puteri” (citat de pe un poster uriaș lipit pe spatele unui camion văzut de mine în Băneasa pe DN1).
Ca de obicei, pericolul nu e al fenomenului în sine, ci al intensității sale – căci de va fi extrem și a toate explicator, ne putem aștepta la tot felul de restaurații simbolice, reunite sub stindardul independenței identitare de neam și țară câștigate împotriva decadentei Europei, al cărei adevărat spirit se regăsește în estul ei (cum frumos amăgea cu cuvinte potrivite domnul Jordan Peterson auditoriul bucureștean).
Mișcările politice născute din nostalgii care doresc restaurări ale unor epoci de aur (fie comuna primitivă sau comunismul ceaușist, fie „adevărata tradiție” pursânge românească ortodoxă) ajung mai devreme sau mai târziu la violență.
Doar o mai bună conectare cu sine a societății și o analiză și recunoștință onestă pentru cât de mult mai bine trăim față de anii ‘80, cu toate neajunsurile firești ale unei vieți în desfășurare, ne vor păzi de utopii nostalgice izolaționiste cu valențe sângeroase.
Alex Bălășescu. Foto: Facebook
Florin Poenaru – sociolog, Universitatea București: „o profundă stare de inegalitate creată și accentuată în ultimii 30 de ani”
„Realitatea brutală a capitalismului a învins moralitatea intransigentă a anticomunismului. Dacă citim rezultatele sondajului dincolo de titlurile menite să atragă atenția, vedem că majoritatea celor care cred că era mai bine pe vremea comunismului sunt săraci, din mediul rural și urbanul mic și cu precădere din estul și sudul țării. Până și cei care nu au fost născuți înainte de ’89, dar au acest profil demografic, împărtășesc ideea că era mai bine înainte. Deci ce măsoară sondajul? Desigur că nu un „sentiment acut de nostalgie”, așa cum afirmă Remus Ștefureac, directorul INSCOP, care nu s-a mulțumit doar să prezinte datele sondajului, ci și să sublinieze, în bună tradiție a panicii morale anticomuniste, că este responsabilitatea elitelor să combată această nostalgie nefondată pe date.
Mai degrabă sondajul fotografiază o profundă stare de inegalitate creată și accentuată în ultimii 30 de ani și nemulțumirea ce derivă de aici. Contextul în care apare sondajul nu e marcat doar de crize conjuncturale (pandemie, război, inflație), ci și de unele sistemice: prăbușirea iluziilor cu privire la beneficiile inevitabile ale capitalismului și pieței libere pentru o bună parte a populației, mai ales pentru muncitorii imigranți, pentru cei care nu pot trăi dintr-un salariu și pentru tinerii care intră acum pe piața muncii; colapsul sub greutatea propriilor contradicții a ideologiei (neo)liberale a tranziției care determină astfel căutarea unor idei alternative; și criza profundă de legitimitate a clasei politice autohtone.
Din acest punct de vedere, în mod paradoxal poate, așa-numita nostalgie după comunism s-ar putea să contribuie, de fapt, la ascensiunea extremei drepte, în lipsa unei alternative socialiste veritabile.”
Florin Poenaru
Alexandru Dincovici – antropolog, sociolog, lector asociat la SNSPA: „Un regret față de un viitor care nu se mai poate materializa”
„Am văzut destul de multe spirite agitate de rezultatele noilor măsurători ale nostalgiei față de comunism, așa cum este ea manifestată de către români. Și am identificat două tipuri de reacții. Una dintre ele, extrem de răspândită, este acuzatoare. Arată cu degetul și critică toți concetățenii cuprinși în acele procente, acuzându-i, printre altele, de analfabetism funcțional. Un fel de exemplificare a rezultatelor dezastruoase la testele PISA. Pentru un antropolog însă, singura reacție frecventabilă e cea de-a doua, care încearcă nu atât să explice, într-o primă fază, de ce cred românii asta, cât mai degrabă să se întrebe, parafrazându-l pe David Graeber, cum ar trebui să fie lumea în prezent pentru ca această nostalgie să aibă sens. Cum ar fi să acceptăm că, pentru o bună parte a populației, a existat cel puțin ceva, în comunism, mai bun decât ceea ce există acum? Și cred că nu este foarte greu să facem asta, mai ales dacă ne uităm la toate lucrurile care nu funcționează bine în regimul sau regimurile actuale, de la cel politic la cel financiar al capitalismului, dar și la relația lor cu viitorul.
Alexandru Dincovici
Și cred că aici se află, de fapt, cheia pentru înțelegerea acestui subiect, într-o abordare mai degrabă derrideană, care pune accentul pe relația noastră cu trecutul și cu viitorul, fundamentată de noțiunea de bântuire sau, cum a pătruns în literatura anglofonă, hauntology.
Multă lume a scris despre modernitate ca fiind marcată de un final al istoriei, nu doar al marilor narațiuni, a la Lyotard. Alain Bertho trasează originile violenței contemporane de masă din democrațiile occidentale pornind de la această aparentă imposibilitate sau lipsă de inteligibilitate a viitorului, mai ales pentru tinerele generații din prezent, care nu mai au perspectivă. Arjun Appadurai, la rândul său, leagă această dispariție a narațiunilor despre viitor de răspândirea probabilităților și a noțiunii de risc (calculabil) cu care a venit capitalul financiar și care a înlocuit elaborarea posibilităților și chiar și a utopiilor.
Cu alte cuvinte, dacă în comunism încă existau atât ideea de istorie, cât și multe promisiuni ale unor viitoruri aparent realizabile, acum nu le mai avem. Avem sfârșitul lumii (încălzirea globală), colapsul sistemului de pensii, inegalitate resimțită de o bună parte din populație, policrize și din când în când reprize de austeritate. Or, nostalgia aceasta, în cheie hauntologică, nu reprezintă atât de mult regretul unei stări concrete de fapt, cât mai degrabă un soi de regret față de un viitor (sau de mai multe viitoruri) care nu doar că nu s-a mai materializat, ci nici nu se mai poate materializa acum, în condițiile prezentului.
Mai pe românește, poate că generația care a trăit în comunism regretă, de fapt, tocmai dispariția acestui registru al posibilităților, pe care l-au înlocuit probabilitățile, dublată de dispariția unor lucruri mult mai cotidiene și mai concrete, lucru care s-a transmis și către generațiile mai tinere.
În cuvintele lui Sadeq Rahimi, „ceea ce bântuie nu este, de fapt, ceea ce a dispărut, ci este ceea ce era așteptat să apară, dar ale cărui condiții de apariție au fost prescrise, în timp ce fantoma este, de fapt, partizanul acelui viitor promis, care a fost anulat pe nedrept în momentul în care trecutul a fost distrus”. (Rahimi – 2021, The Hauntology of Everyday Life, Palgrave Macmillan, p.6).
Dar asta înseamnă și că nu putem rezolva nostalgia atât de ușor, printr-o altă OUG despre educație, ci mai degrabă că este nevoie de un alt tip de efort, pentru a reconstrui viitoruri posibile, nu probabile.”
