Un fenomen despre care se vorbește puțin este „mica” infracțiune, aia pentru care Poliția Română nici măcar nu se obosește să coboare din mașină. Infracțiunea mică nu e deloc mică. La acest capitol intră și hărțuirea sexuală, dar și bătăile și intimidarea fizică prin care se impun din ce în ce mai multe rețele, clanuri în zone în care statul s-a retras.
În fiecare an, măcar între 1 și 8 martie, trebuie să vorbim despre abuzul împotriva femeilor. Violență domestică, hărțuire sexuală, hărțuire stradală, în public, apar toate în studii bine făcute, dar toate rămân cu un același rezultat: nu există vinovați. De exemplu, în studii majoritatea femeilor vorbesc despre situații grave prin care au trecut, hărțuirea fiind doar începutul. Ce apare în studii nu se reflectă în sistemul de justiție, începând cu polițistul de proximitate și terminând cu judecătorul.
O știre din Pitești. O tânără e pipăită de un individ, în aclamațiile unui grup de hăndrălăi. Ripostează și este violent aruncată din autobuz. Cade rău, nu se lovește grav doar printr-un miracol. Tânăra îi confruntă. Aceștia dispar. Știrea a fost difuzată de 1 martie împreună cu apelul Poliției de a recunoaște infractorii. Timp de o lună și jumătate, deși filmați din toate unghiurile posibile, poliția n-a putut să-i identifice.
Acea știre mai are atașată o informație mai mult decât interesantă, una care mi-a amintit de starea de amorțeală a autorităților de câte ori vine vorba despre violența împotriva femeilor: „Doar 18 sancțiuni pentru hărțuire stradală au fost date în ultimii trei ani, arată cele mai recente cifre. Asta deşi, doar anul trecut, peste 2.000 de cazuri au fost reclamate la poliție, în creștere față de anii trecuți”.
Așadar, nici măcar nu mai e vorba de frica femeilor de a reclama. Au fost totuși 2.000 de sesizări. Din care au ieșit doar 18 sancțiuni! Numai această dată ar trebui să provoace tsunami în poliție, să decapiteze șefi, să provoace cursuri obligatorii despre legile hărțuirii sexuale. Fără campanii de educare și de cucerire a unui spațiu public sigur, poliția nu va face decât să tot ridice din umeri. Ridicatul din umeri crește abuzul asupra femeilor.
Am cerut și eu niște răspunsuri suplimentare, dar e evident fie că n-au datele, fie că se prefac că plouă. E clar că indiferența față de chestiune este una la nivel instituțional. De aceea mi se par extrem de stupide acele campanii din martie în care polițiștii opresc mașini și le dau femeilor flori. Mai bine le-ar da aceste statistici: știu că v-ați plâns cu miile, dar noi am prins totuși 18! Ce mi-au răspuns mie la întrebarea „câte situații de hărțuire sexuală au investigat, câte s-au terminat cu amenzi sau reținere?”.
Răspunsul oficial MAI: „În anul 2019, la nivel național, au fost sesizate 58 de infracțiuni de hărțuire sexuală, conform prevederilor art. 223 din Codul penal, 45 în anul 2020, 33 în anul 2021, 45 în anul 2022 și 25 în anul 2023”. Nimic despre autosesizări (am întrebat și despre asta). Nimic despre rețineri sau alte măsuri. MAI m-a anunțat sec că nu deține datele.
Așadar, în mod specific hărțuirea sexuală (nu am cerut date despre hărțuire stradală în general) a generat în 5 ani doar 200 de plângeri. Educația publicului a reușit: hărțuitorii știu că nu pățesc nimic, iar femeile au învățat că, dacă pățesc ceva, mai bine tac.
Nu se termină aici. Acum ceva ani ceream niște date de la Ministerul Justiției, în legătură cu hărțuirea sexuală. Datele erau șocante și tare am impresia că multe nu s-au schimbat de atunci. Așadar, cerusem situația cazurilor de hărțuire sexuală ajunse în instanță, în deceniul 2007-2017. În zece ani ajunseseră doar 9 cazuri în instanță, în fața judecătorului! Și doar două cauze s-au lăsat cu condamnări.
Ce să însemne asta? Că avem femei care se victimizează? Că își inventează vini? Că nu știu cum să facă o sesizare? Evident că nu. Practic Poliția Română tot încearcă să le transmită clar: noi nu rezolvăm cazuri de hărțuire sexuală, nu vă mai plângeți, că n-avem chef să coborâm din birou pentru așa ceva. Nu doar Poliția e de vină, tot lanțul justiției. Procurori care fac tot felul de lucruri pentru a descuraja victima – vezi cazul condamnat la CEDO cu o femeie care a mai fost o dată umilită de anchetatori după ce a fost umilită de șeful anchetator.
Dincolo de hărțuirea sexuală, gama de abuzuri e mult mai largă, abuz verbal, hărțuire stradală, foarte răspândită hărțuire la locul de muncă. Între 1 și 8 martie ar trebui să le spunem femeilor să fie foarte atente, că justiția nu e. Și de aici explodează din nou celebra filozofie a tuturor oamenilor care nu fac nimic să schimbe ceva, dar dau din gură înțelept: dacă ți se întâmplă ceva, e vina ta.
Foto: Inquam Photos / George Călin
