Cercetările recente efectuate de echipele de la Northwestern University și University of New Mexico aduc la lumină dovezi care sugerează că adâncurile Pământului ar putea găzdui rezervoare de apă de dimensiunile oceanelor. Această descoperire, deși surprinzătoare, nu indică prezența apei în forma sa lichidă tradițională, ci sub o formă legată molecular în structura rocilor mantalei terestre. Acest fapt ar putea redefini complet înțelegerea noastră despre compoziția și dinamica internă a planetei noastre.
Geofizicianul Steve Jacobsen de la Northwestern și seismologul Brandon Schmandt de la University of New Mexico au identificat indicatori ai acestei ape în adâncurile mantalei terestre, la aproximativ 400 de mile sub continentul nord-american. Rezultatele studiului lor, care urmează să fie publicate în revista „Science” pe data de 13 iunie, ar putea oferi noi perspective asupra modului în care s-a format Pământul, compoziția sa actuală și mecanismele interne care îl guvernează, incluzând aici și volumul de apă care este capturat în rocile mantalei.
Implicații ale descoperirilor pentru ciclul global al apei
Aceste descoperiri nu doar că arată prezența apei la adâncimi semnificative, dar și oferă primele dovezi directe ale apei în zona de tranziție a mantalei, care se întinde între mantaua superioară și cea inferioară, la adâncimi de 250 până la 410 mile. Această zonă acoperă cea mai mare parte a interiorului Statelor Unite, sugerând o distribuție vastă și posibil globală a acestor rezervoare subterane.
Experimentele realizate în laboratorul lui Jacobsen au simulat condițiile de presiune extremă de la aceste adâncimi și au fost complementate de observațiile lui Schmandt folosind o cantitate vastă de date seismice colectate de la USArray. Această rețea densă de peste 2.000 de seismometre întinse pe întreg teritoriul Statelor Unite a permis o imagine mai clară a structurilor interne ale Pământului.
Convergența dintre rezultatele experimentelor de laborator și observațiile seismice a produs dovezi că topirea parțială a rocilor poate avea loc la adâncimi de aproximativ 400 de mile. Dacă doar 1% din greutatea rocilor mantalei din zona de tranziție este apă (H2O), aceasta ar reprezenta aproape de trei ori volumul de apă din oceanele noastre. Această apă este capturată în structura moleculară a mineralelor din rocile mantalei, unde presiunile și temperaturile extrem de mari fac ca moleculele de apă să se descompună și să formeze radicali hidroxil care se integrează în structura cristalină a mineralelor.
Implicații geologice și pentru înțelegerea Pământului
Această descoperire nu numai că influențează teoriile existente despre ciclul hidrologic terestru, dar ar putea avea implicații profunde asupra modului în care înțelegem procesele geologice, cum ar fi vulcanismul și tectonica plăcilor. De asemenea, sugerează că procesele de subducție și mișcările tectonice nu doar că remodelază suprafața Pământului, ci joacă un rol crucial în recircularea și stocarea apei în adâncurile sale.
Pe măsură ce cercetările vor avansa, vom putea să înțelegem mai bine modul în care apa influențează dinamica internă a Pământului și procesele geologice la scară largă. Această perspectivă nouă asupra rezervoarelor profunde de apă ar putea de asemenea să contribuie la revizuirea estimărilor noastre despre cât de „umed” este de fapt Pământul – un factor cheie în înțelegerea atât a trecutului geologic, cât și a viitorului său.
